Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 253 din 22 martie 2003 a Tribunalului București, a fost condamnat inculpatul Z.I. în baza art. 4 din Legea nr. 143/2000, la 2 ani închisoare.
Conform art. 81 și art. 82 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani.
S-au aplicat dispozițiile art. 359 C. proc. pen., iar potrivit art. 88 C. pen., s-a comutat prevenția de la 24 septembrie 2001 la 22 martie 2003.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului Z.I., pentru infracțiunea prevăzută de art. 208 și art. 209 alin. (1) lit. a), e) și j) C. pen.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut în fapt, că, în noaptea de 23 septembrie 2001, părții vătămate U.F. i s-a sustras o motocicletă, iar în aceeași noapte, în urma unui control de rutină efectuat de organele de poliție a fost depistat inculpatul în timp ce transporta în autoturism, acea motocicletă.
Cu ocazia percheziției corporale asupra inculpatului a fost găsită cantitatea de 0,18 gr. heroină.
Întrucât s-a confirmat apărarea formulată de inculpat, în sensul că a cumpărat motocicleta de la o persoană cu numele M., contra sumei de 500.000 lei și neexistând probe care să ateste că autorul furtului este Z.I., tribunalul a apreciat că fapta de furt pentru care a fost trimis în judecată nu a fost săvârșită de inculpat.
Referitor la deținerea de către același inculpat a cantității de 0,18 gr. heroină, s-a reținut că aceasta era destinată consumului propriu, concluzionându-se că fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.
S-a apreciat că scopul pedepsei, orientată spre minimul legal, aplicată pentru această infracțiune, poate fi atins și fără executarea pedepsei.
Situația de fapt a fost stabilită în baza procesului-verbal de constatare întocmit de organele de urmărire penală, a declarațiilor martorilor M.I., D.Z., D.G., G.V., G.P., A.A., I.G. și G.C., probe coroborate cu declarațiile inculpatului.
Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia nr. 592 din 18 septembrie 2002, a respins apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței primei instanțe, considerând nefondate criticile formulate, în sensul că, în cauză, au fost administrate probe care atestă vinovăția inculpatului în săvârșirea furtului motocicletei și că se impunea condamnarea sa pentru această infracțiune.
Astfel, s-a reținut ca fondată apărarea formulată de inculpat în sensul cumpărării motocicletei de la martorul G.C.
Împotriva acestei decizii ca și a hotărârii primei instanțe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București care, invocând dispozițiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., a susținut că în mod greșit s-a pronunțat soluția de achitare pentru infracțiunea de furt, că au fost administrate probe suficiente de vinovăție și că se impune casarea ambelor hotărâri, rejudecarea cauzei și condamnarea inculpatului pentru această faptă.
Recursul declarat este neîntemeiat.
În conformitate cu dispozițiile art. 1 C. proc. pen., procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar potrivit art. 66 din același cod, învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăția sa, iar când există probe de vinovăție au dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.
Din examinarea actelor dosarului se constată că prin rechizitoriu, inculpatul Z.I. a fost trimis în judecată, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 și art. 209 alin. (1) lit. a), e) și g) C. pen., reținându-se în fapt că a sustras motocicleta parcată în spatele imobilului din strada Z.O.
Ori, din examinarea probelor administrate a rezultat că inculpatul a cumpărat acest bun de la martorul G.C., căruia i-a plătit prețul de 500.000 lei.
În acest sens au făcut relatări, minuțios examinate de instanțe, sus-numitul vânzător și martora D.D.
Bunul astfel cumpărat de inculpat fusese anterior dobândit de G.C. de la o altă persoană, așa cum au declarat martorii G.P. și G.V.
În consecință, instanțele au stabilit că inculpatul este cumpărător de bună-credință, necunoscând că bunul fusese sustras de la partea vătămată U.F.
Cum inculpatul a reușit să înlăture probele de vinovăție invocate în actul de sesizare a instanței, soluția de achitare pronunțată de instanțe este corectă, neexistând eroarea gravă de fapt invocată în recursul parchetului.
Față de considerentele ce preced, constatând neîntemeiat motivul de casare invocat, Curtea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.
Se va stabili ca onorariul pentru apărătorul din oficiu să fie plătit din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 592/ A din 18 septembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, privind pe inculpatul Z.I.
Onorariul de avocat în sumă de 300.000 lei, pentru apărarea din oficiu a inculpatului, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică, azi 7 mai 2003.