Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 317 din 13 septembrie 2002 Tribunalul Dâmbovița a respins cererea condamnatului M.I. prin care a solicitat revizuirea sentinței penale nr. 47/1990 a aceluiași tribunal, ca nefondată.
Pentru a adopta această hotărâre instanța a reținut că revizuientul a fost condamnat prin sentința penală nr. 47 din 13 noiembrie 1990 a Tribunalului Dâmbovița, la 20 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 174 C. pen., la 10 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 C. pen. și la 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 242 C. pen., urmând să execute, după contopire și sporire, pedeapsa rezultantă de 25 ani închisoare și 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.
În fapt, la data de 18 martie 1990, M.I., aflat pe peronul Stației CF T. sub influența alcoolului, a avut o altercație cu un grup de tineri, în cadrul căreia i-a aplicat victimei S.D.F. o lovitură cu cuțitul în piept, urmare căreia victima a decedat la scurt timp și, în aceeași împrejurare, l-a lovit cu cuțitul și pe M.V., în zona inimii, care intervenise în apărarea primei victime, având nevoie de 10 zile îngrijiri medicale.
La data de 8 mai 1990, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, M.I. a distrus dosarul penal, fiind necesară reconstituirea unora dintre actele de urmărire.
Hotărârea a rămas definitivă prin refuzul condamnatului de a exercita căile de atac.
Prin cererea de revizuire condamnatul a invocat neasigurarea dreptului la apărare la judecata în fond, precizând că deține probe noi, prin martori, a căror identitate nu a declinat-o.
În motivarea hotărârii de respingere a cererii s-a arătat, pe de o parte, că în cauză există autoritate de lucru judecat deoarece prin sentința penală nr. 68/1994 a Tribunalului Dâmbovița, definitivă prin decizia penală nr. 1329 din 10 mai 1995 a Curții Supreme de Justiție, a fost respinsă o altă cerere de revizuire formulată de același condamnat și pentru aceleași motive iar, pe de altă parte, împrejurările invocate nu se încadrează în vreunul din cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 C. proc. pen.
Apelul declarat de condamnatul-revizuient, împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia penală nr. 492 din 6 noiembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești.
Împotriva deciziei penale sus-menționate a declarat recurs condamnatul revizuient M.I., reiterând motivele din cerere, alături de care a invocat și starea de provocare în care s-a aflat și care nu a fost reținută de instanța care l-a condamnat, pentru care a solicitat casarea hotărârilor și rejudecarea cauzei.
Verificând hotărârea atacată pe baza materialului de la dosar, Curtea constată că recursul nu este fondat.
Atât motivele invocate de revizuient prin cererea inițială cât și cel prin memoriul depus în recurs nu sunt prevăzute printre cazurile invocate de art. 394 C. proc. pen., în care poate fi cerută revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive.
Deci recurentul revizuient a refuzat să-și exercite drepturile procesuale în cauza în care a fost judecat și condamnat, instanța i-a asigurat apărător din oficiu.
Cererea de audiere a unor martori nu poate fi admisă în procedura revizuirii atâta timp cât nu se invocă fapte sau împrejurări ce nu ar fi fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei și pe baza cărora să se poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare.
În cauză recurentul urmărește în realitate să dovedească existența stării de provocare, în care pretinde că s-a aflat în momentul comiterii infracțiunilor contra vieții, împrejurare care, însă, nu poate fi constatată în procedura revizuirii.
Neconstatându-se nici din examinarea din oficiu a hotărâii existența vreunui caz de casare, recursul revizuientului condamnat M.I. urmează să fie respins, iar acesta va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul revizuient M.I. împotriva deciziei penale nr. 492 din 6 noiembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești.
Obligă pe recurent la plata sumei de 650.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 150.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu a inculpatului, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică, azi 7 mai 2003.