Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 99 din 28 februarie 2002, Tribunalul Constanța, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul:
- C.D., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea 143/2000.
În baza art. 4 din Legea 143/2000, a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare, iar conform art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, pe durata unui termen de încercare compus din cuantumul pedepsei aplicate la care se adaugă un interval de timp de 2 ani, conform art. 82 C. pen.
S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen., iar conform art. 88 din același cod, s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, perioada executată pe timpul arestării preventive, cu începere de la 26 iulie 2001, la zi.
În baza art. 350 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este reținut ori arestat în altă cauză, iar potrivit art. 17 și art. 18 din Legea 143/2000, s-a dispus confiscarea și distrugerea cantității de 3,81 gr. heroină găsită asupra inculpatului.
Inculpatul a fost obligat, conform art. 191 C. proc. pen., la 4.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
În fapt, s-a reținut că, cantitatea de heroină găsită asupra inculpatului la 25 iulie 2001, era deținută de acesta fără drept, pentru consum propriu și nu pentru vânzare.
Astfel, prin extinderea procesului penal, a fost reținută în sarcina inculpatului săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 4 din Legea 143/2000 și s-a dispus achitarea acestuia, pe considerentul că aceasta nu există.
Împotriva sentinței penale nr. 99/2002 a Tribunalului Constanța, a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, susținând că inculpatul a fost achitat greșit, pentru infracțiunea reținută în sarcina sa și prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea 143/2000, întrucât din probele administrate în cursul urmăririi penale și judecății rezultă, cu prisosință, că fapta acestuia există și a fost săvârșită.
De asemenea temeiul în care inculpatul a fost achitat este greșit, deși instanța constată că dubiul profită inculpatului, ajunge în final la concluzia inexistenței infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea 143/2000, iar modalitatea de individualizare judiciară a pedepsei este greșită, deoarece pedeapsa minimă aplicată inculpatului și cu suspendarea condiționată a executării acesteia nu este de natură a realiza scopul pedepsei.
S-a mai reținut că se impune schimbarea încadrării juridice, în sensul reținerii și a dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 4 din Legea 143/2000.
Instanța de apel a respins ca nefondat apelul declarat de parchet, reținând că declarațiile luate inculpatului de organul de poliție sunt lovite de nulitate absolută, conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen., situație în care acestea nu pot fi avute în vedere la stabilirea situației de fapt.
În acest sens s-a constatat că inculpatului i-au fost luate două declarații de către poliție, una anterior începerii urmăririi penale la 25 iulie 2001 și a doua la 26 iulie 2001 și o declarație de către parchet tot la 26 iulie 2001.
Declarația de la 25 iulie 2001 a fost luată în afara cadrului procesual, fără a i se pune în vedere inculpatului calitatea și drepturile pe care le are conform dispozițiilor legale, iar în a doua declarație luată de poliție nu se menționează dreptul inculpatului de a fi asistat de apărător ales sau din oficiu și deși declarația este semnată și de apărător, împuternicirea aflată la dosar datează din ziua următoare, respectiv din 27 iulie 2001.
Pe de altă parte și declarația luată de parchet este semnată de apărător a cărui împuternicire datează tot din ziua următoare.
S-a mai argumentat că declarațiile date de inculpat în condițiile arătate, prin care recunoaște că a procurat drogul în vederea comercializării nu se coroborează cu alte probe administrate în cauză.
Dimpotrivă declarațiile inculpatului din faza cercetării judecătorești se coroborează cu declarația martorului O.M., probe din care rezultă că drogul găsit asupra inculpatului a fost procurat, pentru consum propriu, așa cum dealtfel a stabilit prima instanță.
În lipsa altor dovezi, simpla declarație a inculpatului nu poate atrage nici incidența art. 41 alin. (2) C. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 4 din Legea 143/2000, atâta timp cât nu s-a dovedit existența și a altor acte materiale comise de inculpat.
S-a concluzionat așadar că prima instanță a stabilit corect situația de fapt, pe baza probelor ce au putut fi avute în vedere, iar infracțiunea săvârșită de inculpat este cea care a format obiectul extinderii procesului penal, respectiv cea prevăzută de art. 4 din Legea 143/2000 și nu cea prevăzută de art. 2 alin. (2) din aceeași lege, pentru care în mod corect a fost achitat inculpatul de instanța de fond.
Cât privește individualizarea pedepsei s-a apreciat că prima instanță a procedat corect, având în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., orientându-se spre o pedeapsă situată la limita minimă prevăzută de lege, cu suspendarea condiționată a executării acesteia.
Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Motivele de recurs invocate vizează:
- greșita achitare a inculpatului, pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea 143/2000, în condițiile în care din analiza probelor administrate în cauză rezultă că fapta inculpatului există și a fost săvârșită de acesta;
- greșita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 4 din Legea 143/2000 atât în ceea ce privește cuantumul pedepsei cât și modalitatea de executare a acesteia;
- omisiunea reținerii formei continuate prevăzută de art. 41 alin. (2) C. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 4 din Legea 143/2000.
Recursul este întemeiat doar în parte, sub aspectul criticii referitoare la modalitatea de executare a pedepsei aplicate.
Într-adevăr față de împrejurarea, că inculpatul nu era un consumator ocazional de droguri, ci dimpotrivă era dependent de aceste droguri, pe care le consuma de o perioadă de timp destul de îndelungată și având în vedere pericolul deosebit al acestei activități, modalitatea și împrejurările în care s-a săvârșit fapta, Curtea apreciază că scopul educativ și preventiv al pedepsei aplicate inculpatului nu poate fi atins, decât prin executarea acesteia în regim de detenție, nefiind justificată aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen., referitoare la suspendarea condiționată a executării pedepsei.
În ce privește celelalte critici invocate de recurent, este de arătat, că acestea au fost susținute și în apel, ocazie cu care instanța le-a analizat minuțios, înlăturându-se motivat după o analiză amănunțită, cu trimitere la probele administrate în cauză, astfel că o reluare și reanalizare a acestora nu se mai impune.
Curtea constată, că hotărârea instanței de control judiciar de a menține achitarea inculpatului dispusă de prima instanță, pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea 143/2000 este corectă, atâta timp cât probele efectuate în cauză și care au putut fi avute în vedere conform legii la stabilirea situației de fapt, nu susțin o condamnare a inculpatului, pentru această infracțiune.
Soluția instanței este justă și în ceea ce privește încadrarea juridică dată faptei reținută în sarcina inculpatului, în dispozițiile art. 4 din Legea 143/2000 fără a se face referire la forma continuată a acestei infracțiuni, deoarece în cauză nu s-a probat cu certitudine existența mai multor acte materiale executate în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, care să atragă incidența art. 41 alin. (2) C. pen.
Pentru aceste considerente Curtea apreciază ca fiind fondat doar în parte recursul declarat de parchet, motiv pentru care îl va admite, va casa hotărârile atacate numai în limitele arătate și va înlătura aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen. și a consecințelor ce decurg din aceasta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, împotriva deciziei penale nr. 239/ P din 3 octombrie 2002 a Curții de Apel Constanța, privind pe inculpatul C.D.
Casează decizia atacată și sentința penală nr. 99 din 28 februarie 2002 a Tribunalului Constanța, numai cu privire la individualizarea pedepsei aplicate, pentru infracțiunea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, în sensul înlăturării dispozițiilor art. 81 C. pen.
Menține restul dispozițiilor hotărârilor.
Pronunțată în ședință publică, azi 8 mai 2003.