Asupra recursurilor penale de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 40 din 11 februarie 2000, Tribunalul Dâmbovița, secția penală, a condamnat pe inculpatul U.C. la 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de perversiune sexuală, prevăzută de art. 201 alin. (1) și (2) C. pen., raportat la art. 200 alin. (2) și (3) C. pen., la două luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de corupție sexuală, prevăzută de art. 202 C. pen., ambele cu aplicarea art. 74 lit. a) și c), art. 76 lit. e) și art. 75 lit. c) C. pen., a contopit pedepsele și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare și interzicerea pe timp de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) și e) C. pen.
În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 4 ani și a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul U.C. pentru infracțiunile prevăzute de art. 197 alin. (1) și art. 197 alin. (2) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen.
În soluționarea acțiunii civile exercitate în procesul penal, inculpatul a fost obligat să plătească părții civile C.L.L. 10.000.000 lei daune morale.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1)lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpații:
- B.G.C., pentru infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. a) C. pen.;
- N.C., pentru infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. a) C. pen.;
- M.I., pentru infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. a), cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen.;
- N.N., pentru infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen.;
- U.B., pentru infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) C. pen. și
- D.V.D., pentru infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. a) C. pen.
S-a reținut că la data de 31 octombrie 1998, partea vătămată C.L., minoră în vârstă de 17 ani, se afla într-o discotecă din satul Cazaci, împreună cu sora și cumnatul său.
În jurul orelor 23,00, după ce a acostat-o pe partea vătămată, inculpatul U.C. a cerut permisiunea rudelor părții vătămate ca aceasta să-l însoțească până afară.
Ajunși în afara discotecii și aflându-se singur cu partea vătămată, inculpatul i-a cerut să-l însoțească la domiciliul fratelui său, U.B., pentru a întreține raporturi sexuale.
Anterior acestei acțiuni, inculpatul U.C. a avut o discuție cu alți tineri, propunându-le să întrețină raporturi sexuale cu partea vătămată, pe care o va duce la locuința fratelui său, respectiv cu inculpații N.C., B.G.C. și D.V.D.
Inculpatul și partea vătămată, urmăriți din spate de ceilalți inculpați, au ajuns la domiciliul inculpatului U.B. unde, atât inculpatul U.C., cât și U.B., au întreținut raporturi sexuale cu partea vătămată.
Ulterior, inculpatul U.C. a obligat-o pe partea vătămată să se deplaseze într-o zonă nelocuită, cunoscută sub denumirea de punctul Moara unde au fost însoțiți și de făptuitorii N.C., B.G.C., M.I., N.N., D.V.D., D.I., M.M.O. și martorii N.P., B.B.M., C.I.C. și N.I.
Inculpatul U.C. a întreținut cu partea vătămată un raport sexual, urmat de perversiuni sexuale, în prezența minorilor după care, în același loc au întreținut raporturi sexuale și ceilalți inculpați.
Inculpatul minor D.V.D. a încercat la rândul său să întrețină un raport sexual, cerându-i voie inculpatului U.C., dar datorită lipsei de experiență, nu l-a realizat.
După ce au revenit la discotecă, se reține că și alte persoane au avut raporturi sexuale cu partea vătămată, fără a fi însă trimise în judecată pentru viol.
În raport de probele administrate, prima instanță a reținut că, în cauză nu rezultă că partea vătămată a întreținut relațiile sexuale cu inculpații în urma unei constrângeri fizice sau morale, prin violență sau amenințare, care să fie efectivă și suficientă ca intensitate pentru a înfrânge, mai multe ore, rezistența și opunerea acesteia.
S-a apreciat că, chiar dacă inculpatul U.C. i-a dat o lovitură cu palma minorei, lângă gardul din apropierea discotecii, tot comportamentul ulterior al părții vătămate a fost de natură a infirma existența constrângerii pentru întreținerea raporturilor sexuale cu inculpații și cu alți tineri, martori în cauză.
S-a reținut numai că inculpatul U.C. se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor de perversiune sexuală și corupție sexuală, fapte pentru care a fost condamnat.
Curtea de Apel Ploiești, secția penală, prin decizia penală nr. 240 din 14 iunie 2000, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și partea civilă C.L.L., a desființat în parte sentința atacată și în consecință:
1. A condamnat pe inculpatul U.C. la 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzute de art. 197 alin. (1) C. pen., la 8 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzute de art. 197 alin. (2), cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., a înlăturat aplicarea art. 74 lit. a) și c) și art. 76 lit. e) C. pen. și în baza art. 201 alin. (1) și (2), raportat la art. 200 alin. (2) și (3), cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., l-a condamnat la 4 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a), d) și e) C. pen., a înlăturat aplicarea art. 76 lit. a) și c) și art. 76 lit. e) C. pen. și în baza art. 202 C. pen., l-a condamnat la un an închisoare, a contopit pedepsele stabilite și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a), d) și e) C. pen.
A înlăturat aplicarea art. 81 și art. 83 C. pen. și a aplicat prevederile art. 71 și art. 64 C. pen.
2. A condamnat pe inculpații M.I. și N.N. la câte 6 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzute de art. 197 alin. (2) lit. a), cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen.
3. A condamnat pe inculpatul U.B. la 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzute de art. 197 alin. (1) C. pen.
4. A condamnat pe inculpații N.C., B.G.C. și D.V.D. la câte 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. a), cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen. și respectiv, cu referire la ultimul inculpat, pentru complicitate la infracțiunea de viol, prevăzută de art. 26, raportat la art. 197 alin. (2) lit. a) cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen.
A aplicat art. 71 și art. 64 C. pen., pentru fiecare inculpat.
În latura civilă, a obligat pe inculpați în solidar, iar pe inculpații minori în solidar și cu părțile responsabile civilmente, la câte 10.000.000 lei daune morale.
A respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul U.C. și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a apreciat că prima instanță a stabilit corect starea de fapt cu privire la exercitarea de violențe asupra părții vătămate de către inculpatul U.C., înțelegerea anterioară a acestuia cu ceilalți inculpați, întreținerea de raporturi sexuale și săvârșirea actelor de perversiune sexuală.
Inculpații au recunoscut că au întreținut raport sexual cu minora, dar au susținut că partea vătămată a consimțit să aibă relații intime cu ei.
Din probe rezultă însă, că inculpatul U.C. a constrâns-o pe minoră să-l însoțească la locuința fratelui său, lovind-o de două ori cu palma peste față. Părțile au fost însoțite de ceilalți inculpați, cărora U.C. le-a promis că vor avea raporturi sexuale cu victima.
Datorită temerii puternice creată asupra victimei, aceasta s-a deplasat împreună cu inculpații menționați.
Or, infracțiunea de viol se realizează, sub aspectul elementului material, printr-o acțiune, în forma unui raport sexual, prin constrângere, fie profitând de neputința victimei de a se apăra, fie de a-și exprima voința. În împrejurările date, victima și-a dat seama că orice împotrivire este zadarnică și nu a mai opus rezistență.
În atare situație, prima instanță trebuia să aibă în vedere împrejurările în care au fost întreținute aceste raporturi sexuale, pe rând, prin constrângere, pe câmp, pe o vreme friguroasă, noaptea, la data de 31 octombrie 1998, când victima a fost dezbrăcată și obligată să întrețină raporturi sexuale cu făptuitorii, pe pământul aproape înghețat.
Săvârșirea faptelor în aceste condiții, de numeroși participanți, din care o parte minori, a condus la concluzia că raporturile sexuale s-au consumat prin înfrângerea voinței părții vătămate și întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol.
Susținerile instanței de fond că partea vătămată ar avea un comportament degajat în ceea ce privește relațiile sexuale au fost infirmate de depozițiile inculpaților care au declarat că nu au cunoscut-o anterior, de cele ale martorului M.I., cât și de caracterizările de la școala unde partea vătămată învață.
În ce-l privește pe inculpatul D.V.D., în cursul aceleași nopți, acesta a încercat să întrețină raport sexual cu partea vătămată, cerându-i permisiunea inculpatului U.C., în timp ce se întorceau spre discotecă.
Acesta nu a reușit însă să aibă raport sexual cu victima, dar atitudinea sa în momentul în care ceilalți inculpați, în mod succesiv, au întreținut raporturi sexuale cu partea vătămată, denotă o participare activă, finalizată printr-o tentativă de a avea cu victima raport sexual și constituie un act de complicitate morală la viol.
Împotriva acestei din urmă hotărâri inculpații U.C., M.I., N.N., U.B., N.C., B.G.C. și D.V.D., au declarat recurs solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și menținerea hotărârii primei instanțe.
Se susține, în esență, că partea vătămată, cunoscută ca fiind libertină în comportament, a întreținut într-adevăr acte sexuale cu inculpații, dar fără a fi constrânsă, așa cum în mod corect a reținut prima instanță. Exercitarea constrângerii, cu excepția violențelor exercitate de inculpatul U.C. cărora li se dă însă o altă conotație, fără legătura cu latura subiectivă a infracțiunii de viol, este infirmată de probatoriul administrat în cauză, astfel că nu s-a dovedit în ce constă vinovăția inculpaților, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de viol reținute în sarcina lor.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate precum și în raport de dispozițiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele:
Potrivit art. 197 alin. (1) C. pen., în redactarea, în vigoare la data săvârșirii infracțiunilor de către inculpați, constituie infracțiunea de viol, raportul sexual cu o persoană de sex feminin, prin constrângerea acesteia, sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința, fapta având un caracter agravat, potrivit alin. (2) lit. a) a art. 197 C. pen., dacă a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună.
În cauză, elementul material al infracțiunii de viol, din cadrul laturii obiective a acesteia, al raportului sexual cu o persoană de sex feminin, nu este contestat.
Pentru a se statua, în sensul că raporturile sexuale a căror întreținere a fost recunoscută, nu intră în latura obiectivă a infracțiunii de viol, recurenții-inculpați au invocat existența consimțământului părții vătămate.
Ca atare, susțin că raporturile sexuale nu sunt urmarea constrângerii fizice ori morale a părții vătămate.
Totodată, sub aspectul laturii subiective, în raport de împrejurările în care au avut loc raporturile sexuale, inculpații nu au avut reprezentarea că acestea se realizează prin constrângere.
Criticile formulate de recurenții-inculpați, vizând motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., se constată a fi neîntemeiate.
Astfel, constrângerea persoanei de sex feminin la raport sexual constituie o formă brutală de încălcare a libertății ei sexuale, ocrotită de legea penală.
Libertatea individuală în general, include și libertatea sexuală a persoanei de sex feminin de a dispune liber de corpul său în domeniul vieții sexuale, în limitele normelor de drept și a celor morale.
Ca atare, orice constrângere exercitată asupra acesteia pentru a o determina la întreținerea unui raport sexual, constituie o nesocotire a dreptului ei de a consimți sau nu la acesta, o încălcare a relațiilor sociale care îi asigură acest drept și pe care legea penală o pedepsește.
Pentru existența infracțiunii de viol apare ca lipsită de relevanță împrejurarea că partea vătămată ar mai fi avut raporturi sexuale cu alți bărbați sau că ar fi fost cunoscută ca fiind imorală, sub acest aspect.
Ca atare, aceste aprecieri invocate în apărare de către inculpați nu au a fi examinate, dată fiind lipsa lor de relevanță juridică în cauză.
Cerința legii referitoare la existența constrângerii a fost dovedită, în mod corect instanța de apel reținând înfrângerea voinței părții vătămate prin lovirea acesteia de către inculpatul U.C., după ce victima a refuzat actul sexual propus de acest inculpat.
Fiind însoțită și de ceilalți inculpați, partea vătămată nu a mai opus rezistență făptuitorilor, fără ca această împrejurare să poată fi apreciată ca un acord implicit la întreținerea de raporturi sexuale cu aceștia, lipsa rezistenței fiind consecința înfrângerii voinței victimei, prin această modalitate, aptă a induce starea psihică de spaimă, de paralizare a voinței, de conștientizare a inutilității opunerii și respectiv a potențialului pericol de a fi supusă unor agresiuni fizice mai grave.
Partea vătămată a fost supusă și unei expertize medico-legale psihiatrice care relevă un intelect liminar prin carențe instructiv-educative și familiale, precum și o imaturitate afectivă, fiind înlăturată ipoteza existenței unor afecțiuni care să determine denaturarea adevărului sau prezentarea denaturată a faptelor.
Pe de altă parte, comiterea faptelor cu intenție directă este dovedită de înțelegerea anterioară a inculpaților, în sensul de a întreține raporturi sexuale cu victima, recunoscută de aceștia.
Rezoluția infracțională, stabilită funcție de probatoriul administrat în cauză, este dovedită și de împrejurarea că inculpatul D.V.D., în tentativa sa de viol, nu a avut nici o discuție cu partea vătămată, acceptul pentru întreținerea raportului sexual fiind cerut inculpatului U.C.
Eroarea gravă de fapt ca motiv de casare, nu privește dreptul suveran al instanței de apreciere a probelor ci, exclusiv, discordanța între cele reținute de instanță și conținutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente și care au avut drept consecință pronunțarea alte soluții decât cea pe care materialul probator o susține.
În cauză, au fost administrate probe, instanța de apel a reevaluat probatoriul administrat și a pronunțat o hotărâre susținută de probele dosarului.
Ca atare, criticile formulate sunt neîntemeiate, hotărârea atacată nefiind supusă cazului de casare, prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
Recursul declarat de inculpatul U.C. urmează însă a fi admis, pentru motivul invocat de procuror, pentru aplicarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 543/2000, cu referire la pedeapsa stabilită pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzute de art. 202 C. pen.
Astfel, potrivit textului menționat, pedepsele cu închisoarea până la 5 ani și cele cu amendă, se grațiază în întregime.
Inculpatului menționat, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 202 C. pen., i s-a aplicat o pedeapsă de un an închisoare.
Totodată, infracțiunea prevăzută de art. 202 nu este înscrisă în art. 4 din lege, privitoare la infracțiunile excluse de la beneficiul grațierii.
În consecință, Curtea va admite recursul declarat de inculpatul U.C., va casa hotărârea atacată numai cu privire la incidența art. 1 din Legea nr. 543/2000, va descontopi pedepsele, care vor fi repuse în individualitatea lor, se va constata grațiată, integral și condiționat, pedeapsa de un an aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzute de art. 202 C. pen., se vor recontopi pedepsele și se va dispune în sensul executării pedepsei celei mai grele de 8 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), d) și e) C. pen. Se va computa reținerea și arestarea preventivă și se va atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 543/2000.
Totodată, se vor respinge recursurile declarate de ceilalți inculpați și se va face aplicarea art. 192 C. proc. pen., conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de inculpatul U.C. împotriva deciziei penale nr. 240 din 14 iunie 2000 a Curții de Apel Ploiești.
Casează hotărârea pronunțată numai cu privire la incidența art. 1 din Legea nr. 543/2002 referitor la infracțiunea, prevăzută de art. 202 C. pen., reținută în sarcina inculpatului U.C.
Înlătură dispozițiile art. 34 lit. b) C. pen. și descontopește pedeapsa principală rezultantă de 8 ani închisoare în pedepsele componente:
- 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 197 alin. (1) C. pen.;
- 8 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. a), cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen.;
- un an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 202 C. pen.
În baza art. 1 din Legea nr. 543/2002, constată grațiată integral și condiționat pedeapsa de un an închisoare aplicată inculpatului, pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 202 C. pen.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen., inculpatul U.C. va executa pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), d) și e) C. pen.
Compută reținerea și arestarea preventivă a inculpatului de la 3 noiembrie 1998, la 18 ianuarie 1999.
Atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 543/2002.
Respinge recursurile declarate de inculpații M.I., N.N., U.B., N.C., B.G.C. și D.V.D. împotriva deciziei penale sus-menționată.
Obligă pe inculpații D.V.D., N.C. și M.I. să plătească statului câte 1.300.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de câte 300.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției, iar pe ceilalți recurenți inculpați, la câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pronunțată în ședință publică, azi 12 mai 2003.