Apel. Desfiinţarea sentinţei primei instanţe. Rejudecare
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile de atac ordinare. Apelul
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- apel
C. proc. pen., art. 197
Încălcările dispoziţiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal, ce atrag nulitatea relativă în condiţiile art. 197 alin. (1) și (4) C. proc. pen. - numai dacă s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului și numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului - nu conduc la soluţia desfiinţării sentinţei primei instanţe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât instanţa de apel desfiinţează sentinţa primei instanţe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, numai dacă există unul dintre cazurile de nulitate absolută prevăzute în art. 197 alin. (2) C. proc. pen. sau dacă judecarea cauzei în primă instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiinţa instanţa despre această imposibilitate.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 70 din 10 ianuarie 2013
Prin sentinţa penală nr. 200 din 23 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Maramureș au fost condamnaţi inculpaţii H.G., L.V., O.S., U.V. și L.E. pentru săvârșirea infracţiunilor prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 și în art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 C. pen.
În temeiul art. 14 C. proc. pen. raportat la art. 998-1003 C. civ., au fost obligaţi inculpaţii la plata despăgubirilor civile pentru daune materiale și morale, respectiv echivalentul în lei la data plăţii, după cum urmează: inculpatul L.V. la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de câte 200 euro către părţile civile: R.M., S.S., V.N., S.R., R.A., A.V., R.P., L.G., S.C., A.M., R.C., I.D., B.L. și G.G. și 300 euro către partea civilă B.O.; inculpaţii L.E. și L.V., în solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de câte 100 euro către părţile civile G.V., L.T. și B.V.; inculpaţii L.V. și O.S., în solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de câte 300 euro către C.F. și P.D. și câte 200 euro către C.C. și L.C.; inculpatul H.G. la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de câte 300 de euro către părţile civile C.C. și I.V.; inculpatul O.S. la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de câte 300 de euro către părţile civile L.M. și I.M.; câte 300 euro către părţile civile N.G., N.D. și G.S; 200 euro către partea civilă R.V.; inculpaţii H.G. și O.S., în solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de 600 euro către partea civilă P.M.; inculpaţii O.V. și H.G., în solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de 400 euro către partea civilă M.D.; inculpata L.E. la plata despăgubirilor civile după cum urmează: 50 euro reprezentând daune materiale către partea civilă S.S.; 200 euro reprezentând daune materiale către partea civilă B.W.; 150 euro reprezentând daune morale către partea civilă R.C.; câte 100 euro reprezentând daune morale către părţile civile B.A. și N.G.; câte 50 euro reprezentând daune materiale către părţile civile R.C. și B.L.; 50 euro reprezentând daune materiale și 100 euro reprezentând daune morale către partea civilă B.P.; 100 euro reprezentând daune materiale către partea civilă P.I.; inculpaţii L.V. și H.G., în solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de: câte 300 euro către părţile civile P.D. și O.V.; 500 euro către partea civilă N.L.; câte 400 euro către părţile civile A.F., L.I. și B.V.; inculpaţii O.S., H.G. și L.V., în solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de câte 300 euro către părţile civile B.V. și R.I.; inculpaţii L.E. și H.G., în solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de: 400 euro către partea civilă T.M.; 200 euro către partea civilă V.D.; inculpaţii H.G., L.E. și L.V., în solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de câte 300 euro către partea civilă P.I. și B.A.
Prin decizia nr. 11/A din 25 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală și de minori, s-au admis apelurile declarate de inculpaţii H.G., L.V., O.S., U.V. și L.E. împotriva sentinţei penale nr. 200 din 23 aprilie 2010 a Tribunalului Maramureș, s-a desfiinţat în întregime sentinţa și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond - Tribunalul Maramureș.
Pentru a decide astfel, s-a constatat, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond este deficitară prin eludarea normelor și principiilor de drept procesual penal, ceea ce atrage nulitatea absolută a hotărârii pronunţate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 300 alin. (1) C. proc. pen., instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţișare, regularitatea actului de sesizare.
Această procedură implică, raportat la dispoziţiile art. 300 alin. (1) C. proc. pen., verificarea actului procedural scris al rechizitoriului - ca act de sesizare propriu-zis a instanţei, respectiv a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege cu privire la conţinutul actului de sesizare și a respectării dispoziţiilor art. 263 C. proc. pen., iar această activitate este prealabilă și distinctă de cea a demarării cercetării judecătorești.
S-a reţinut că, după înregistrarea cauzei pe rolul Tribunalului Maramureș, a fost stabilit primul termen de judecată la data de 9 august 2007, iar ulterior la datele de 25 septembrie 2007, 23 octombrie 2007 cauza a fost amânată fie datorită lipsei de procedură cu părţile, fie datorită lipsei de apărare a inculpaţilor.
Din practicaua încheierii ședinţei de judecată din data de 20 noiembrie 2007 rezultă că președintele completului de judecată i-a întrebat doar pe cei patru inculpaţi H.G., L.V., O.S. și U.V. dacă au luat la cunoștinţă de cuprinsul rechizitoriului și, după ce li s-au adus la cunoștinţă prevederile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., s-a procedat la audierea acestora.
În mod similar, din practicaua încheierii ședinţei de judecată din data de 18 decembrie 2007 rezultă că președintele completului de judecată a întrebat-o pe inculpata L.E. dacă a luat la cunoștinţă de cuprinsul rechizitoriului și, după ce i s-au adus la cunoștinţă prevederile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., s-a procedat la audierea acesteia.
Omisiunea instanţei de fond de a proceda la identificarea inculpaţilor și de a dispune citirea rechizitoriului raportat la dispoziţiile art. 322 C. proc. pen. și a explica învinuirile reţinute în sarcina acestora prin prisma și a complexităţii cauzei constituie o încălcare gravă a dreptului la apărare, cu consecinţe asupra eludării dreptului la un proces echitabil, așa cum apare reglementat în art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale. Ca atare, inculpaţii, prin aceste omisiuni, s-au aflat în situaţie de nu își putea formula apărări reale, fiindu-le restrâns exerciţiul dreptului la apărare.
La termenul de judecată din data de 6 septembrie 2010, în faţa instanţei de apel, apărătorul inculpatei L.E. a solicitat ca aceasta să fie asistată de către un interpret de limba maghiară, deoarece nu înţelege bine limba română, astfel că pentru termenul de judecată instanţa de apel a depus diligenţe pentru desemnarea unui interpret de limba maghiară.
Faptul că inculpatei L.E. nu i s-a asigurat și de către instanţa de fond un interpret de limba maghiară, așa cum a procedat instanţa de apel, generează îndoieli care profită acesteia, în sensul că ar fi a înţeles în mod neechivoc învinuirea ce i se aduce și că a avut posibilitatea exercitării efective a dreptului la apărare, fiind încălcate din nou dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.
Instanţa de prim control judiciar a mai reţinut că judecarea fondului cauzei s-a efectuat cu încălcarea dispoziţiilor procesuale legale privind citarea părţilor.
Astfel, pe numele părţilor vătămate, respectiv P.I. și P.C. nu au fost emise citaţii scrise și nici nu au fost citate în vreo altă modalitate prevăzută de lege la data judecării cauzei, conform art. 175 și urm. C. proc. pen., adică nota telefonică sau telegrafică, pentru că nu există vreo dovadă în acest sens.
Din procesul-verbal pentru executarea mandatului de aducere rezultă că partea civilă L.C. era încarcerată la Penitenciarul Botoșani din data de 16 septembrie 2009, locaţie unde aceasta nu a fost citată, chiar dacă avea calitate de parte vătămată.
S-a mai reţinut că sentinţa atacată nu este motivată în concordanţă cu dispoziţiile art. 356 C. proc. pen., că instanţa de fond s-a limitat să preia starea de fapt descrisă în rechizitoriu, fără să procedeze la analiza probelor care au stat la baza soluţionării laturii penale a cauzei și celor care au fost înlăturate.
Ca atare, instanţa de fond nu a examinat apărările formulate de către inculpatul O.S. și, chiar dacă din dezbateri a rezultat necesitatea audierii martorilor audiaţi de către procuror, respectiv I.I., T.I., Ș.P., B.F., P.M., L.Ș. și P.P., instanţa nu i-a ascultat pe aceștia în mod nemijlocit, oral și contradictoriu, pentru stabilirea modalităţilor concrete de comitere a faptelor.
Curtea de apel a mai reţinut că instanţa de fond a procedat la o examinare lapidară a incidenţei cazurilor de achitare prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. a) și art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. invocate în apărare de către toţi inculpaţii.
În cursul judecăţii instanţa avea obligaţia de a verifica probele strânse în faza de urmărire penală prin administrarea lor în ședinţă publică, oral și nemijlocit și în condiţii de contradictorialitate, nerespectarea acestei obligaţii constituind o încălcare a dreptului la un proces echitabil.
Încălcările flagrante ale dispoziţiilor procedurale expuse mai sus, în opinia curţii de apel, au atras nulitatea absolută a sentinţei pronunţată în fond, cu consecinţa desfiinţării în întregime a acesteia și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanţe - Tribunalul Maramureș.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Cluj, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanţe - Curtea de Apel Cluj - pentru continuarea judecăţii.
Recursul este fondat.
Examinând actele și lucrările dosarului prin prisma tuturor criticilor formulate, dar și din oficiu conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (2) și (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată întemeiate motivele de recurs formulate de parchet, pentru considerentele ce se vor arăta:
Potrivit dispoziţiilor art. 197 alin. (1) C. proc. pen., încălcarea dispoziţiilor legale, care reglementează desfășurarea procesului penal, atrag nulitatea actului numai atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.
În legătură cu condiţiile cerute de lege pentru a opera nulitatea unui act procesual sau procedural, în doctrină se distinge între nulităţi absolute și nulităţi relative. Este de observat că una din trăsăturile nulităţilor absolute constă în caracterul lor de a fi exprese, în sensul că în lege să se prevadă care sunt dispoziţiile a căror încălcare atrage o asemenea nulitate.
În art. 197 alin. (2) C. proc. pen. se enumeră următoarele dispoziţii care sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute: dispoziţiile relative la competenţa după materie și după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia, la publicitatea ședinţei de judecată, la participarea procurorului, la prezenţa inculpatului și asistenţa juridică a acestuia de către apărător, când sunt obligatorii potrivit legii, la efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori.
În legătură cu această trăsătură a nulităţilor absolute, s-a pus problema dacă acestea au un caracter limitativ, mai exact dacă poate atrage nulitatea absolută și încălcarea altor dispoziţii legale decât cele prevăzute în art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
În principiu, s-a adoptat soluţia caracterului limitativ al nulităţilor absolute, argumentându-se că legea, prevăzând o excepţie de Ia regula comună înscrisă în art. 197 alin. (1) C. proc. pen., numai dispoziţiile legale indicate în mod expres de lege se pot afla sub sancţiunea unei nulităţi absolute.
Mai este de observat că o a doua trăsătură a nulităţilor constă în producerea, prin încălcarea legii de procedură penală, a unei vătămări procesuale.
În cazul nulităţilor absolute există întotdeauna o vătămare procesuală, consacrată prin dispoziţia art. 197 alin. (3) C. proc. pen., potrivit căreia nulitatea nu poate fi înlăturată în niciun mod, nici prin tăcere și nici prin voinţa părţilor, ceea ce implică, întotdeauna, existenţa vătămării.
O asemenea vătămare nu trebuie dovedită, după cum nu este permisă dovedirea inexistenţei vătămării, ceea ce înseamnă o prezumţie legală juris et de jure. Ca urmare, vătămarea fiind întotdeauna prezentă și faţă de toată lumea - erga omnes - nulitatea absolută poate fi invocată oricând, de orice parte din proces și de către procuror și instanţă din oficiu.
În cuprinsul alin. (4) se stabilește în mod clar în ce condiţii operează alte încălcări ale altor dispoziţii legale decât cele prevăzute în alin. (2), atrăgând nulitatea actului în condiţiile alin. (1) „numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului.”
Raportat la considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie împărtășește opinia potrivit căreia nulităţile absolute sunt strict și limitativ prevăzute în art. 197 alin. (2) C. proc. pen. și operează exclusiv pentru cazurile reglementate ca atare de textul legal menţionat.
În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine că hotărârea instanţei de apel este nelegală și netemeinică sub aspectul admiterii apelurilor declarate de inculpaţii H.G., L.V., O.S., U.V. și L.E. împotriva sentinţei penale nr. 200 din 23 aprilie 2010 a Tribunalului Maramureș, al desfiinţării acesteia și al trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
Astfel, referitor la primul aspect criticat, și anume că instanţa de fond a omis să procedeze la identificarea inculpaţilor, să dea citire rechizitoriului raportat la dispoziţiile art. 322 C. proc. pen. și să explice învinuirile reţinute în sarcina inculpaţilor prin prisma complexităţii cauzei, fapt ce constituie o încălcare gravă a dreptului Ia apărare cu consecinţe asupra eludării dreptului la un proces echitabil, așa cum apare reglementat în art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine următoarele:
Instanţa de fond a fost sesizată cu judecarea cauzei prin rechizitoriul emis, la data de 8 iunie 2007, în mod procedural.
Inculpaţii din prezenta cauză pentru care s-a dispus trimiterea în judecată au luat cunoștinţă de conţinutul materialului de urmărire penală administrat de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Maramureș, fiind asistaţi de avocaţi aleși și din oficiu, după caz, astfel că au cunoscut în amănunt nu doar învinuirea, ci și probele existente la dosar.
Din actele dosarului rezultă că odată cu înaintarea dosarului cauzei la instanţa competentă, împreună cu acesta au fost atașate și 4 exemplare din rechizitoriul întocmit, pentru a fi comunicat, în parte, fiecărui inculpat aflat în stare de arest preventiv la data sesizării instanţei.
Susţinerile formulate ulterior de inculpaţi și de apărătorii acestora făcute în faţa instanţei de apel, în sensul că nu ar fi primit câte o copie a actului de inculpare și, ca atare, ei nu au luat cunoștinţă despre conţinutul acestuia, sunt nefundamentate.
Potrivit art. 322 C. proc. pen., care reglementează începerea cercetării judecătorești, „președintele dispune ca grefierul să dea citire sau să facă o prezentare succintă a actului de sesizare a instanţei, după care explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce. Totodată, înștiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa, precum și cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, celorlalte părţi, martorilor, experţilor și de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătorești, când socotește că este necesar.”
Pornind de la dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie observă că instanţa de apel a precizat în decizia sa că în faţa instanţei de fond, la termenul de judecată din data de 20 noiembrie 2007, când procedura a fost legal îndeplinită, inculpaţii au fost întrebaţi dacă au luat cunoștinţă de cuprinsul rechizitoriului, ocazie cu care le-a adus la cunoștinţă prevederile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., procedând apoi la audierea acestora.
În mod similar s-a procedat și ulterior, la termenul din 18 decembrie 2007, cu inculpata L.E.
Din examinarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanţa de prim control judiciar a notat că instanţa de fond nu a procedat Ia citirea actului de sesizare a instanţei și la identificarea inculpaţilor, eludând dispoziţiile art. 322 C. proc. pen. și nu a explicat inculpaţilor învinuirile reţinute în actul de inculpare, ceea ce echivalează cu o gravă încălcare a dreptului la apărare.
Această constatare a instanţei de apel este contrazisă de conţinutul adresei emise de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Cluj, din care rezultă că la data de 8 iunie 2007 s-au anexat 4 exemplare de pe rechizitoriu pentru a fi înmânate inculpaţilor arestaţi H.G., L.V., O.S. și U.V.
Pe de altă parte, din conţinutul declaraţiilor inculpaţilor H.G., L.V., O.S., U.V. și L.E., date în faţa instanţei de fond la data de 20 noiembrie 2007, respectiv 18 decembrie 2007, rezultă că aceștia au declarat clar și neechivoc, sub semnătură, fără obiecţii, în ședinţă publică, faptul că au luat cunoștinţă de cuprinsul rechizitoriului, de starea de fapt și încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina lor prin rechizitoriu.
Rezultă, așadar, că inculpaţii au luat cunoștinţă de cuprinsul rechizitoriului, confirmând că au intrat fiecare în posesia propriului exemplar atașat dosarului și, totodată, că li s-a adus la cunoștinţă de către instanţa de fond - în condiţiile art. 322 C. proc. pen. - o prezentare succintă a actului de sesizare a instanţei, constând în explicaţii referitoare la învinuirea ce li se aduc.
Mai este de observat că, în cuprinsul încheierii din 20 noiembrie 2007, este consemnat faptul că, întrebaţi fiind, toţi cei patru inculpaţi au arătat că au luat cunoștinţă de cuprinsul rechizitoriului întocmit în cauză, că li s-au adus la cunoștinţă prevederile art. 70 alin. (2) C. proc. pen. și că, după ce s-a procedat la identificarea inculpaţilor, conform art. 70 alin. (1) C. proc. pen., au fost audiaţi inculpaţii H.G., L.V., O.S. și U.V., declaraţiile acestora fiind consemnate în procese-verbale atașate la dosarul cauzei. Încheierea din 18 decembrie 2007 cuprinde aceleași menţiuni și în ceea ce privește pe inculpata L.E.
Dispoziţiile art. 70 alin. (1) C. proc. pen. reglementează tocmai identificarea învinuitului și a inculpatului de către organul judiciar, înainte de a proceda la audierea lui, incluzând întrebările despre nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii etc. În aceste condiţii, constatarea instanţei de apel potrivit căreia instanţa de fond nu a procedat la identificarea inculpaţilor înaintea audierii lor și nu s-a dat citire actului de sesizare a instanţei este lipsită de fundament, fiind contrazisă de actele aflate Ia dosarul cauzei indicate în precedent.
Așa fiind, instanţa de fond a procedat în conformitate cu dispoziţiile art. 322 C. proc. pen., neexistând astfel niciun considerent în temeiul căruia să se aprecieze că s-ar fi încălcat norme procedurale de natură să constituie o încălcare gravă a dreptului Ia apărare.
Analizând cauzele și condiţiile în care o eventuală încălcare de natura celei invocate de instanţa de prim control judiciar (referitoare la identificarea inculpaţilor și citirea rechizitoriului raportat la dispoziţiile art. 322 C. proc. pen. și la explicarea învinuirilor reţinute în sarcina inculpaţilor) s-ar încadra în categoria nulităţilor absolute expres și limitativ reglementate de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., se constată că în cauza pendinte nu se identifică incidenţa acestora.
Chiar în situaţia în care instanţa de fond nu ar fi procedat Ia identificarea inculpaţilor (arestaţi la acea dată) și nu ar fi dat citire actului de inculpare în scopul explicării învinuirilor reţinute, în condiţiile în care s-a procedat la judecarea cauzei, la termenele de judecată ulterioare, în care s-a administrat probatoriul, inculpaţii nu au invocat faptul că li s-ar fi încălcat dreptul la apărare prin omiterea sau eludarea unor dispoziţii legale, deci o vătămare a drepturilor lor procesuale circumscrisă unei nulităţi relative.
Raportat la dispoziţiile art. 197 alin. (4) C. proc. pen. (nulităţile relative, posibil de acoperit și ulterior), trebuie reţinut că o eventuala încălcare a dreptului inculpaţilor în sensul arătat de instanţa de apel ar fi trebuit invocată „numai în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului.”
Din verificarea actelor dosarului se constată că inculpaţii nu au ridicat excepţia nulităţii relative a actului procedural menţionat, nu au invocat o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului procedural respectiv și care să fi fost dovedită în cauză.
Referitor la critica formulată de parchet, în sensul că instanţa de apel a apreciat în mod subiectiv faptul că inculpata L.E. nu a înţeles contextul în care a fost trimisă în judecată, fiind lipsită de dreptul de a avea un interpret de limba maghiară, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că aceasta este întemeiată reţinând următoarele:
Inculpata L.E. este cetăţean roman de etnie maghiară.
Din probatoriul administrat în cursul urmăririi penale s-a reţinut prin actul de inculpare că L.E. a iniţiat și a întreţinut o activitate intensă de comunicare (fie verbală, fie scrisă - sub forma unor SMS-uri după cum s-a relevat din interceptările telefonice autorizate ori sub forma anunţurilor publicate în ziare locale pe raza judeţului Mureș, privind ofertele de locuri de muncă în Cehia, anunţuri redactate și prezentate publicului larg în limba română) atât cu inculpaţii pentru care efectua recrutări de persoane, cât și cu victimele cu care a intrat în contact. Acestora le-a explicat detaliile afacerii iniţiate de inculpaţi, condiţiile ofertelor de muncă, modul de transport, destinaţia unde urmau să fie aduși etc., folosind limba română ca limbă de comunicare.
Niciunul dintre ceilalţi inculpaţi trimiși în judecată nu este etnic maghiar și nici vorbitor de limbă maghiară, iar teritoriul ţării pe suprafaţa căruia și-au desfășurat activitatea ilicită inculpaţii, deci și inculpata L.E., nu a inclus și nu s-a limitat la zone în care populaţia maghiară este majoritară, aspect care să fi impus utilizarea obligatorie a limbii maghiare în comunicare.
Raportat la aceste considerente, este de reţinut că inculpata L.E. nu a invocat disfuncţionalităţi în comunicarea sa fie cu coinculpaţii, fie cu victimele în perioada în care a acţionat, fapt ce prezumă o bună cunoaștere a limbii române pe care ea însăși a folosit-o în cursul urmăririi penale, când a dat declaraţii și a formulat cereri. Inculpata nu a formulat cerere pentru a i se asigura un interpret autorizat de limbă maghiară, atunci când a luat cunoștinţă de conţinutul materialului de urmărire penală redactat în limba română, cu privire la care nu a formulat obiecţiuni. De altfel, beneficiind de serviciile unui apărător ales prin intermediul căruia aceasta a luat cunoștinţă de piesele dosarului în limba română, ar fi avut posibilitatea să solicite, să invoce, prin intermediul acestuia, o eventuală vătămare în sensul arătat.
Astfel, se constată că nici personal, nici prin apărător, în faţa instanţei de fond, inculpata nu a învederat că ar întâmpina dificultăţi de comunicare sau de înţelegere a desfășurării procesului în limba română.
În condiţiile arătate, faptul că inculpatei L.E. nu i s-a asigurat de către instanţa de fond un interpret de limbă maghiară nu generează îndoieli care să profite acesteia, în sensul că nu ar fi înţeles în mod neechivoc învinuirea ce i se aduce și că astfel nu a avut posibilitatea efectivă a exercitării dreptului la apărare, conform dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.
Simpla cerere făcută în faţa instanţei de apel de a i se desemna un interpret de limbă maghiară nu echivalează cu certitudinea că prin absenţa acestuia din celelalte faze ale procesului inculpata nu ar fi înţeles învinuirea adusă și nu ar fi avut posibilitatea efectivă a exercitării dreptului la apărare, în condiţiile în care, așa cum s-a arătat, ea însăși nu a formulat o astfel de cerere și nu a adus la cunoștinţa instanţei de fond că ar avea dificultăţi datorate limbii române în care se desfășura procesul.
Este statuat că dreptul la apărare al inculpatului și exercitarea acestuia nu se limitează strict la asigurarea unui interpret autorizat, ci include, în primul rând, asigurarea unui apărător calificat care să depună toate diligentele specifice și să vegheze la respectarea drepturilor acestuia de către autorităţi, conform art. 171, art. 172 C. proc. pen.
În cauză, inculpata a beneficiat de acest drept în tot cursul urmăririi penale și al judecării în primă instanţă, apărătorul său ales constituind o garanţie a respectării tuturor drepturilor sale.
Nu trebuie omis nici faptul că inculpata însăși a declarat în ședinţa de judecată din data de 18 decembrie 2007 că a înţeles conţinutul învinuirii reţinute în cuprinsul rechizitoriului.
În contextul menţionat este fără echivoc că neasigurarea în prima instanţă a unui interpret autorizat de limbă maghiară nu se încadrează în categoriile de nulităţi absolute cuprinse expres și limitativ în textul art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
Faptul că inculpata nu a invocat în cursul judecării în primă instanţă necesitatea desemnării unui interpret de limba maghiară și nu a solicitat în mod expres desemnarea acestuia, nu poate fi încadrat nici în situaţiile la care face referire art. 197 alin. (4) C. proc. pen., pentru că, așa cum s-a arătat, aceste pretinse neregularităţi ar fi trebuit invocate „în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului.”
Referitor la critica formulată de parchet, potrivit căreia în mod greșit s-a reţinut că judecarea fondului cauzei s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor procesuale legale privind citarea părţilor, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine că aceasta este întemeiată.
Instanţa de apel a apreciat și reţinut că părţile vătămate P.I. și P.C. nu au fost citate în nicio modalitate prevăzută de lege la data judecării cauzei, conform art. 175 și urm. C. proc. pen.
De asemenea, s-a reţinut că judecarea pe fond a cauzei s-a făcut în lipsa unor părţi nelegal citate, făcându-se referire la situaţia părţii civile L.C. care între timp, la doi ani după începerea judecăţii în fond, a fost încarcerată la Penitenciarul Botoșani, din data de 16 septembrie 2009, loc unde instanţa de fond nu a mai citat-o.
Din materialul existent la dosarul cauzei se reţine, cu privire la părţile vătămate P.I. și P.C., că acestea au fost citate în faţa instanţei de fond cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, procesele-verbale făcând dovada îndeplinirii în cursul procesului, după cum urmează: numitul P.I. a primit personal citaţia emisă de instanţa de fond la data de 30 decembrie 2009 și a semnat de primire, conform dovezii îndeplinirii procedurii de citare existentă la dosar; numitul P.C. a primit personal citaţia emisă de Tribunalul Maramureș la data de 30 decembrie 2009 și a semnat de primire, potrivit dovezii îndeplinirii procedurii de citare aflată la dosar.
Faptul că ulterior aceștia nu s-au prezentat în faţa instanţei de judecată pentru a da declaraţii este expresia dreptului de opţiune al acestora în procesul penal.
În ceea ce o privește pe partea civilă L.C., din verificările efectuate, rezultă că aceasta a primit citaţia emisă de instanţa de fond, la data de 30 noiembrie 2007, a semnat personal de primire, așa cum rezultă din cuprinsul dovezii de îndeplinire a procedurii de citare.
Așadar, partea civilă a luat cunoștinţă de faptul că era citată în cauză. Împrejurarea că ulterior, la data de 16 septembrie 2009, a fost încarcerată în Penitenciarul Botoșani, iar instanţa de fond, începând cu această dată, nu a citat-o și acolo, în condiţiile în care nu i s-a învederat această situaţie, nu constituie un motiv care să conducă automat la aprecierea că o decizie de casare cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond este soluţia oportună pentru justa soluţionare a cauzei, în condiţiile în care la data de 4 ianuarie 2010 instanţa de fond a realizat procedura de citare cu aceasta și sub forma afișării la consiliul local.
Referitor la critica formulată de parchet vizând greșita reţinere a faptului că instanţa de fond s-a limitat să preia starea de fapt descrisă în rechizitoriu, fără să procedeze la analiza probelor care au stat la baza soluţionării laturii penale a cauzei și a celor care au fost înlăturate, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine că aceasta este întemeiată.
Examinând hotărârea instanţei de fond se constată că ea face referire la analiza motivelor de fapt care au stat la baza pronunţării, analizându-se conţinutul unor declaraţii (cu trimitere la paginile unde se regăsesc) în raport cu alte mijloace de probă, reţinându-se ca relevante o serie de probe pe care instanţa de fond a considerat să le aprecieze astfel, combătându-se unele aspecte care nu s-au mai coroborat cu mijloacele de probă administrate nu numai în faza de judecată, ci și în aceea a urmăririi penale.
De asemenea, se constată că instanţa de fond a înlăturat declaraţiile unor părţi vătămate (B.I., P.I., P.C. și N.V.) pe care le-a apreciat că nu se coroborează cu probele administrate în ceea ce privește ansamblul actelor materiale infracţionale realizate de inculpaţi.
Tot astfel, se constată că instanţa de fond a argumentat de ce a considerat că unele depoziţii ale unor martori sunt relevante pentru stabilirea adevărului în cauză, în raport cu datele stării de fapt, concluzionând că toate probele analizate conduc la ideea că susţinerile inculpaţilor care au solicitat achitarea nu sunt fondate.
Din această perspectivă nu se poate aprecia că instanţa de fond nu a procedat la analizarea cazurilor de achitare invocate de inculpaţi, în condiţiile în care s-au verificat probele administrate în cursul urmăririi penale și s-au făcut aprecieri asupra acestora în raport cu cele administrate nemijlocit în faţa instanţei, comentându-se detaliat motivul pentru care instanţa de fond a reţinut în final că infracţiunile pentru care inculpaţii au fost trimiși în judecată își confirmă existenţa.
Constatând că instanţa de fond a făcut referire în sentinţa pronunţată la toate aspectele cauzei, incluzând toate probele administrate și raportându-se la toate măsurile dispuse atât în faza de urmărire penală, cât și în cea de judecată, că probatoriul administrat a fost analizat și că s-au făcut raportări concludente la alte mijloace de probă, reţine că motivul casării cu trimitere spre rejudecare din acest considerent nu este întemeiat.
În fine, contrar celor reţinute în considerentele deciziei atacate, se constată că instanţa de fond a procedat la examinarea efectivă a incidenţei cazurilor de achitare invocate de inculpaţi. Din cuprinsul sentinţei penale nr. 200 din 23 aprilie 2010 rezultă că instanţa de fond s-a preocupat să facă o analiză cât mai detaliată a probelor existente în cauză. Relevant în acest sens este faptul că, odată cu aprecierile făcute asupra probelor și mijloacelor de probă, instanţa s-a pronunţat implicit și asupra concluziilor inculpaţilor care au solicitat achitarea lor, motivând de ce această soluţie nu este îmbrăţișată de instanţă și explicând considerentele pentru care s-a pronunţat, ca atare, condamnarea.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Cluj împotriva deciziei nr. 11/A din 25 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală și de minori, a casat decizia penală atacată și a trimis cauza pentru continuarea judecăţii aceleiași instanţe - Curtea de Apel Cluj.