Competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Competenţa. Felurile competenţei. Competenţă după materie și după calitatea persoanei
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie
O. U. G. nr. 43/2002, art. 1 alin. (1) și (2), art. 13 alin. (11)
În conformitate cu dispoziţiile art. 13 alin. (11) din O. U. G. nr. 43/2002, infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iar în temeiul art. 1 alin. (1) și (2) din O. U. G. nr. 43/2002, Direcţia Naţională Anticorupţie funcţionează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie și își exercită atribuţiile pe întregul teritoriu al României prin procurori specializaţi în combaterea corupţiei.
Din dispoziţiile art. 1 alin. (1) și (2) din O. U. G. nr. 43/2002 rezultă procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie, atât procurorii din cadrul Structurii centrale, cât și procurorii de cadrul serviciilor teritoriale au aceeași competenţă pe întregul teritoriu al României. Prin urmare, dispoziţiile legale privind competenţa după materie în faza urmăririi penale sunt respectate în cazul infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, indiferent dacă urmărirea penală a fost efectuată de procurori din cadrul Structurii centrale sau de procurori din cadrul serviciilor teritoriale ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3579 din 15 noiembrie 2013
Prin sentinţa nr. 59 din 8 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, Secţia penală și pentru cauze cu minori, s-a dispus:
În baza art. 332 alin. (2) C. proc. pen., restituirea cauzei privind pe inculpaţii:
- A.D., cercetat sub aspectul infracţiunii de complicitate Ia infracţiunea de conflict de interese prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 2531 alin. (1) C. pen.;
- A.V., cercetat sub aspectul săvârșirii infracţiunilor de: abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzut în art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere Ia art. 2481 C. pen., cu referire la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzut în art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; tentativă Ia folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, prevăzută în art. 20 C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; conflict de interese prevăzut în de art. 2531 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;
- C.I., cercetat sub aspectul infracţiunilor de: abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzut în art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere Ia art. 2481 C. pen., cu referire la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; fals în înscrisuri sub semnătură privată în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 290 alin. (1) C. pen.; fals în înscrisuri sub semnătură privată în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal și referire la art. 254 alin. (1) C. pen. (2 infracţiuni); luare de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 254 alin. (1) C. pen. și aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; dare de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 255 alin. (1) C. pen.; complicitate la infracţiunea de conflict de interese prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 2531 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;
- D.D., cercetat sub aspectul infracţiunilor de: abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzut în art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 2481 C. pen., cu referire la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzut în de art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; luare de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 254 alin. (1) C. pen. și aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; fals intelectual prevăzut în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 289 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;
- M.D., cercetat sub aspectul săvârșirii infracţiunilor de: complicitate Ia infracţiunea de tentativă la folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care au ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 20 C. pen., cu trimitere la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; luare de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 254 alin. (1) C. pen.; participaţie improprie la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 31 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 și la art. 248 C. pen.; fals intelectual prevăzut în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 289 alin. (1) C. pen.; uz de fals prevăzut în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 291 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;
- P.D., cercetat pentru săvârșirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de conflict de interese prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 2531 alin. (1) C. pen.;
- P.C., cercetat pentru săvârșirea infracţiunilor de: complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 2481 C. pen., cu referire la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; dare de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 255 alin. (1) C. pen. și aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; fals în înscrisuri sub semnătură privată în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 290 alin. (1) C. pen. și referire la art. 255 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; fals în înscrisuri sub semnătură privată în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și referire la art. 255 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;
- T.L., cercetat pentru săvârșirea infracţiunilor de: complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 2481 C. pen., cu referire la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; instigare la dare de mită prevăzută în art. 25 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 255 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;
- V.R., cercetat pentru săvârșirea infracţiunilor de: abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzut în art.132 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 2481 C. pen. și referire la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; fals material în înscrisuri oficiale în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 288 alin. (2) C. pen.; uz de fals în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 291 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; fals intelectual în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 289 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;
- V.D., cercetat pentru săvârșirea infracţiunilor de: complicitate la infracţiunea de tentativă la folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete care au ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 20 C. pen., cu trimitere la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; luare de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 254 alin. (1) C. pen.; participaţie improprie la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 31 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 și la art. 248 C. pen.; fals intelectual prevăzut în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 289 alin. (1) C. pen.; uz de fals prevăzut în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 291 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;
- societatea C., cercetată pentru săvârșirea infracţiunilor de: luare de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 254 alin. (1) C. pen.; fals în înscrisuri sub semnătură privată în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (cu referire la art. 254 alin. 1 C. pen.), ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;
- societatea E., cercetară pentru săvârșirea infracţiunilor de: complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 2481 C. pen., cu referire la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;
- societatea M., cercetată pentru săvârșirea infracţiunilor de: complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 2481 C. pen., cu referire la art. 248 C. pen. și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; dare de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 255 alin. (1) C. pen. și aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; fals în înscrisuri sub semnătură privată în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 290 alin. (1) C. pen. și aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (cu referire la art. 255 alin. 1 C. pen.); fals în înscrisuri sub semnătură privată în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (cu referire la art. 255 alin. 1 C. pen.), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.,
Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Structura centrală București - Serviciul de combatere a infracţiunilor de corupţie împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, pentru refacerea urmăririi penale.
Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a avut în vedere următoarele aspecte:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iași, din data de 20 decembrie 2011, au fost trimiși în judecată inculpaţii: A.D., A.V., C.I., D.D., M.D., P.D., P.C., T.L., V.R., V.D., societatea C., societatea E. și societatea M.
La termenul din data de 25 aprilie 2013, instanţa a pus în discuţie regularitatea actului de sesizare, în conformitate cu dispoziţiile art. 300 C. proc. pen., ocazie cu care apărătorii inculpaţilor au înţeles să invoce și motive de nulitate absolută a urmăririi penale, în temeiul art. 332 alin. (2) C. proc. pen.
Cu acea ocazie, procurorul de ședinţă a învederat faptul că verificarea actului de sesizare este pur formală și se referă la dispoziţiile art. 262, art. 264 C. proc. pen., astfel că nu vizează legalitatea actelor de urmărire penală.
Curtea de apel a apreciat ca fiind neîntemeiate aceste susţineri ale procurorului.
Astfel, verificarea regularităţii actului de sesizare implică, printre altele, așa cum chiar procurorul a arătat, și îndeplinirea cerinţelor prevăzute în art. 264 C. proc. pen., respectiv, dacă a fost verificat sub aspectul legalităţii și temeiniciei de către procurorul competent prevăzut la alin. (3) al acestui articol.
Or, instanţa nu poate face o astfel de verificare, fără să analizeze dacă urmărirea penală a fost sau nu efectuată de către organul de urmărire competent, și aceasta pentru că, în situaţia în care s-ar constata că urmărirea penală a fost efectuată de un organ necompetent, în mod implicit, și verificarea actului de sesizare al instanţei sub aspectul legalităţii și temeiniciei s-a făcut, de asemenea, de un procuror necompetent. A interpreta legea în sens contrar ar însemna să se ajungă la o situaţie contradictorie, și anume ca, după ce instanţa ar constata că actul de sesizare a fost regulat întocmit și verificat, să constate că urmărirea penală a fost efectuată de un organ necompetent, lucru ce ar atrage nulitatea actelor de urmărire penală, precum și încălcarea dispoziţiilor art. 264 C. proc. pen., rechizitoriul fiind nu doar întocmit, ci și verificat de un procuror necompetent.
De aceea, curtea de apel a apreciat că dispoziţiile art. 332 alin. (2) C. proc. pen., cel puţin cele relative la competenţa organului de urmărire penală, au prevalenţă asupra celor de la art. 300 C. proc. pen., constatarea încălcării acestor dispoziţii atrăgând nulitatea absolută, în conformitate cu dispoziţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., nulitate ce poate fi invocată în orice stadiu al procesului, chiar înaintea dispoziţiilor art. 300 C. proc. pen., și care este sancţionată cu nulitatea întregii urmăriri penale, inclusiv a actului de sesizare.
În speţă, curtea de apel a constatat că s-au încălcat, într-adevăr, dispoziţiile relative la competenţa după materie a organului care a efectuat urmărirea penală.
Astfel, în cazul infracţiunilor de corupţie împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene prevăzute în Legea nr. 78/2000 s-a stabilit o competenţă specială de cercetare și urmărire penală.
Potrivit art. 13 alin. (11) din O. U. G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene sunt de competenţa exclusivă a Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Ordinul nr. 2184/C/2006 al Ministrului Justiţiei, pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, „la nivel central, Direcţia Naţională Anticorupţie este organizată în secţii, servicii, birouri și alte compartimente de activitate.”
În cadrul Secţiei de combatere a corupţiei funcţionează Serviciul de combatere a infracţiunilor de corupţie împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene.
Potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din Ordinul nr. 2184/C/2006, Serviciul de combatere a infracţiunilor de corupţie împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene are, ca principală atribuţie, efectuarea urmăririi penale în cauzele privind infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, prevăzute în art. 181 din Legea nr. 78/2000 și în art. 13 alin. (11) din O. U. G. nr. 43/2002.
Or, în speţă, urmărirea penală a fost efectuată de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iași, fără ca acesta să fi primit vreo delegare din partea Serviciului de combatere a infracţiunilor de corupţie împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, din cadrul Secţiei de combatere a corupţiei, care la rândul său face parte din Structura centrală a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în vederea efectuării urmăririi penale în ce privește infracţiunea prevăzută în art. 181 din Legea nr. 78/2000, așa cum se stipulează în art. 135 C. proc. pen.
Prin urmare, curtea de apel a constatat că în cauză au fost încălcate dispoziţiile legale referitoare la competenţa după materie a organului de urmărire penală, încălcare care, potrivit dispoziţiilor art. 332 alin. (2) raportat la art. 197 alin. (2) C. proc. pen., duce la nulitatea tuturor actelor de urmărire penală efectuate în cauză și, implicit, și a actului de sesizare a instanţei.
Așa fiind, instanţa, în baza art. 332 alin. (2) C. proc. pen., a restituit cauza la Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura centrală București - Serviciul de combatere a infracţiunilor de corupţie împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, pentru refacerea urmăririi penale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, între alţii, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava a criticat hotărârea primei instanţe, în primul rând, pentru faptul că instanţa a constatat că au fost încălcate dispoziţiile referitoare la competenţa după materie a organului de urmărire penală cu ocazia verificării legalităţii și temeiniciei regularităţii actului de sesizare potrivit art. 300 C. proc. pen., moment în care trebuia să verifice îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 263, art. 264 C. proc. pen., condiţii care sunt îndeplinite.
De asemenea, un alt aspect pentru care hotărârea instanţei de fond este criticabilă este faptul că, deși în baza art. 332 C. proc. pen. a restituit cauza la procuror ca fiind făcută urmărirea penală de către un organ necompetent, a restituit cauza practic aceluiași organ pe care instanţa l-a apreciat ca necompetent și a avut în vedere această soluţie întemeindu-se, în drept, pe un text de lege dintr-un ordin de aprobare a Regulamentului de ordine interioară al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, neţinând seama de dispoziţiile absolut clare și explicite ale O. U. G. nr. 43/2002, act normativ adoptat printr-o lege, în raport cu ordinul de aprobare a Regulamentului de ordine interioară al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, care are valoare de act administrativ.
În susţinerea recursului s-au invocat dispoziţiile art. 1 alin. (2) din O. U. G. nr. 43/2002, potrivit cărora Direcţia Naţională Anticorupţie are sediul în Municipiul București și își exercită atribuţiile pe întreg teritoriul României prin procurori specializaţi în combaterea infracţiunilor de corupţie”, iar din aceste dispoziţii, precum și din întreaga O. U. G. nr. 43/2002 și din Legea nr. 78/2000 rezultă că procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie au aceeași competenţă pe întreg teritoriul României, sunt procurori specializaţi cu grad de parchet general, funcţionând în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţionale Anticorupţie, împărţirea teritorială fiind doar o chestiune administrativă și internă de organizare a Direcţiei Naţionale Anticorupţie care nu poate prima legii.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, analizând recursul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava, apreciază că acesta este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse:
Circumscrisă dispoziţiilor art. 300 C. proc. pen. sub titlul „verificarea sesizării instanţei”, Codul de procedură penală reglementează expres și neechivoc etapele procesuale ce se impun a fi parcurse ori de câte ori instanţele sunt învestite cu un rechizitoriu.
Verificarea legalităţii sesizării, conform art. 300 C. proc. pen., presupune numai verificarea rechizitoriului prin prisma respectării dispoziţiilor art. 263 și art. 264 C. proc. pen., și nu obligă instanţa și la verificarea legalităţii actelor de urmărire penală care au precedat întocmirea rechizitoriului.
Potrivit art. 317 C. proc. pen., „judecata se mărginește la fapta și Ia persoana arătată în actul de sesizare a instanţei”, iar potrivit art. 300 alin. (1) C. proc. pen., „instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţișare, regularitatea actului de sesizare.”
Această procedură presupune, în raport cu dispoziţiile menţionate, verificarea actului procedural scris, a rechizitoriului, în care este consemnat actul de dispoziţie al procurorului de trimitere în judecată.
Prin urmare, raportat la aceste aspecte trebuie verificat dacă sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 263 - art. 264 C. proc. pen., referitoare la limitele și conţinutul rechizitoriului.
Restituirea cauzei la procuror, „de lege lata”, se poate dispune pe două temeiuri:
- restituirea în vederea refacerii rechizitoriului (art. 300 alin. 2 C. proc. pen.);
- restituirea pentru refacerea urmăririi penale (art. 332 C. proc. pen.).
Conform art. 300 alin. (1) C. proc. pen., instanţa este datoare să verifice, din oficiu, la prima înfăţișare, regularitatea actului de sesizare. Potrivit art. 264 alin. (1) C. proc. pen., „rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată.”
Jurisprudenţa și doctrina sunt, în majoritate, în sensul opiniei că verificările instanţei, conform art. 300 alin. (1) C. proc. pen., poartă asupra actului propriu-zis (rechizitoriului), asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege în ceea ce privește conţinutul actului de sesizare și respectării art. 264 alin. (3) C. proc. pen.
În principiu, examinarea eventualelor nulităţi din cursul urmăririi penale (încălcarea unor norme care reglementează faza urmăririi penale) este o activitate distinctă de examinarea regularităţii actului de sesizare și rezultă din existenţa, distinctă, a art. 300 C. proc. pen., respectiv, a art. 332 C. proc. pen.
În măsura în care se constată nulităţi ale urmăririi penale, care presupun restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii acesteia, ca o consecinţă firească se impune, evident, și refacerea rechizitoriului. Această observaţie trebuie, însă, corelată cu alte principii în materia efectelor nulităţii, astfel cum sunt acceptate în doctrină (izolarea efectului nulităţii și efectul extensiv al nulităţii), susţinându-se constant - în doctrină - că în reglementarea Codului de procedură penală român actual nu sunt dispoziţii exprese în ceea ce privește efectul extensiv al nulităţii, urmând ca propagarea acestui efect să fie apreciată în fiecare caz concret de către organele judiciare în raport cu relaţia ce există între actul lovit de nulitate și celelalte acte procesuale întocmite, iar „de lege lata” această concepţie a legiuitorului este reflectată de dispoziţiile art. 197 alin. (1) și (2) - (3) C. proc. pen., art. 197 alin. (1) și (4) C. proc. pen., respectiv, art. 332 alin. (1) și (2) C. proc. pen.
Revenind la aspectele de drept ale prezentei cauze, respectiv Ia situaţia de fapt din prezenta speţă, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, cu referire directă la cele precizate, constată următoarele:
Instanţa fondului, în mod greșit, a sărit peste etapa prevăzută în art. 300 C. proc. pen., încălcând ordinea firească pe care trebuie să o parcurgă procesul penal în esenţa sa, apreciind că încălcări ale legii în activitatea organului de urmărire penală fac imposibilă respectarea acestei etape de verificare a regularităţii actului de sesizare.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că motivul invocat de instanţa de fond, în sensul că nu poate face o astfel de verificare întrucât urmărirea penală nu a fost efectuată de către organul de urmărire penală competent, nu numai că nu este întemeiat, dar mai mult decât atât nu a fost analizat, așa cum prevăd dispoziţiile legale în vigoare, în cadrul criticilor de legalitate circumscrise art. 300 C. proc. pen. și prin propagarea efectului pretinsei nulităţi a urmăririi penale asupra actului de sesizare și în raport cu relaţia ce există între actul lovit de nulitate și celelalte acte procesuale întocmite, așa cum se impunea.
Pentru că practic în cadrul acestei etape și prin valorificarea corectă a acestei instituţii ar fi trebuit să facă analiza integrală a tuturor criticilor invocate de inculpaţi, fără a le selecta și fără a fi necesar să se acorde termene distincte scindând o etapă procesuală importantă în mai multe părţi, cu consecinţa verificării la mai multe termene a unor critici ce se impuneau a fi analizate în tot și în cadrul aceleiași faze procesuale.
Cu referire directă la excepţia de necompetenţă materială a organului de urmărire penală, ce a generat din punctul de vedere al instanţei de fond imposibilitatea verificării legalităţii actului de sesizare, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că în cauză nu ne aflăm în prezenţa unei atari excepţii, pentru considerentele ce vor fi expuse:
Potrivit actualului Cod de procedură penală, noţiunea juridică de „excepţii” - în sensul propriu-zis al acesteia - se referă la aspectele privind competenţa organelor judiciare, iar nu la nulităţi („excepţia nulităţii”).
Modalitatea juridică prin care procurorul sau părţile pot invoca necompetenţă organelor judiciare este „excepţia de necompetenţă”, aceasta realizându-se prin formularea unei cereri prin care se „ridică excepţia de necompetenţă” (în acest sens fiind art. 39 C. proc. pen.).
Potrivit Codului de procedură penală, „nulitatea” nu este o excepţie, ci o sancţiune procedurală care intervine în cazul încălcării dispoziţiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal (art. 197 C. proc. pen.).
Distinct de „excepţii”, „cereri” și „chestiuni prealabile” - astfel cum sunt reglementate de Codul de procedură penală - pentru verificarea anumitor acte ale fazei urmăririi penale au fost instituite proceduri juridice specifice (speciale) care trebuie aplicate de instanţă în ordinea lor firească.
Astfel, pentru verificarea actului de sesizare (rechizitoriului), legiuitorul a instituit o procedură specifică, cea reglementată în art. 300 C. proc. pen.
Potrivit art. 300 alin. (2) C. proc. pen., în cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată și nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare în vederea refacerii acestuia.
În doctrină și jurisprudenţă se apreciază că nerespectarea dispoziţiilor privitoare la „sesizarea instanţei” are în vedere încălcarea dispoziţiilor privitoare la „sesizarea primară” (sesizarea prin rechizitoriu), „sesizarea suplimentară” (extinderea acţiunii penale, extinderea procesului penal) și „sesizarea de trimitere” (casarea cu trimitere, declinarea competenţei, regulatorul de competenţă, strămutarea).
Toate aceste aspecte relevă că verificările instanţei, conform art. 300 alin. (1) C. proc. pen., poartă asupra actului propriu-zis (rechizitoriului), asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege în ceea ce privește conţinutul actului de sesizare și respectării art. 264 alin. (3) C. proc. pen., iar când în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen. cu referire la art. 332 C. proc. pen., va face analiza incidenţei și acestor dispoziţii, fără însă a le ignora pe celelalte, astfel cum a procedat instanţa de fond.
Or, din actele dosarului Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că nu există, la acest moment procesual, temeiuri pentru a concluziona că nu au fost respectate „dispoziţiile privitoare la sesizarea instanţei”, în sensul arătat, nefiind încălcate normele relative la competenţa după materie a organului care a efectuat urmărirea penală.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că instanţa de fond a dat valoare și putere de lege nepermisă unui ordin de aprobare a Regulamentului de ordine interioară al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, fără a ţine seama, însă, de dispoziţiile absolut clare și explicite ale O. U. G. nr. 43/2002, act normativ adoptat printr-o lege, în raport cu ordinul de aprobare a Regulamentului de ordine interioară al Direcţiei Naţionale Anticorupţie (care are valoare de act administrativ) și care arată clar și neechivoc, în art. 1 alin. (2) din O. U. G. nr. 43/2002, că Direcţia Naţională Anticorupţie are sediul în Municipiul București și își exercită atribuţiile pe întreg teritoriul României prin procurori specializaţi în combaterea infracţiunilor de corupţie, iar din aceste dispoziţii, precum și din întreaga O. U. G. nr. 43/2002 și din Legea nr. 78/2000 rezultă că procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie au aceeași competenţă pe întreg teritoriul României, sunt procurori specializaţi cu grad de parchet general, funcţionând în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţionale Anticorupţie, împărţirea teritorială fiind doar o chestiune administrativă și internă de organizare a Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
Analiza coroborată a tuturor actelor normative care-i reglementează funcţionarea relevă, așadar, neechivoc că Direcţia Naţională Anticorupţie este o structură unitară, care-și desfășoară activitatea prin serviciile sale teritoriale care au implicit competenţă și în cazul infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene și nu poate fi admisă motivarea că sunt înfrânte regulile generale de competenţă între serviciile aceleiași structuri și care să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 332 C. proc. pen.
Faţă de toate aceste aspecte, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava împotriva sentinţei nr. 59 din 8 mai 2013 a Curţii de Apel Suceava, Secţia penală și pentru cauze cu minori, a casat sentinţa penală atacată și a trimis cauza pentru continuarea judecăţii la aceeași instanţă, Curtea de Apel Suceava.