High Court of Cassation and Justice

Fals în înscrisuri sub semnătură privată. Elemente constitutive

 

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracțiuni de fals. Falsuri în înscrisuri

Indice alfabetic: Drept penal

- fals în înscrisuri sub semnătură privată

           

                                         C. pen., art. 290

 

Constituie infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, potrivit art. 290 alin. (1) C. pen., falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288 din același cod - prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod -, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice. Prin urmare, pentru ca falsificarea unui înscris sub semnătură privată, urmată de folosirea acestuia, să atragă incidența dispozițiilor art. 290 C. pen. este necesar ca înscrisul să fie apt a produce consecințe juridice.

În raport cu dispozițiile art. 290 C. pen., depunerea, în copie xerox, a unui înscris sub semnătură privată falsificat, într-o acțiune civilă în care nu a avut loc o dezbatere judecătorească, întrucât persoana care a depus înscrisul a renunțat la judecată, nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 C. pen., înscrisul neavând putere probatorie în procesul civil și nefiind apt a produce consecințe juridice.

 

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 1142 din 23 martie 2011

 

Prin sentința nr. 131/2010 pronunțată la data de 16 noiembrie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, Secția penală, a admis plângerea formulată de petentul V.F. împotriva rezoluției din 28 iunie 2010 dată în dosarul nr. 87/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, a desființat rezoluția atacată și a trimis cauza procurorului în vederea începerii urmăririi penale.

În motivarea sentinței, instanța de fond a reținut că petentul V.F. a formulat, în temeiul art. 278¹ C. proc. pen., plângere împotriva rezoluției procurorului din 28 iunie 2010 dată în dosarul nr. 87/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 C. pen. de către avocat V.P., solicitând desființarea rezoluției atacate și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale.

Pentru a dispune soluția de netrimitere în judecată, procurorul a reținut, din probele administrate în cauză, că la data de 5 februarie 2010 făptuitoarea V.P. a înregistrat sub nr. 1490/306/2010 la Judecătoria Sibiu o cerere de chemare în judecată a petentului solicitând, pe cale de ordonanță președințială, reintegrarea în fosta locuință, situată în Sibiu. În susținerea acțiunii sale (cu caracter urgent și vremelnic), făptuitoarea a invocat, printre altele, faptul că locuința pe care o deține în prezent în urma partajului are instalația de încălzire deteriorată, iar reparația acesteia costă 5.000 euro, sumă de care nu dispune.

La cererea de chemare în judecată, făptuitoarea a anexat mai multe înscrisuri, printre care și înscrisul intitulat „deviz estimativ”, compus din 2 file, iar la rubrica „întocmit” este consemnat societatea comercială P., este aplicată o ștampilă și o semnătură (acest înscris a fost depus în fotocopie xerox).

La primul termen de judecată din data de 8 februarie 2010, instanța a amânat cauza, deoarece reclamanta nu a fost prezentă, nu a fost citată, iar taxa de timbru nu a fost achitată.

La al doilea termen de judecată din data de 1 martie 2010, s-a prezentat avocatul ales al reclamantei, numitul R.A., care a depus taxa judiciară de timbru, împuternicirea avocațială și a solicitat în probațiune proba cu înscrisuri, cerere admisă de instanță, care a acordat un nou termen de judecată la 15 martie 2010. La acest termen de judecată au lipsit atât reclamanta, cât și avocatul ales al acesteia; reclamanta a depus la dosar un înscris autentic prin care renunța la judecată, împrejurare față de care instanța, în temeiul art. 246 C. proc. civ., a luat act de această manifestare de voință expresă a reclamantei.

Cu ocazia audierii de către procuror a reprezentantului legal al societății comerciale P., numitul A.E., acesta a declarat că înscrisul în copie xerox depus în dosarul nr. 1490/306/2010 nu a fost întocmit de societatea sa, iar semnătura și ștampila nu corespund celor pe care societatea le practică.

În consecință, s-a concluzionat că înscrisul intitulat „deviz estimativ”, depus la dosarul civil nr. 1490/306/2010 de către V.P. odată cu cererea de chemare în judecată a lui V.F., nu este conform cu realitatea nici sub aspectul conținutului și nici sub aspectul semnăturii emitentului.

Invocând doctrina și practica judiciară, procurorul a apreciat că înscrisul sub semnătură privată intitulat „deviz estimativ”, depus în copie xerox de făptuitoare într-o acțiune civilă în care nu a avut loc o dezbatere judecătorească, deoarece la al doilea termen aceasta a renunțat la judecată, nu are putere probatorie în procesul civil și nu este apt, prin el însuși, a produce consecințe juridice - concluzionând că lipsește latura obiectivă a infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen.

Astfel, pentru ca falsificarea unui înscris sub semnătură privată, urmată de folosirea acestuia, să poată cădea sub incidența legii penale este necesar ca înscrisul să fie apt a produce consecințe juridice, aceasta însemnând că el trebuie să prezinte, pe de o parte, aparența unui act veritabil, adică să pară veridic, iar pe de altă parte, anumite caracteristici.

În primul rând, înscrisul trebuie să aibă putere probatorie, adică să fie susceptibil de a proba faptul în dovedirea căruia este invocat, iar în al doilea rând înscrisul trebuie să aibă semnificație juridică, adică este esențial a se stabili dacă folosirea înscrisului falsificat este susceptibilă să dea naștere unor consecințe juridice.

Raportat la înscrisul reclamat ca fiind falsificat și folosit de către făptuitoare, s-a constatat că acesta reprezintă o ofertă comercială și, deși a fost depus în copie odată cu cererea de chemare în judecată, contrar dispozițiilor art. 112 alin. (1) pct. 5 și art. 112 alin. (2) C. proc. civ., nu a fost certificat de aceasta ca fiind conform cu originalul. S-a mai reținut că, potrivit normelor procesual civile, în toate cazurile, partea care depune o copie de pe un înscris trebuie să aibă asupra sa la toate termenele de înfățișare originalul sau să-l depună mai înainte în păstrare la grefă, căci instanța poate dispune oricând înfățișarea acestuia. Codul de procedură civilă reglementează în art. 172 - art. 176 și situația în care înscrisul invocat ca mijloc de probă de către una din părți nu se află în posesia acesteia, ori situația în care se află în posesia părții adverse sau a unei autorități ori terțe persoane, când instanța dispune aducerea înscrisului la termenul fixat.

Totodată, sub aspectul veridicității înscrisurilor sub semnătură privată, este esențial a se stabili dacă părțile își recunosc semnătura, iar în măsura în care aceasta este tăgăduită, instanța este obligată să procedeze la stabilirea veridicității acesteia.

Or, înscrisul falsificat, așa cum a fost depus de făptuitoare în dosarul civil, nu are putere probatorie. Chiar și în situația în care V.P. nu ar fi renunțat la judecată, potrivit dispozițiilor din Codul de procedură civilă, era obligată să depună originalul înscrisului respectiv sau să solicite originalul de la emitentul societatea comercială P.

Prin rezoluția nr. 629/II/2/2010 din 6 august 2010, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petentul V.F., în conformitate cu dispozițiile art. 278 C. proc. pen., împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale adoptată de procuror.

Instanța de fond, învestită cu plângerea formulată de petentul V.F. în procedura reglementată de art. 278¹ C. proc. pen., a reținut că, din coroborarea declarației martorului A.E. care a susținut că înscrisul „deviz estimativ” nu corespunde modelelor folosite de societatea comercială P., că nu a fost semnat de el sau de altă persoană, iar ștampila aplicată nu corespunde cu specimenul folosit de societate, cu înscrisul depus la dosarul nr. 87/P/2010 al parchetului, rezultă indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că a avut loc o contrafacere a scrierii prin plăsmuire, precum și o contrafacere a subscrierii (semnătura și ștampila). Depunerea înscrisului la instanță și invocarea lui în cererea de ordonanță președințială, în opinia judecătorului fondului, se circumscriu noțiunii de date din care rezultă presupunerea rezonabilă că făptuitoarea V.P. a săvârșit infracțiunea prevăzută în art. 290 C. pen.

În consecință, instanța de fond, în temeiul art. 278¹ alin. (8) lit. b) C. proc. pen., a admis plângerea petentului, a desființat rezoluția atacată și a trimis cauza procurorului în vederea începerii urmăririi penale.

Împotriva sentinței a declarat recurs V.P., care a solicitat casarea acesteia și menținerea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale adoptată de procuror, deoarece înscrisul intitulat „deviz estimativ” depus în dosarul civil nr. 1430/306/2010 al Judecătoriei Sibiu este lipsit de valoare probatorie, nu are aptitudinea de a produce consecințe juridice și, prin urmare, nu poate constitui obiect material al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Examinând hotărârea atacată, atât prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 385⁶ C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este fondat.

Potrivit dispozițiilor art. 290 alin. (1) C. pen., constituie infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288 (prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod), dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice.

Obiectul material al infracțiuni susmenționate îl constituie înscrisul sub semnătură privată falsificat, adică orice înscris care emană de la o persoană particulară, poartă o semnătură și este susceptibil de a produce efecte juridice.

Pentru ca falsificarea unui înscris sub semnătură privată, urmată de folosirea acestuia, să atragă incidența prevederilor art. 290 C. pen. este necesar ca înscrisul să fie apt a produce consecințe juridice, adică să prezinte, pe de o parte, aparența unui act veritabil, respectiv să pară veridic, iar pe de altă parte, anumite caracteristici.

În primul rând, înscrisul trebuie să aibă putere probatorie, să fie susceptibil a proba faptul în dovedirea căruia este invocat, iar în al doilea rând înscrisul trebuie să aibă semnificație juridică, adică este esențial a se stabili dacă folosirea înscrisului falsificat este susceptibilă să dea naștere unor consecințe juridice.

Raportând dispozițiile art. 290 C. pen. la speța dedusă judecății, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă față de recurentă, cu motivarea că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., este legală și temeinică, în condițiile în care din actele premergătoare efectuate în cauză a rezultat că sus-numita nu a certificat prin semnătura proprie copia actului plăsmuit pentru a acorda acestuia semnificație juridică, respectiv pentru ca înscrisul să poată produce consecințe juridice.

Înscrisul sub semnătură privată intitulat „deviz estimativ”, depus în copie xerox de către recurentă într-o acțiune civilă în care nu a avut loc o dezbatere judecătorească, întrucât la al doilea termen aceasta a renunțat la judecată, nu are putere probatorie în procesul civil. Chiar și în situația în care recurenta nu ar fi renunțat la judecată, depunerea înscrisului falsificat în xerocopie nu ar fi atras, automat, răspunderea penală a acesteia pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen., deoarece, potrivit dispozițiilor din Codul de procedură civilă, recurenta avea obligația de a depune originalul, instanța de judecată neputând lua în considerare la pronunțarea hotărârii un înscris în copie xerox.

Prin urmare, soluția ce se impunea a fi pronunțată de instanța de fond era aceea de respingere, ca nefondată, a plângerii formulate de intimatul petent V.F. și de menținere a rezoluției de netrimitere în judecată adoptată de procuror.

În consecință, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de intimata V.P. împotriva sentinței nr. 131 din 16 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secția penală, a casat sentința atacată și, în rejudecare, a respins plângerea formulată de petentul V.F. împotriva rezoluției din 28 iunie 2010 dată de procuror în dosarul nr. 87/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, pe care a menținut-o.