Fals în înscrisuri sub semnătură privată. Elemente constitutive
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni de fals. Falsuri în înscrisuri
Indice alfabetic: Drept penal
- fals în înscrisuri sub semnătură privată
C. pen., art. 290
Infracţiunea prevăzută în art. 290 C. pen. constă în falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288 C. pen. - contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau alterarea înscrisului în orice mod -, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice. Contrafacerea scrierii include și confecţionarea unui înscris sub semnătură privată, care conţine menţiuni necorespunzătoare adevărului.
În consecinţă, fapta de a întocmi actul constitutiv și statutul unei fundaţii - înscrisuri sub semnătură privată - în cuprinsul cărora făptuitorul a inclus menţiunea necorespunzătoare adevărului că activul patrimonial al fundaţiei se compune dintr-un imobil, deși coproprietarul imobilului nu și-a dat acordul pentru intrarea acestuia în activul patrimonial al fundaţiei, acte pe care făptuitorul le-a autentificat și le-a folosit în faţa autorităţilor publice, în vederea producerii de consecinţe juridice, constând în dobândirea personalităţii juridice a fundaţiei, înregistrarea fiscală a acesteia și intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 C. pen.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2696 din 12 iulie 2011
Prin sentinţa nr. 152/F din 1 aprilie 2011, pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia a II-a penală, în baza art. 290 C. pen., a fost condamnat inculpatul B.D. la o pedeapsă de 3 luni închisoare și s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. Același inculpat, în baza art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat la o pedeapsă de 3 luni închisoare, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.
În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. a) C. pen., s-a dispus ca inculpatul B.D. să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 luni închisoare, cu aplicarea prevederilor art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. Totodată, în baza art. 81 C. pen., a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei rezultante, pe un termen de încercare de 2 ani și 3 luni, stabilit conform art. 82 C. pen., făcându-se aplicarea prevederilor art. 71 alin. (5) C. pen.
Prin aceeași sentinţă penală nr. 152/F din 1 aprilie 2011, inculpata P.C., în baza art. 289 C. pen., a fost condamnată la o pedeapsă de 6 luni închisoare, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. În temeiul art. 85 C. pen., s-a anulat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 192 din 9 iulie 2008 a Curţii de Apel București, definitivă prin decizia penală nr. 2574 din 29 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, și s-a contopit pedeapsa de 6 luni aplicată în cauză cu pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 192 din 9 iulie 2008 a Curţii de Apel București, inculpata având de executat 6 luni închisoare.
Aceeași inculpată - P.C., în baza arat. 289 C. pen., a fost condamnată la o pedeapsă de 6 luni închisoare și s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. În baza art. 85 C. pen., a fost anulată suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 192 din 9 iulie 2008 a Curţii de Apel București, definitivă prin decizia penală nr. 2574 din 29 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, și a contopit, potrivit art. 36 C. pen., pedeapsa de 6 luni aplicată în cauză cu pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 192 din 9 iulie 2008 a Curţii de Apel București, inculpata având de executat 6 luni închisoare.
Tot prin sentinţa penală nr. 152/F din 1 aprilie 2011, inculpata P.C. a fost condamnată, în baza art. 246 C. pen., la o pedeapsă de 6 luni închisoare, cu aplicarea dispoziţiilor art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. Totodată, în temeiul art. 85 C. pen., s-a anulat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 192 din 9 iulie 2008 a Curţii de Apel București, definitivă prin decizia penală nr. 2574 din 29 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, și s-a contopit, potrivit art. 36 C. pen., pedeapsa de 6 luni aplicată în cauză cu pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 192 din 9 iulie 2008 a Curţii de Apel București, inculpata având de executat 6 luni închisoare.
De asemenea, s-a dispus ca, în baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. a) C. pen., inculpata să execute pedeapsa cea mai grea de 6 luni închisoare, iar, în baza art. 81 C. pen., a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei rezultante, pe un termen de încercare de 2 ani și 6 luni, stabilit conform art. 82 C. pen., făcându-se aplicarea prevederilor art. 71 alin. (5) C. pen.
Totodată, Secţia a II-a penală a Curţii de Apel București, prin sentinţa penală nr. 152/F din 1 aprilie 2011, în baza art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., cu referire la art. 445 C. proc. pen., a dispus anularea înscrisurilor falsificate, respectiv actul constitutiv și statutul Fundaţiei E., respectiv încheierea de autentificare nr. 4520 din 6 noiembrie 2003 și încheierea de legalizare a semnăturii nr. 9313 din 5 noiembrie 2003 a Biroului notarului public P.C.
Pentru a pronunţa sentinţa penală mai sus arătată, prima instanţă, analizând materialul probator administrat atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecăţii, în raport cu exigenţele art. 62 C. proc. pen., a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La data de 5 noiembrie 2003, respectiv la data de 6 noiembrie 2003, inculpata P.C., în calitate de notar public, a procedat la legalizarea declaraţiei specimen de semnătură și la autentificarea, în lipsa părţii vătămate R.G., a unei declaraţii cu privire la intrarea imobilului situat în București, strada P., ca aport în natură, în activul patrimonial al Fundaţiei E.
De asemenea, aceeași inculpată, prin încheierea nr. 4520 din 6 noiembrie 2003, a atestat, în mod nereal, că partea vătămată s-a prezentat la sediul biroului notarial, unde a consimţit la autentificare și a semnat declaraţia sus-menţionată, în calitate de declarant.
Autentificarea a avut drept consecinţă pierderea de către partea vătămată R.G., fără știrea și consimţământul său, a dreptului de coproprietate asupra imobilului respectiv, dobândit în timpul căsătoriei cu inculpatul B.D., prin transferul imobilului în cauză în patrimoniul Fundaţiei E.
Acesta din urmă, atât în actul constitutiv și statutul Fundaţiei E., adoptate la data de 15 septembrie 2003, cât și în cuprinsul actului adiţional la statutul aceleiași fundaţii, semnat la data de 10 februarie 2004 și prezentat ulterior Direcţiei Venituri din cadrul Consiliului Local al Sectorului 3 București pentru rectificarea obligaţiilor fiscale privind terenul situat în București, strada P., a menţionat, în calitate de fondator unic, că activul patrimonial iniţial al fundaţiei se compune din acest imobil, deși coproprietara, partea vătămată R.G., nu și-a dat consimţământul în sensul scoaterii acestuia din masa bunurilor comune și al constituirii acestuia ca aport în natură la înfiinţarea fundaţiei respective.
Actul constitutiv și statutul fundaţiei cu menţiunea falsă și declaraţia falsă autentificată la Biroul Notarului Public P.C. au fost ulterior folosite de către inculpatul B.D. la Ministerul Educaţiei, Cercetării și Tineretului - Direcţia Juridică în vederea obţinerii avizului necesar dobândirii personalităţii juridice, la Judecătoria Sectorului 3 București, în vederea înscrierii în Registrul Asociaţiilor și Fundaţiilor, la Administraţia Finanţelor Publice Sector 3 București, în vederea înregistrării fiscale a fundaţiei, precum și la Biroul de Carte Funciară de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, în vederea intabulării dreptului de proprietate al fundaţiei respective.
În cauză au fost efectuate 3 rapoarte de expertiză criminalistică grafică, 2 în faza de urmărire penală și unul în faza cercetării judecătorești, având în final aceeași concluzie, în sensul că semnăturile de pe înscrisurile în litigiu nu au fost executate de către partea vătămată R.G.
Referitor la infracţiunea prevăzută în art. 290 C. pen., în speţă, prima instanţă a constatat că faptele inculpatului B.D., de a fi inserat atât în cuprinsul actului constitutiv, cât și în cel al statutului Fundaţiei E. menţiunea necorespunzătoare adevărului, potrivit căreia activul patrimonial se compunea din aportul iniţial în natură, constând în întregul imobil situat în București, strada P. și prezentarea acestor înscrisuri inculpatei P.C. în vederea autentificării, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
Referitor la faptele inculpatului B.D. de a fi folosit actul constitutiv și statutul Fundaţiei E. în formă autentică, cunoscând că acestea cuprind menţiuni false, pentru obţinerea avizului din 24 octombrie 2003, emis de către Ministerul Educaţiei, Cercetării și Tineretului - Direcţia Juridică, în vederea dobândirii personalităţii juridice de către fundaţia respectivă, pentru înscrierea aceleiași fundaţii în Registrul Asociaţiilor și Fundaţiilor, ţinut la grefa Judecătoriei Sector 3 București, pentru obţinerea certificatului de înregistrare fiscală, emis la data de 16 ianuarie 2004 de Administraţia Finanţelor Publice Sector 3 București, precum și intabularea în Cartea Funciară privind imobilul situat în București, strada P. a dreptului de proprietate al Fundaţiei E., acestea întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de uz de fals prevăzută în art. 291 C. pen.
S-a arătat că susţinerile apărării, potrivit cărora „infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută în art. 290 C. pen. include în conţinutul ei și folosirea înscrisului falsificat, astfel că nu se poate reţine, ca infracţiune distinctă, uzul de fals” nu sunt reale, deoarece, în speţă, inculpatul B.D. a folosit în scopul producerii unei consecinţe juridice un alt înscris (declaraţia părţii vătămate autentificată prin încheierea nr. 4520 din 6 noiembrie 2003) decât cel pe care l-a falsificat personal (actul constitutiv și statutul Fundaţiei E.); or, raţionamentul invocat de apărare vizează exclusiv situaţia în care falsificarea și folosirea de către falsificator privește unul și același înscris.
S-a constatat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen., având în vedere împrejurarea că este vorba de o infracţiune continuată, existenţa ei fiind argumentată prin faptul că, în momentul luării rezoluţiei infracţionale, făptuitorul și-a reprezentat activitatea infracţională pe care urma să o desfășoare ulterior, în ansamblu, cel puţin în linii generale.
Referitor la inculpata P.C., s-a reţinut că faptele sale, prin care a procedat la falsificarea încheierii de autentificare nr. 4520 din 6 noiembrie 2003, respectiv a încheierii de legalizare a semnăturii nr. 9313 din 5 noiembrie 2003, cu prilejul întocmirii acestora, atestând în mod nereal că partea vătămată R.G. și-a dat consimţământul la autentificare și a semnat în faţa sa declaraţiile în cauză, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual prevăzută în art. 289 C. pen. (2 fapte în concurs real).
Obiectul juridic al infracţiunii îl constituie încrederea publică în realitatea și autenticitatea înscrisurilor oficiale întocmite de către un notar public, fiind indiscutabil că inculpata P.C., notar public, poate fi subiect activ calificat al acesteia infracţiuni, în același sens fiind și opinia instanţei supreme.
Cât privește fapta inculpatei P.C. de a fi procedat la autentificarea declaraţiei nr. 4520 din 6 noiembrie 2003 în lipsa părţii vătămate R.G., cu încălcarea dispoziţiilor art. 60 și art. 64 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activităţii notariale (potrivit cărora, în cadrul procedurii de autentificare a declaraţiei, notarul are obligaţia de a lua în prealabil consimţământul ambelor părţi și de a asista la semnarea înscrisului respectiv de către acestea) și, prin aceasta, de a vătăma interesele legale ale sus-numitei, prin pierderea dreptului de coproprietate asupra imobilului situat în București, strada P., acesta fiind scos din patrimoniul comun al foștilor soţi fără consimţământul părţii vătămate, s-a reţinut că aceasta întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246 C. pen.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs, între alţii, inculpatul B.D.
Analizând cauza atât prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, sub toate aspectele, potrivit art. 3866 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Așa cum rezultă din verificarea actelor dosarului, prima instanţă, în baza evaluării proprii, juste, a probelor administrate în cursul urmăririi penale, a celor readministrate în condiţii de oralitate, nemijlocire și contradictorialitate în etapa cercetării judecătorești și a celor administrate, cu respectarea dreptului la apărare al părţilor, în această fază procesuală, a reţinut corect starea de fapt, vinovăţia inculpaţilor și încadrarea juridică a faptelor comise de către aceștia și pentru care s-a dispus condamnarea lor.
Inculpatul B.D. a criticat hotărârea primei instanţe, în sensul că în ce privește infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se impune achitarea sa, în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., deoarece, în cazul infracţiunii prevăzută în art. 290 C. pen., acţiunea de contrafacere sau alterare se realizează asupra materialităţii înscrisului însuși, a formei materiale, a scrierii (instrumentum) și nu asupra conţinutului, a împrejurărilor și faptelor despre care trebuie să se facă proba (negotium); întrucât alterarea înseamnă modificarea materială a redactării textului înscrisului, prin adăugiri, transformări, înlocuiri ștergeri de cuvinte ș.a., rezultă că ambele modalităţi de realizare a infracţiunii, respectiv contrafacerea și alterarea, presupun necesitatea prezenţa unui înscris preexistent, a cărui materialitate să fie modificată în modurile arătate; astfel, în speţă, inculpatul, cu ocazia redactării actului constitutiv și a statutului, a menţionat la art. 5 și la art. 6 că activul patrimonial al Fundaţiei se compune din apartamentul în natură constând în imobilul situat în București, strada P., fără să aibă, la acel moment, acordul expres al soţiei, care era coproprietar al imobilului, acordul urmând să fie obţinut ulterior, iar în legătură cu acest aspect, instanţa a reţinut eronat că este vorba de o alterare a înscrisurilor prin inserarea unor menţiuni corespunzătoare, fără a ţine seama că nu a existat un înscris preexistent, asupra căruia inculpatul să intervină, denaturând adevărul; în sprijinul acestei teorii s-a invocat și decizia nr. 564 din 18 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine următoarele:
Referitor la infracţiunea prevăzută în art. 290 C. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine că falsul în înscrisuri sub semnătură privată este fapta persoanei care contraface, plăsmuiește, în tot sau în parte, ori alterează, modifică un astfel de înscris, pentru a obţine, prin aceasta, o probă scrisă, neconformă cu realitatea.
Falsificarea unui astfel de înscris înseamnă alterarea adevărului, operată asupra unui lucru, asupra unei chestiuni, care are legal însușiri probatorii.
Obiectul material al infracţiunii prevăzute în art. 290 C. pen. îl constituie înscrisul sub semnătură privată, contrafăcut sau alterat. Înscrisul falsificat constituie, în același timp, și produsul activităţii infracţionale.
Falsificarea unui înscris sub semnătură privată nu este posibilă fără preexistenţa unei stări de fapt sau de drept, stare în detrimentul căreia se creează o probă falsă, prin plăsmuirea sau alterarea unui înscris sub semnătură privată, căci în caz contrar, un înscris fals, care nu are nicio întrebuinţare, care nu corespunde niciunei cerinţe impuse de o stare de fapt, este un fals inutil și inofensiv, care nu cade sub incidenţa legii penale.
Totodată, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie arată că elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 290 C. pen. constă în acţiunea de falsificare prin vreunul din modurile arătate în art. 288 C. pen., adică prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod a unui înscris.
În cazul alterării prin adăugire, inserare, apare ca necesară o contrafacere a scrierii, fiind vorba despre același scris, de mână sau dactilografiat, tehnoredactat, existând situaţii când, pentru a nu deveni suspect, datorită unor ștersături, modificări, adăugiri, falsificatorul preferă să contrafacă înscrisul în întregime.
Totodată, contrafacerea scrierii înseamnă și o imitare prin reproducerea conţinutului obișnuit al înscrisului falsificat (de exemplu, un act constitutiv al unei societăţi ori fundaţii trebuie să conţină menţiunile obișnuite, reale ale unui astfel de înscris), fără o astfel de reproducere a conţinutului înscrisul fals neputând avea aparenţa unui înscris adevărat.
Așadar, contrafacerea scrierii înseamnă și plăsmuirea, respectiv confecţionarea unui înscris similar cu cel care trebuia să conţină menţiuni adevărate, deoarece o condiţie a existenţei infracţiunii prevăzute în art. 290 C. pen. este ca înscrisul falsificat să fie susceptibil de a produce consecinţe juridice în cazul când ar fi folosit, cerinţă care este îndeplinită din moment ce înscrisul falsificat are doar aparent însușirile și conţinutul unui înscris adevărat, ce ar putea, prin folosire, să producă aceleași efecte ca și acesta din urmă.
Toate cele de mai sus se regăsesc comentate în literatura juridică de specialitate, semnificativă fiind lucrarea „Explicaţii teoretice ale Codului penal român” – vol. IV pag. 378, 379, 390 - 395, unde autorii V. Dongoroz și colaboratorii s-au exprimat în sensul celor pe care le-am expus.
De asemenea, analizând dispoziţiile art. 290 C. pen., în lucrarea „Codul penal comentat și adnotat” - partea specială vol. II, pag. 251, 252 și 276, autorii Teodor Vasiliu, George Antoniu, Vasile Papadopol ș.a. au reţinut că acţiunea de falsificare poate îmbrăca fie forma contrafacerii scrierii ori a subscrierii, fie forma alterării în orice mod. A contraface înseamnă a reproduce ceva în mod fraudulos, a imita, a plăsmui, a ticlui, a alcătui ceva, atribuindu-i caracter de adevăr, de autenticitate. Făcând trimitere la dispoziţiile art. 288 C. pen., autorii lucrării au arătat că, datorită specificului înscrisurilor oficiale de a fi confecţionate prin folosirea unor mijloace de imprimare mecanică (n.n. în prezent acest lucru este valabil și în privinţa înscrisurilor sub semnătură privată, care pe scară largă și în mod obișnuit sunt tehnoredactate), expresiei „contrafacerea scrierii” trebuie să i se acorde un sens mai larg, și anume acela de alcătuire, de plăsmuire a înscrisului, iar nu numai de imitare a scrierii manuscrise a conţinutului său. S-a menţionat în aceeași lucrare că Tribunalul Suprem, cu ocazia pronunţării deciziei de îndrumare nr. 1/1970, fiind chemat să se pronunţe asupra problemei dacă plăsmuirea în întregime a unui înscris cade sub incidenţa art. 288 C. pen., a dat o soluţie afirmativă arătând că, în ce privește elementul material, contrafacerea poate fi totală, când autorul plăsmuiește înscrisul în întregime, sau parţială, acest din urmă mod de falsificare constând de cele mai multe ori în semnarea falsă a pretinsului emitent.
Prin urmare, faţă de cele mai sus precizate și coroborând probele cauzei în ceea ce îl privește pe inculpatul B.D., rezultă că, în cazul său, faptele de a întocmi la 15 septembrie 2003 actul constitutiv și statutul Fundaţiei E., în cuprinsul cărora a menţionat în fals că activul patrimonial al Fundaţiei se compune din aportul iniţial în natură reprezentat din imobilul situat în București, strada P., acte pe care le-a autentificat la 6 noiembrie 2003, în condiţiile în care R.G., în calitate de coproprietar al imobilului menţionat, nu cunoștea și nu-și dăduse acordul cu privire la intrarea bunului în activul patrimonial al Fundaţiei, după care inculpatul a folosit ulterior actele în faţa mai multor autorităţi publice, în vederea producerii de consecinţe juridice (pentru dobândirea, în ce privește Fundaţia, a personalităţii juridice, pentru înregistrarea fiscală a acesteia, pentru intabularea dreptului de proprietate), se circumscriu elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 290 C. pen.
Cum la dosar nu există dovezi că R.G. și-ar fi exprimat acordul în sensul celor atestate neadevărat în cuprinsul actului constitutiv și al statutului Fundaţiei, reiese fără tăgadă că inculpatul a plăsmuit în întregime actele arătate, creând aparenţa unor înscrisuri conforme cu realitatea, legea neimpunând condiţia preexistenţei, în cazul infracţiunii prevăzută în art. 290 C. pen., a unui înscris iniţial adevărat, asupra căruia să intervină autorul, contrafăcându-l ori alterându-l în vreun fel.
În legătură cu infracţiunea prevăzută în art. 291 C. pen., se reţine că prima instanţă a constatat în mod corect că actele materiale care intră în conţinutul acestei infracţiuni sunt cele referitoare la folosirea de către inculpat, în faţa mai multor autorităţi publice, a declaraţiei false autentificată nelegal de inculpata P.C., nefiind vorba despre actele materiale care intră, se absorb în conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute în art. 290 C. pen., respectiv folosirea de către inculpat a actului constitutiv și a statutului Fundaţiei în faţa acelorași autorităţi publice.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat împotriva sentinţei nr. 152/F din 1 aprilie 2011, pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia a II-a penală.
Notă: În urma republicării Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activităţii notariale în M. Of. nr. 732 din 18 octombrie 2011, dispoziţiile art. 60 se regăsesc în art. 61, iar dispoziţiile art. 64 se regăsesc în art. 65.