Verificarea regularităţii actului de sesizare. Obiectul verificării
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Dispoziţii generale
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- verificarea regularităţii actului de sesizare
C. proc. pen., art. 300
În conformitate cu dispoziţiile art. 300 alin. (1) C. proc. pen., instanţa este datoare să verifice, din oficiu, la prima înfăţișare, regularitatea actului de sesizare. Verificarea rechizitoriului, ca act de sesizare a instanţei, efectuată în temeiul art. 300 alin. (1) C. proc. pen., poartă asupra actului de sesizare propriu-zis, asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege cu privire la conţinutul actului de sesizare și asupra respectării dispoziţiilor art. 264 alin. (3) C. proc. pen., iar nu asupra modului în care au fost respectate dispoziţiile legale care reglementează efectuarea urmăririi penale.
Prin urmare, dacă rechizitoriul a fost întocmit cu respectarea condiţiilor de formă și de conţinut prevăzute în art. 262, art. 263 și art. 264 C. proc. pen., instanţa nu poate dispune restituirea dosarului la procuror în vederea refacerii rechizitoriului, potrivit art. 300 alin. (2) C. proc. pen., cu motivarea că au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează efectuarea urmăririi penale, întrucât examinarea modului în care au fost respectate dispoziţiile legale care reglementează efectuarea urmăririi penale este o activitate distinctă de examinarea regularităţii actului de sesizare și rezultă din existenţa, distinctă, a art. 300 C. proc. pen. și a art. 332 C. proc. pen. care reglementează restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 377 din 2 februarie 2010
Prin sentinţa penală nr. 258/F din 9 octombrie 2009, Curtea de Apel București, Secţia a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a dispus - în temeiul art. 300 alin. (2) coroborat cu art. 317 C. proc. pen. - restituirea cauzei privind pe inculpatul R.D. la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie în vederea refacerii actului de sesizare a instanţei (rechizitoriul).
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie s-a dispus punerea în mișcare a acţiunii penale și trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului R.D., subcomisar de poliţie, pentru săvârșirea infracţiunii prevăzute în art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, modificată.
Prin același rechizitoriu, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de denunţătorul M.G. sub aspectul săvârșirii de către acesta a infracţiunii prevăzute în art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, modificată.
După înregistrarea dosarului pe rolul instanţei, la termenul de judecată de la 29 septembrie 2009, instanţa de fond a pus în discuţia părţilor regularitatea actului de sesizare, în conformitate cu dispoziţiile art. 300 alin. (1) C. proc. pen.
Inculpatul, prin apărătorul său ales, a solicitat ca în baza art. 300 alin. (2) C. proc. pen. să se constate că sesizarea instanţei nu a fost făcută potrivit legii, că neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată și nici prin acordarea unui termen în acest scop și, în consecinţă, să se dispună restituirea dosarului Direcţiei Naţionale Anticorupţie în vederea refacerii actului de sesizare.
Verificând regularitatea actului de sesizare în conformitate cu dispoziţiile art. 300 alin. (1) C. proc. pen., curtea de apel - ca instanţă de fond - a constatat că excepţia invocată este întemeiată.
Mai întâi, instanţa de fond a menţionat faptul că - în opinia sa - verificarea legalităţii sesizării, conform art. 300 C. proc. pen., nu presupune numai verificarea rechizitoriului prin prisma respectării dispoziţiilor art. 263 și art. 264 C. proc. pen., ci obligă instanţa și la verificarea legalităţii actelor de urmărire penală care au precedat întocmirea rechizitoriului
Astfel, instanţa de fond a reţinut că prin ordonanţa din 24 iunie 2008 emisă în dosarul nr. 262/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţionala Anticoruptie - Secţia de combatere a corupţiei s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de R.D. pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, în baza art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Prin aceeași ordonanţă, s-a disjuns cauza cu privire la același acuzat pentru tentativa la infracţiunea de înșelăciune prevăzută în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. și a fost declinată competenţa de soluţionare a acesteia în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.
Prin rezoluţia din 2 iulie 2008 emisă în dosarul nr. 1086/P/2008, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de R.D. pentru tentativa la infracţiunea de înșelăciune prevăzută în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1) și (2) C. pen, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Instanţa de fond a constatat că, ulterior emiterii rezoluţiei sus-menţionate, la data de 11 august 2008, procurorul șef adjunct al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, prin ordonanţa nr. 210/C1/2008, a infirmat ordonanţa nr. 262/P/2007 din 24 iunie 2008 și a dispus trimiterea dosarului la Secţia de combatere a corupţiei în vederea completării cercetărilor.
Prin rezoluţia din 17 februarie 2009 dată în dosarul nr. 262/P/2007, Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei a dispus începerea urmăririi penale faţă de R.D. sub aspectul săvârșirii infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, iar prin rechizitoriul nr. 262/P/2007 din 2 iulie 2009 al Secţiei de combatere a corupţiei din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie a fost pusă în mișcare acţiunea penală și s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului pentru aceeași infracţiune.
În opinia primei instanţe, din situaţia de fapt expusă în cele patru acte procesuale emise de procuror în dosarul de urmărire penală - ordonanţa din 24 iunie 2008 a Secţiei de combatere a corupţiei din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie dată în dosarul 262/P/2007, rezoluţia din 2 iulie 2008 dată în dosarul nr. 1086/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, ordonanţa din 11 august 2008 dată de către procurorul șef adjunct al Direcţiei Naţionale Anticorupţie și rechizitoriul cu care a fost sesizată instanţa - se poare observa cu ușurinţă că acestea descriu în mod identic fapta inculpatului R.D., reţinând, în esenţă, că acesta a pretins suma de 10.000 euro de la martorul denunţător, invocând existenţa unei lucrări la Ministerul Administraţiei și Internelor - Direcţia Generală Anticorupţie privind fapte săvârșite de M.G. în calitate de manager al unui spital clinic, lucrare ce ar fi urmat să fie soluţionată favorabil (prin nesesizarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie).
Instanţa de fond a apreciat că procurorul care a emis ordonanţa din 24 iunie 2008 a Secţiei de combatere a corupţiei din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie în dosarul nr. 262/P/2007 a procedat în mod greșit atunci când a pronunţat o soluţie pe fond asupra faptei reclamate de denunţătorul M.G., aceea de neîncepere a urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată și în același timp a disjuns cauza și a declinat competenţa în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București pentru efectuarea de cercetări sub aspectul aceleiași fapte, dar sub o altă încadrare juridică. Modalitatea în care a procedat Direcţia Naţională Anticorupţie, pronunţând mai multe soluţii cu privire la aceeași faptă, este în afara dispoziţiilor procesual penale (niciun articol din cele prevăzute de Titlul I Partea specială Cap. I - VIII Cod procedură penală nu prevede o atare rezolvare a situaţiei procedurale ivite).
A apreciat instanţa de fond că motivarea ordonanţei din 24 iunie 2008 nu justifică pronunţarea unei soluţii de neîncepere a urmăririi penale pentru că, în realitate, procurorul a constatat că fapta cu care a fost sesizat nu poate fi încadrată în dispoziţiile art. 254 C. pen., nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, dat fiind inexistenta unei lucrări înregistrată la Direcţia Generala Anticorupţie, astfel că inculpatul nu avea cum să îndeplinească, să nu îndeplinească sau să întârzie îndeplinirea unui act privitor la îndeplinirea îndatoririlor actelor sale de serviciu și s-a apreciat că fapta constituie infracţiunea de tentativă la înșelăciune prevăzută în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1) și (2) C. pen.
În opinia instanţei de fond, soluţiile pronunţate de procuror sunt corespunzătoare celor pronunţate de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării fondului cauzei. Atunci când instanţa constată că nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni, însă fapta îmbracă elementele constitutive ale altei infracţiuni, nicidecum nu pronunţă două soluţii, una de achitare și alta de condamnare ci, conform art. 334 C. proc. pen. - care are corespondent art. 238 C. proc. pen. - schimbă încadrarea juridică.
În speţă, apreciază instanţa de fond, întrucât la data de 24 iunie 2008 când a fost adoptată ordonanţa în discuţie nu era începută urmărirea penală și nici nu se pusese în mișcare acţiunea penală împotriva inculpatului pentru săvârșirea unei anumite infracţiuni, procurorul, sesizat cu fapta și nu cu încadrarea juridică dată de denunţător, ar fi trebuit să se limiteze la a constata că fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, ci ale infracţiunii de tentativă la înșelăciune și să dispună declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București faţă de încadrarea juridică dată, fără a dispune și neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută în art. 254 C. pen.
Mai retine instanţa de fond că rezoluţia din 2 iulie 2008 dată în dosarul nr. 1086/P/2008, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale fata de R.D. sub aspectul săvârșirii infracţiunii prevăzute în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., nu a fost infirmată conform legii, iar ordonanţa din 11 august 2008 dată de către procurorul șef adjunct al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, prin care s-a infirmat soluţia de neîncepere a urmăririi penale pentru aceeași faptă, dar sub încadrarea prevăzută în art. 254 C. pen., nu putea să producă efecte asupra acelei rezoluţii, întrucât procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie nu era competent să infirme un act procedural al unui procuror de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, cele două structuri fiind diferite.
Prin urmare, se conchide că în mod inacceptabil, în prezent, inculpatul este beneficiarul unei soluţii de neîncepere a urmăririi penale, neinfirmată potrivit legii și, în același timp, este trimis în judecată pentru aceeași faptă, în materialitatea ei, dar cu o altă încadrare juridică.
Potrivit art. 317 C. proc. pen., „judecata se mărginește la fapta și la persoana arătată în actul de sesizare a instanţei ... ”.
Prima instanţă a apreciat că în prezenta cauză fapta cu a cărei judecată a fost învestită, așa cum este ea descrisă în rechizitoriu, este aceeași faptă, în materialitatea ei, cu privire la care s-a dispus neînceperea urmăririi penale prin rezoluţia din 2 iulie 2008 dată în dosarul nr. 1086/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, chiar dacă încadrările juridice date sunt diferite, și - deci - a considerat că nu este legal sesizată și, în consecinţă, nu poate proceda la judecarea cauzei.
În consecinţă, în baza art. 300 alin. (2) C. proc. pen. coroborat cu art. 317 alin. (1) C. proc. pen., prima instanţă a dispus restituirea dosarului la procuror în vederea refacerii actului de sesizare a instanţei, după înlăturarea contradicţiilor existente între soluţiile adoptate în cauză cu privire la fapta pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.
Împotriva sentinţei, Direcţia Naţională Anticorupţie a declarat prezentul recurs.
În motivele scrise de recurs, expuse și cu ocazia dezbaterilor, sentinţa a fost criticată sub următoarele aspecte:
Hotărârea este nelegală pentru greșita aplicare a dispoziţiilor art. 300 alin. (2) C. proc. pen., cu consecinţa admiterii excepţiei neregularităţii actului de sesizare, invocată de inculpat și de restituire a cauzei la parchet, în vederea refacerii actului de sesizare.
Încălcând dispoziţiile art. 300 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 263 și art. 264 C. proc. pen., instanţa a apreciat că nu a fost legal sesizată.
Astfel, potrivit art. 300 alin. (1) C. proc. pen., „instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţișare, regularitatea actului de sesizare.”
Această procedură presupune, în raport cu dispoziţiile menţionate, verificarea actului procedural scris, a rechizitoriului, în care este consemnat actul de dispoziţie al procurorului de trimitere în judecată.
Prin urmare, în opinia Ministerului Public, instanţa de fond trebuia să se rezume la a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 263 - art. 264 C. proc. pen., referitoare la limitele și conţinutul rechizitoriului.
Recursul Direcţiei Naţionale Anticorupţie va fi admis pentru următoarele motive:
Restituirea cauzei la procuror, „de lege lata”, se poate dispune pe două temeiuri:
- restituirea în vederea refacerii rechizitoriului (art. 300 alin. 2 C. proc. pen.);
- restituirea pentru refacerea urmăririi penale (art. 332 C. proc. pen.).
Conform art. 300 alin. (1) C. proc. pen., instanţa este datoare să verifice, din oficiu, la prima înfăţișare, regularitatea actului de sesizare. Potrivit art. 264 alin. (1) C. proc. pen., „rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată.”
Jurisprudenţa și doctrina sunt, într-o covârșitoare majoritate, în sensul opiniei că verificările instanţei, conform art. 300 alin. (1) C. proc. pen., poartă asupra actului propriu-zis (rechizitoriului), asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege în ceea ce privește conţinutul actului de sesizare și respectării art. 264 alin. (3) C. proc. pen.
În principiu, examinarea eventualelor nulităţi din cursul urmăririi penale (încălcarea unor norme care reglementează faza urmăririi penale) este o activitate distinctă de examinarea regularităţii actului de sesizare și rezultă din existenţa, distinctă, a art. 300 C. proc. pen., respectiv, a art. 332 C. proc. pen.
În măsura în care se constată nulităţi ale urmăririi penale, care presupun restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii acesteia, ca o consecinţă firească se impune, evident, și refacerea rechizitoriului. Această observaţie trebuie, însă, corelată cu alte principii în materia efectelor nulităţii, astfel cum sunt acceptate în doctrină (izolarea efectului nulităţii și efectul extensiv al nulităţii), susţinându-se constant - în doctrină - că în reglementarea Codului de procedură penală român actual nu sunt dispoziţii exprese în ceea ce privește efectul extensiv al nulităţii, urmând ca propagarea acestui efect să fie apreciată în fiecare caz concret de către organele judiciare în raport cu relaţia ce există între actul lovit de nulitate și celelalte acte procesuale întocmite.
Neobservarea unor dispoziţii care reglementează urmărirea penală nu atrage, în toate cazurile, nulitatea absolută și, respectiv, restituirea cauzei la procuror. Distinct, încălcarea unor dispoziţii din faza urmăririi penale pot atrage - în condiţiile legale - nulitatea relativă, iar nu nulitatea absolută.
„De lege lata” această concepţie a legiuitorului este reflectată de dispoziţiile art. 197 alin. (1) și (2) - (3) C. proc. pen., art. 197 alin. (1) și (4) C. proc. pen., respectiv, art. 332 alin. (1) și (2) C. proc. pen.
Revenind la aspectele de drept ale prezentei cauze, respectiv la recursul Ministerului Public, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată următoarele:
Potrivit actualului Cod de procedură penală, noţiunea juridică de „excepţii” - în sensul propriu-zis al acesteia - se referă la aspectele privind competenţa organelor judiciare, iar nu la nulităţi („excepţia nulităţii”).
Modalitatea juridică prin care procurorul sau părţile pot invoca necompetenţă organelor judiciare este „excepţia de necompetenţă”, aceasta realizându-se prin formularea unei cereri prin care se „ridică excepţia de necompetenţă” (în acest sens fiind art. 39 C. proc. pen.).
Potrivit Codului de procedură penală, „nulitatea” nu este o excepţie, ci o sancţiune procedurală care intervine în cazul încălcării dispoziţiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal (art. 197 C. proc. pen.).
Invocarea eventualelor încălcări ale legii în activitatea de urmărire penală se face, uneori din oficiu, dar de regulă prin formularea de către procuror sau partea interesată a unei cereri (art. 197 alin. 4 C. proc. pen.).
Distinct de „excepţii”, „cereri” și „chestiuni prealabile” - astfel cum sunt reglementate de Codul de procedură penală - pentru verificarea anumitor acte ale fazei urmăririi penale au fost instituite proceduri juridice specifice (speciale) care trebuie aplicate de judecător.
Astfel, pentru verificarea actului de sesizare (rechizitoriului), legiuitorul a instituit o procedură specifică, cea reglementată în art. 300 C. proc. pen.
Potrivit art. 300 alin. (2) C. proc. pen., în cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată și nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare în vederea refacerii acestuia.
În doctrină și jurisprudenţă se apreciază că nerespectarea dispoziţiilor privitoare la „sesizarea instanţei” are în vedere încălcarea dispoziţiilor privitoare la „sesizarea primară” (sesizarea prin rechizitoriu), „sesizarea suplimentară” (extinderea acţiunii penale, extinderea procesului penal) și „sesizarea de trimitere” (casarea cu trimitere, declinarea competenţei, regulatorul de competenţă, strămutarea).
Așa cum s-a menţionat anterior, jurisprudenţa și doctrina sunt, într-o covârșitoare majoritate, în sensul opiniei că verificările instanţei, conform art. 300 alin. (1) C. proc. pen., poartă asupra actului propriu-zis (rechizitoriului), asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege în ceea ce privește conţinutul actului de sesizare și respectării art. 264 alin. (3) C. proc. pen.
Or, din examinarea rechizitoriului nr. 262/P/2007 din 2 iulie 2009 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Înalta Curte de Casaţie și justiţie constată că nu există, la acest moment procesual, temeiuri pentru a concluziona că nu au fost respectate „dispoziţiile privitoare la sesizarea instanţei”, aceasta fiind făcută prin rechizitoriu întocmit cu respectarea dispoziţiilor art. 262, art. 263 și art. 264 C. proc. pen. (condiţii de formă și de conţinut).
În realitate, apărarea a invocat nerespectarea unor dispoziţii legale cu privire la modul în care a fost efectuată urmărirea penală (dispunerea în cauză a unor soluţii, infirmarea unor soluţiilor anterioare, disjungeri ale cauzei, contrarietatea între soluţiile dispuse anterior și, respectiv, soluţia dispusă prin rechizitoriu).
S-a susţinut, iar prima instanţă a achiesat la acest punct de vedere, că soluţiile de netrimitere în judecată dispuse de procuror sunt definitive și, deci, ar avea prioritate în raport cu soluţia de trimitere în judecată prin rechizitoriu.
Această opinie nu este întemeiată.
Soluţiile de netrimitere în judecată (dispuse, după caz, prin rezoluţii ori ordonanţe ale procurorului) nu se bucură de „autoritatea de lucru judecat”, aceasta fiind recunoscută exclusiv hotărârilor judecătorești.
În cauză trebuie observate
dispoziţiile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, din Titlul
Cu privire la infirmarea actelor de urmărire penală, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie observă și prevederile art. 220 C. proc. pen., precum cele ale art. 62, art. 64 și art. 65 din Legea nr. 304/2004 referitoare principiul controlului ierarhic în cadrul Ministerului Public.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie mai reţine, cu referire la înţelegerea din perspectiva constituţională a principiilor organizării și funcţionării Ministerului Public, și Decizia nr. 1058/2007 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 810 din 28 noiembrie 2007.
Ministerul Public este caracterizat prin unicitate, Direcţia Naţională Anticorupţie făcând parte integrantă din Ministerul Public (Direcţia Naţională Anticorupţie fiind parte integrantă a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie).
Că soluţiile de netrimitere în judecată emise de procuror (prin rezoluţii sau ordonanţe) nu au caracter irevocabil, definitiv, că nu se bucură de autoritate de lucru judecat, rezultă și din observarea dispoziţiilor privind „reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale” cuprinse în art. 273 alin. (1), alin. (11) și alin. (2) C. proc. pen.
Un alt argument, în același sens, este cel oferit de dispoziţiile art. 2781 alin. (11) C. proc. pen. care au în vedere chiar și situaţia în care judecătorul s-a pronunţat prin hotărâre definitivă, hotărâre prin care a decis că nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că nu este întemeiată susţinerea apărării, însușită de prima instanţă, potrivit căreia nu se poate trece la judecarea pe fond a cauzei, deoarece ar exista, după caz, fie o soluţie definitivă de netrimitere în judecată dispusă de procuror, fie o contrarietate între soluţii: de netrimitere în judecată și, respectiv, de trimitere în judecată.
În final, câteva menţiuni referitoare la corelaţia dintre art. 300 alin. (2) și art. 317 C. proc. pen:
Potrivit art. 263 alin. (1) C. proc. pen. „rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală și trebuie să cuprindă ... fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică ...”.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că rechizitoriul din dosar respectă acest cuprins prevăzut în art. 263 alin. (1) C. proc. pen.
Conform art. 317 C. proc. pen., „judecata se mărginește la fapta și la persoana arătată în actul de sesizare a instanţei ...”.
Faţă de argumentele expuse și examinând rechizitoriul din perspectiva acestor două texte legale, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată ca neîntemeiată concluzia existenţei unor „neregularităţi” ale actului de sesizare, în sensul că nu se poate trece la judecarea faptei și persoanei trimisă în judecată, cu încadrarea juridică respectivă.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie mai constată și că, „de lege lata”, nu există reglementat un control judecătoresc asupra actelor prin care procurorul reia urmărirea penală, inclusiv prin infirmarea soluţiilor de netrimitere în judecată. Pentru reluarea urmăririi penale după suspendare sau în caz de redeschidere a urmăririi, legea impune, în ambele situaţii, ca aceasta să se dispună prin ordonanţă.
Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticoruptie împotriva sentinţei nr. 258/F din 9 octombrie 2009 a Curţii de Apel București, Secţia a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a casat sentinţa penală menţionată și a trimis cauza pentru continuarea judecăţii la Curtea de Apel București.