Favorizarea infractorului. Individualizarea pedepsei. Interceptările și înregistrările audio sau video. Declaraţiile martorilor
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege
Indice alfabetic: Drept penal
- favorizarea infractorului
C. pen., art. 26, art. 257, art. 264
Legea nr. 78/2000, art. 61
C. proc. pen., art. 911 - art. 916
1. Faptele persoanei, de a ajuta la săvârșirea infracţiunii de trafic de influenţă de către autorul care a lăsat să se creadă că are influenţă asupra unor magistraţi și la săvârșirea infracţiunii de cumpărare de influenţă de către inculpatul arestat într-o cauză privind traficul de persoane - pretinsa influenţă referindu-se la strămutarea judecării cauzei, punerea în libertate și achitarea inculpatului -, precum și de a acţiona pentru publicarea în presa locală a articolului care a fost invocat ca probă în susţinerea cererii de strămutare, întrunesc atât elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea prevăzută în art. 257 C. pen. și la infracţiunea prevăzută în art. 61 din Legea nr. 78/2000, cât și elementele constitutive ale infracţiunii de favorizare a infractorului prevăzută în art. 264 C. pen. În raport cu pericolul social concret al faptelor, precum și cu calitatea făptuitorului - comisar șef de poliţie, ţinut prin statutul profesional să descopere fapte de natura celor săvârșite, nici aplicarea unor pedepse la limita minimă prevăzută de lege și nici suspendarea executării pedepsei rezultante nu sunt justificate.
2. Legalitatea interceptărilor și înregistrărilor audio sau video nu este condiţionată de începerea urmăririi penale, ci de respectarea următoarelor condiţii prevăzute în art. 911 C. proc. pen.: să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracţiuni din cele enumerate în alin. (2) al acestui articol, să fie necesare pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru identificarea sau localizarea participanţilor, care nu ar fi posibilă prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată și să fie autorizate de către judecător.
3. În procesul de apreciere a probelor, declaraţiile coinculpatului și ale martorului care a avut iniţial calitatea de învinuit pot servi la aflarea adevărului, întrucât aceștia sunt consideraţi martori, în accepţiunea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 948 din 12 martie 2010
Prin sentinţa nr. 198/PI din 17 iulie 2009, Curtea de Apel Timișoara, Secţia penală, a hotărât, în esenţă, următoarele:
1. În baza art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe inculpatul T.T. pentru săvârșirea infracţiunii de trafic de influenţă la pedeapsa de 2 ani închisoare, iar în baza art. 81 și art. 82 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani.
2. În baza art. 26 raportat la art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe inculpatul R.V. pentru săvârșirea infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă la pedeapsa de 2 ani închisoare, iar în baza art. 26 C. pen. raportat la art. 61 din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe același inculpat pentru săvârșirea infracţiunii de complicitate la cumpărare de influenţă la pedeapsa de 2 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit cele două pedepse în cea mai grea pe care a sporit-o cu 6 luni închisoare și a dispus executarea de către inculpat a pedepsei totale de 2 ani și 6 luni închisoare.
În baza art. 861 și art. 862 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 4 ani și 6 luni.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a achitat pe același inculpat pentru săvârșirea infracţiunii de favorizare a infractorului prevăzută în art. 264 C. pen.
3. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen. și la art. 181 C. pen., a dispus achitarea inculpatului S.O. pentru săvârșirea infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă, prevăzută în art. 26 raportat la art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, iar în baza art. 91 C. pen. a aplicat inculpatului sancţiunea cu caracter administrativ de 1.000 lei.
4. În baza art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe inculpatul M.P. pentru săvârșirea infracţiunii de trafic de influenţă la pedeapsa de 2 ani închisoare, iar în baza art. 81 și art. 82 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani.
5. În baza art. 61 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., a condamnat pe inculpatul S.I., arestat în altă cauză, pentru săvârșirea infracţiunii de cumpărare de influenţă la pedeapsa de 2 ani închisoare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că în cursul lunii iulie 2008 inculpatul S.I. era arestat preventiv și trimis în judecată pentru infracţiuni la Legea nr. 678/2001 în formă continuată.
Pentru a reuși să obţină strămutarea judecării cauzei sale la o altă instanţă decât cea învestită iniţial și punerea în libertate în cursul procesului, S.I. fie personal, fie prin intermediul mamei sale - I.S., a intervenit pe lângă inculpatul R.V. - comisar șef în cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Timiș. Acesta din urmă a fost de acord să caute o persoană care să intervină pe căi nelegale pentru realizarea scopurilor urmărite de inculpatul S.I.
Inculpatul R.V. l-a contactat pe inculpatul S.O. căruia i-a cerut să-l pună în legătură cu un avocat ce va putea obţine o soluţie de strămutare a cauzei în care era judecat inculpatul S.I. Inculpatul S.O. l-a pus pe inculpatul R.V. în legătură cu avocatul T.T., inculpat în cauză, și a fost omul de legătură între R.V., I.S. - mama lui S.I. - și inculpatul T.T., participând și la înţelegerile între inculpaţi cu privire la cumpărarea și traficul de influenţă.
Cu ocazia întâlnirilor dintre T.T. și I.S. la care au participat și inculpaţii R.V. și S.O., inculpatul T.T. a cerut martorei I.S. 7.000 euro, lăsând-o să creadă că are influenţă și poate interveni pe lângă magistraţii de la Înalta Curte de Casaţie și Justiţie pentru a obţine o soluţie de strămutare favorabilă inculpatului S.I. Inculpatul T.T. a precizat că din suma de 7.000 euro, lui îi revin ca onorariu 2.000 euro, iar restul de 5.000 euro o va da persoanei ce urma să intervină pe lângă magistraţi.
Inculpatul T.T. a primit suma de 1.900 euro, restul până la 7.000 urmând să o primească după rezolvarea strămutării, iar din suma de 1.900 euro, i-a dat inculpatului S.O. 400 euro.
Inculpatul T.T. a formulat cerere de strămutare a cauzei privind pe S.I., aceasta fiind respinsă de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie. Faţă de această împrejurare, inculpatul S.I. și mama lui i-au cerut inculpatul T.T. restituirea banilor.
Instanţa fondului reţine că în convorbiri telefonice și la întâlnirea cu S.O., R.V. și I.S., inculpatul T.T. a sugerat că este nevoie de o campanie de presă favorabilă, referitoare la cauza privindu-l pe S.I., ceea ce ar putea constitui un motiv de strămutare. Ca urmare, inculpatul R.V. i-a cerut redactorului M.B. să scrie un articol referitor la cauza inculpatului S.I., punându-i la dispoziţie materiale privind cauza. Articolul a apărut în ziar la 12 august 2008, a tratat ca subiect presupuse abuzuri ale procurorului care a instrumentat cauza referitoare la inculpatul S.I. și a fost folosit de inculpatul T.T. în cauza privind cererea de strămutare de la Înalta Curte de Casaţie și Justiţie. Cererea de strămutare a fost respinsă la 14 noiembrie 2008.
Instanţa fondului mai reţine că inculpatul M.P. i-a pretins inculpatului S.I. suma de 40.000 euro, pentru a interveni pe lângă un procuror care urma să influenţeze magistraţii în decizia de punere în libertate a inculpatului S.I.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timișoara și, între alţii, inculpaţii S.O. și T.T.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, examinând recursurile în raport cu actele dosarului, constată că recursul procurorului este fondat, iar cele ale inculpaţilor sunt nefondate.
I. În ce privește recursul procurorului, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că achitarea inculpaţilor R.V. și S.O. este greșită.
Referitor la inculpatul R.V., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie observă că aprecierea stării de fapt cu privire la infracţiunea de favorizare a infractorului prevăzută în art. 264 C. pen., reţinută în actul de sesizare, este în neconcordanţă cu probele administrate în cauză.
Instanţa fondului a apreciat că acţiunile inculpatului R.V. legate de apariţia în presă a articolului destinat argumentării cererii de strămutare se circumscriu laturii obiective ale infracţiunilor de complicitate la trafic de influenţă prevăzută în art. 26 raportat la art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și complicitate la cumpărare de influenţă prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 61 din Legea nr. 78/2000 și a motivat că aceste acţiuni nu constituie un ajutor dat inculpatului S.I., în sensul art. 264 C. pen. referitor la infracţiunea de favorizare a infractorului.
Potrivit art. 264 C. pen., constituie infracţiunea de favorizare a infractorului și se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 7 ani ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracţiunii, pentru a îngreuna sau a zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii.
Instanţa fondului, contrar concluziilor din finalul motivării sentinţei potrivit cărora fapta nu există, în conţinutul expunerii a reţinut că inculpatul R.V. (ulterior comiterii infracţiunilor prevăzute în art. 12 și art. 13 din Legea nr. 678/2001 de către S.I.) a acţionat direct și a determinat apariţia în presa locală a articolului care a servit ca probă în dosarul Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie pentru strămutarea cauzei privindu-l pe inculpatul S.I. Din conţinutul convorbirilor interceptate dintre inculpatul R.V. și S.I. rezultă că ofiţerul de poliţie urmărea strămutarea judecării cauzei privindu-l pe S.I. la o instanţă unde a lăsat să se creadă că-l poate ajuta să fie pus în libertate și achitat.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că activitatea inculpatului R.V., de a concepe și realiza prin intermediul ziaristului probe de natură să facă posibilă strămutarea cauzei de la instanţa competentă la o altă instanţă unde inculpatul S.I. ar fi urmat să fie pus în libertate și exonerat de răspundere, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute în art. 264 C. pen. Această activitate realizată cu intenţie de inculpatul R.V. era destinată să zădărnicească judecata sau cel puţin să o îngreuneze.
Așa fiind, achitarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută în art. 264 C. pen. este greșită, în cauză existând cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că și criticile referitoare la pedepsele aplicate inculpatului pentru infracţiunile de complicitate la trafic de influenţă și complicitate la cumpărare de influenţă sunt fondate.
Într-adevăr, pedepsele prevăzute de lege pentru cele două infracţiuni sunt de la 2 la 10 ani închisoare. Faţă de pericolul social concret al faptelor inculpatului, de natură a afecta grav încrederea în capacitatea justiţiei de a soluţiona în mod obiectiv cauzele deduse judecăţii, în afara influenţelor unor persoane în curs de a fi trase la răspundere penală, ţinând cont de împrejurarea că inculpatul R.V. era comisar șef de poliţie ţinut prin statutul profesional să descopere fapte de natura celor pe care le-a comis, având în vedere și faptul că a încercat să compromită credibilitatea celei mai înalte instanţe, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că o pedeapsă de 4 ani închisoare cu executare pentru cele două infracţiuni pentru care a fost condamnat inculpatul este mai potrivită pentru atingerea scopului prevăzut în art. 52 C. pen., în concordanţă cu criteriile de individualizare prevăzute în art. 72 C. pen.
Recursul procurorului mai critică sentinţa pentru achitarea inculpatului S.O. pentru infracţiunea prevăzută în art. 26 raportat la art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că instanţa fondului a făcut o greșită aplicare a art. 181 C. pen., apreciind în mod greșit că fapta, în concret, nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni.
Așa cum s-a arătat, instanţa fondului a reţinut că inculpatul a comis fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la traficul de influenţă, infracţiune ce se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani.
Traficul de influenţă la care a participat inculpatul viza cea mai înaltă instanţă - Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, cu privire la care inculpatul și coinculpaţii au acreditat ideea că este la discreţia influenţelor lor, gata să comercializeze atributele și încrederea de care trebuie să se bucure în societate.
Având în vedere pericolul social deosebit al infracţiunilor de corupţie prin vătămarea sau punerea în pericol a desfășurării activităţilor din toate sferele vieţii sociale, reflectat și de limitele de pedeapsă prevăzute de lege, dar și activitatea vizată în concret de infracţiuni - justiţia la cel mai înalt grad de jurisdicţie - Înalta Curte de Casaţie și Justiţie consideră greșită aprecierea că prin acţiunile sale inculpatul S.O. ar fi adus o atingere minimă valorii ocrotite de lege, astfel că în cauză faţă de el nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 181 C. pen.
Prin urmare, în baza art. 26 raportat la art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, inculpatul va fi condamnat la 2 ani închisoare, pedeapsă situată la limita minimă prevăzută de lege. Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta și, chiar fără executarea pedepsei, inculpatul nu va mai săvârși infracţiuni, astfel că luând în considerare și celelalte condiţii de aplicare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere pe care le consideră îndeplinite, va face aplicarea art. 861 și art. 862 C. pen. pe termenul de încercare de 4 ani.
În recursul procurorului a fost criticată și individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor T.T., S.I. și M.P.
Potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a codului, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Înăuntrul limitelor pedepsei, definite de legiuitor, rămâne instanţei atributul de a proporţionaliza pedeapsa în raport cu celelalte criterii care caracterizează fapta și făptuitorul, gradul de pericol concret al acestora, astfel încât sancţiunea să fie capabilă să-și atingă scopul prevăzut în art. 52 C. pen.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie este de acord cu afirmaţia din recurs, potrivit căreia infracţiunile de corupţie cunosc o recrudescenţă, astfel că măsurile legislative de combatere a fenomenului trebuie să capete eficienţă reală. Concomitent, constată că pedepsele aplicate intimaţilor inculpaţi se situează la limita minimă prevăzute de lege, deși în concret faptele acestora sunt de natură să pună la îndoială actul de justiţie ce se înfăptuiește la instanţa supremă.
În privinţa inculpaţilor T.T. și M.P. instanţa fondului nu numai că s-a oprit la limita minimă, dar a apreciat că pedepsele aplicate lor își pot atinge scopul fără executare. Hotărând astfel, instanţa nu a motivat în niciun fel, deși potrivit art. 81 alin. (6) C. pen. suspendarea condiţionată a executării pedepsei trebuie motivată.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că, în ce-l privește pe inculpatul T.T., pedeapsa este greșit individualizată atât prin cuantumul pedepsei aplicate, cât și prin modalitatea individualizării.
Astfel, în cursul procesului penal inculpatul a avut o atitudine nesinceră atât în ce privește contribuţia lui, cât și a celorlalţi participanţi la comiterea faptei. Pe de altă parte, împrejurarea că a acţionat în calitate de avocat împreună cu coinculpatul R.V., ambii implicaţi prin natura profesiilor în înfăptuirea practică a actului de justiţie, acreditând ideea că magistraţii negociază ocult soluţiile din procese, este de natură să semnifice că a atentat grav la valorile ocrotite de lege. Prin urmare, o pedeapsă egală cu limita minimă prevăzută de lege este nejustificată, lipsită de potenţialul de a-și atinge scopul prevăzut în art. 52 C. pen.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că o pedeapsă de 4 ani închisoare este mai potrivită pentru atingerea acestuia. Pe de altă parte, în raport cu datele personale ale inculpatului T.T., căsătorit, având un copil minor, văzând și caracterizările pozitive numeroase depuse la dosar, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că există motive care îndreptăţesc convingerea că scopul pedepsei aplicate va putea fi atins fără executare, pronunţarea condamnării constituind un avertisment suficient pentru a-l preveni să comită infracţiuni.
În ce-l privește pe inculpatul M.P., instanţa fondului nu a motivat aplicarea art. 81 - art. 82 C. pen. faţă de acesta.
Din examinarea actelor dosarului nu rezultă că ar exista motive pentru suspendarea condiţionată a pedepsei ce i-a fost aplicată. Or, din materialitatea faptelor - pretinderea sumei de 40.000 euro inculpatului S.I. și acreditarea ideii că poate corupe justiţia prin intermediul unor magistraţi astfel încât să se evite răspunderea penală - rezultă că inculpatul M.P. prezintă prin acţiunile sale un pericol social deosebit care nu poate fi prevenit decât prin executarea efectivă a pedepsei aplicate.
Cu referire la inculpatul S.I., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că pedeapsa aplicată acestuia este, de asemenea, greșit individualizată.
Instanţa fondului nu a arătat niciun criteriu după care a individualizat pedeapsa la limita minimă prevăzută de lege. Or, din actele dosarului rezultă că acest inculpat este recidivist, a mai fost condamnat la 3 pedepse de câte 5 ani pentru infracţiuni de lipsire de libertate în mod ilegal.
În prezenta cauză a efectuat acte de cumpărare de influenţă, aflându-se în stare de arest, fiind cercetat pentru o altă infracţiune cu grad ridicat de pericol social - trafic de persoane - și a reușit să corupă un poliţist cu înalt grad profesional, angrenând un grup de persoane relativ numeros în acţiunile sale. Așa fiind, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie va majora pedeapsa ce i-a fost aplicată pentru infracţiunea reţinută de instanţa fondului, de la 2 ani la 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.
II. Cât privește recursurile inculpaţilor, acestea sunt nefondate.
Susţinerile inculpatului S.O. cu privire la nulitatea absolută a interceptărilor și înregistrărilor audio în care este interlocutor sunt nefondate.
Din examinarea dosarului rezultă că, prin autorizaţia nr. 380 din 18 august 2008, Curtea de Apel București a încuviinţat interceptarea posturilor telefonice utilizate de inculpatul R.V., S.I. și I.S.
Or, tocmai convorbirile telefonice efectuate de la posturile telefonice utilizate de inculpatul R.V. sunt relevante în ce-l privește pe recurentul S.O.
Pe de altă parte, nu există niciun motiv legal pentru a înlătura relevanţa penală a unei convorbiri telefonice în ce-l privește pe interlocutorul persoanei cu privire la care există autorizaţie de interceptare, chiar dacă referitor la acel interlocutor nu există autorizare.
Ceea ce a urmărit legiuitorul prin introducerea art. 911 C. proc. pen. a fost reglementarea condiţiilor în care interceptările și înregistrările audio sau video pot deveni probe. Obiectul acestor probe - interceptări - îl constituie convorbirile purtate între două sau mai multe persoane.
Dacă există autorizare legală pentru interceptarea convorbirilor de la unul din posturile telefonice de la care se poartă convorbirea, înregistrarea convorbirii este legală, în egală măsură relevantă faţă de ambele persoane care poartă dialogul.
Această apreciere este raţională, având în vedere și prevederile art. 63 C. proc. pen., care definesc în general proba. În sensul dispoziţiei citate, convorbirea telefonică este un element de fapt care poate servi la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanelor și la cunoașterea împrejurărilor.
Referitor la constituţionalitatea art. 911 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie observă că acest articol nu a fost declarat neconstituţional.
Pe de altă parte, conform dispoziţiilor art. 224 alin. (3) C. proc. pen., procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă. Or, procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate și înregistrate sunt astfel de probe.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că nu este rezonabil ca o întreagă urmărire penală să se bazeze exclusiv pe interceptări telefonice, că aceste probe trebuie să se coroboreze cu alte probe pe care organul de urmărire penală este obligat să le administreze pentru a demonstra vinovăţia unei persoane, pentru a nu face loc abuzului.
În prezenta cauză interceptările și înregistrările telefonice se coroborează cu declaraţiile martorilor sau ale inculpaţilor S.I. și M.P., care într-o accepţiune mai largă în cauza Curţii Europene a Drepturilor Omului „Spînu împotriva României” sunt consideraţi martori.
Problema interceptărilor și înregistrărilor audio și video a mai format obiectul preocupărilor instanţei supreme cu prilejul judecării altor cauze.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a motivat că legalitatea interceptărilor și înregistrărilor audio sau video nu este legată de începerea urmăririi penale, ci de respectarea condiţiilor prevăzute în art. 911 C. proc. pen., respectiv existenţa unor indicii privind pregătirea sau săvârșirea unei infracţiuni; infracţiunile să facă parte din cele enumerate la alin. (2) al articolului; să fie necesare pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru identificarea sau localizarea participanţilor care nu ar fi posibilă prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată; ultima condiţie fiind aceea a autorizării de către judecător.
În cauză, aceste condiţii pentru interceptare și înregistrare au fost realizate.
Rezultă cu certitudine că inculpatul S.I. - aflat în arest preventiv - pentru o infracţiune gravă de trafic de minori, suspectat de infracţiuni la Legea nr. 39/2003, era preocupat în cel mai înalt grad să scape de răspundere prin coruperea organelor judiciare, poliţie, procurori, magistraţi și, din arest, l-a contactat telefonic pe inculpatul R.V. - comisar șef cu atribuţii judiciare.
Infracţiunile săvârșite erau prevăzute în Legea nr. 78/2000, enumerate în textul art. 911 alin. (2) C. proc. pen. și a existat autorizarea judecătorului pentru interceptări și înregistrări.
Înalta Curte de casaţie și Justiţie, preocupată și de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, a reţinut că în cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) aceasta a apreciat că noul cadru legislativ modificat prin Legea nr. 281/2003 și Legea nr. 356/2006 oferă garanţiile necesare în materie de interceptare și transcriere a comunicaţiilor.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a mai constatat în alte cauze că dispoziţiile art. 911 - art. 916 C. proc. pen. sunt în deplin acord cu art. 4 din Recomandarea (2005)10 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind „tehnicile speciale de anchetă”, potrivit căruia aceste tehnici pot fi utilizate dacă există motive serioase de a crede că o infracţiune gravă a fost săvârșită ori este pregătită sau în curs de pregătire de una sau mai multe persoane anume identificate ori de o persoană sau un grup de persoane care nu a fost încă identificat.
Or, în prezenta cauză aceste „tehnici speciale de anchetă” au fost folosite exact în scopul arătat în recomandare.
Nici recursul inculpatului T.T. nu este fondat.
În legătură cu declaraţiile inculpatului S.I. și ale lui I.S., acestea au fost corect interpretate de instanţa fondului ca probe utile și pertinente în lămurirea situaţiei de fapt. Așa cum s-a arătat, chiar dacă aceștia nu au avut de la început calitatea de martor în proces, deși, în final, I.S. a dobândit acest statut, ei trebuiau consideraţi martori în sensul accepţiunii pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului o dă unor astfel de persoane care au avut posibilitatea să ia contact direct cu realitatea faptelor. În acest sens este hotărârea „Spînu împotriva României.”
Or, din declaraţiile celor doi rezultă că inculpatul T.T. a pretins de la I.S. 7.000 euro din care 2.000 euro pentru căutarea unei persoane care să poată determina obţinerea unei soluţii favorabile în faţa magistraţilor de la Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, iar 5.000 euro pentru cei care aveau să determine hotărârea favorabilă.
Referitor la probe, în cursul procesului au fost ascultaţi martorii I.S., N.S., B.M., B.A., S.A., S.D., U.C. și M.A., s-au făcut interceptări și înregistrări autorizate ale posturilor telefonice ale inculpaţilor și înregistrări video ambientale.
Aceste probe au fost examinate de instanţa fondului, analizate și interpretate în mod temeinic, reţinându-se din ansamblul probator că inculpatul T.T. a pretins suma de 7.000 euro pentru traficul de influenţă ce urma a fi exercitat asupra magistraţilor Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie.
Faţă de motivele arătate, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a admis recursul declarat de procuror, a casat, în parte, sentinţa penală recurată și rejudecând:
1. În ceea ce privește pe inculpatul R.V.: a înlăturat dispoziţiile privitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; în baza art. 264 C. pen., a condamnat pe inculpat la 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.; a majorat pedepsele de câte 2 ani închisoare pentru infracţiunile prevăzute în art. 26 raportat la art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 26 C. pen. raportat la art. 61 din Legea nr. 78/2000 la câte 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.; a contopit pedepsele în pedeapsa cea mai grea, în final inculpatul urmând să execute pedeapsa de 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.; a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.
2. În ceea ce privește pe inculpatul T.T.: a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 81 și 82 C. pen.; a majorat pedeapsa aplicată pentru infracţiunea prevăzută în art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 la 4 ani închisoare; în baza art. 861 și 862 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 6 ani, a făcut aplicarea art. 863 C. pen., a art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., precum și a art. 71 alin. (5) C. pen.
3. În ceea ce privește pe inculpatul S.O.: a înlăturat aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen. și art. 181 C. pen.; în baza art. 26 raportat la art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe inculpat la 2 ani închisoare; în baza art. 861 și 862 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 4 ani, a făcut aplicarea art. 863 C. pen., a art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., precum și a art. 71 alin. (5) C. pen.
4. În ceea ce privește pe inculpatul S.I.: a majorat pedeapsa aplicată pentru infracţiunea prevăzută în art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. la 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.; a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.
5. În ceea ce privește pe inculpatul M.P.: a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 81 și 82 C. pen.; a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 2 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută în art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 într-un loc de deţinere; a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei și a respins, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţi.