High Court of Cassation and Justice

Transferarea persoanelor condamnate. Măsura de siguranţă a internării medicale 

 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Transferarea persoanelor condamnate

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- transferarea persoanelor condamnate

- măsura de siguranţă a internării medicale

                     

Legea nr. 302/2004, art. 2 lit. k), art. 129

 

Transferarea în vederea executării măsurii de siguranţă a internării medicale poate fi dispusă, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 129 din Legea nr. 302/2004, întrucât, în conformitate cu art. 2 lit. k) din aceeași lege, noţiunea de condamnare include măsurile de siguranţă aplicate ca urmare a săvârșirii unei infracţiuni. 

 

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2519 din 24 iunie 2010

 

Prin sentinţa nr. 209/F din 4 august 2009 a Curţii de Apel București, Secţia a ll-a penală și pentru cauze cu minori și familie, a fost respinsă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București cu privire la transferarea cetăţeanului român N.F. în vederea executării pedepsei într-un spital de psihiatrie din România.

S-a reţinut că prin sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 22 iulie 2009, în baza art. 149 din Legea nr. 302/2004 modificată, s-a solicitat ca această instanţă să aprecieze cu privire la cererea de transfer formulată de N.F. în vederea executării pedepsei într-un spital de psihiatrie din România.

În motivarea sesizării s-a arătat că, prin adresa nr. 135558/2007, Ministerul Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional și Tratate a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București cererea formulată de Ministerul Justiţiei al Landului Renania - Palatin prin care solicită examinarea posibilităţii transferării în România a numitului N.F., învinuit pentru săvârșirea infracţiunilor de ameninţare, tentativă la constrângere și încălcarea Legii privind regimul armelor, în prezent aflat într-un spital de psihiatrie.

Din documentele comunicate de statul de condamnare, în aplicarea art. 6 paragraf 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, a rezultat că, la data de 8 ianuarie 2004, Judecătoria Locală a emis un mandat de depunere în baza căruia N.F. a fost internat la 13 ianuarie 2004 în Clinica Nette Gut, conform art. 126 C. pen. german.

Prin sentinţa Marii Camere Penale nr. 9 a Tribunalului Regional Koblenz din 20 iulie 2004, definitivă la 28 iulie 2004, s-a dispus depunerea lui N.F. într-un spital de psihiatrie, fiind diagnosticat cu schizofrenie paranoică, conform art. 63 C. pen. german.

Ulterior, Tribunalul Regional Koblenz, prin hotărârea nr. 2118 VRs 14120/04, rămasă definitivă la 21 iulie 2007, a dispus continuarea depunerii într-un spital de psihiatrie.

În fapt, s-a reţinut că din cauza unui autovehicul cumpărat de prietena sa la data de 21 iulie 2003, N.F. s-a certat cu un comerciant de autovehicule. El a pretins banii înapoi și l-a ameninţat pe acesta cu un pistol de gaz încărcat, deoarece el a crezut că este ameninţat, lucru condiţionat de boala sa. Ulterior, la data de 5 august 2003 a furat o sabie și a mers cu ea prin centrul Bonn-ului.

În urma corespondenţei cu statul de condamnare, din scrisoarea medicală transmisă de autorităţile judiciare germane reiese faptul că pentru tratamentul în ţara de executare este necesară ţinerea într-un spital închis, care nu trebuie să fie o închisoare normală, o clinică psihiatrică închisă fiind suficientă.

Curtea de apel, examinând actele și lucrările din dosar, a constatat nefondată sesizarea, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile transferării prevăzute în art. 129 din Legea nr. 302/2004, și anume nu s-a dispus condamnarea unui resortisant al statului de executare și care mai are de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei la data primirii cererii de transferare, iar statul de condamnare și statul de executare nu s-au pus de acord asupra acestei transferări a unei persoane faţă de care autorităţile judiciare germane au dispus depunerea într-un spital de psihiatrie din Germania.

Ca urmare, în cauză nefiind îndeplinite cerinţele art. 129 din Legea nr. 302/2004, a fost respinsă ca nefondată sesizarea.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și persoana condamnată N.F., prin curator.

Parchetul a arătat că instanţa de fond a dat o semnificaţie greșită termenului de condamnare, întrucât legea specială prevede că are calitatea de condamnat cel supus unei pedepse privative de libertate sau unei măsuri de siguranţă, urmare a săvârșirii unei infracţiuni.

Persoana condamnată a criticat soluţia de respingere a cererii, susţinând că dorinţa sa este să fie transferată în România.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și din oficiu, conform art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că ambele recursuri sunt fondate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că, urmare a comiterii de către numitul N.F. a mai multor infracţiuni pe teritoriul Germaniei (ameninţare, tentativă la constrângere, încălcarea regimului armelor), prin sentinţa definitivă a Tribunalului Koblenz s-a dispus internarea sus-numitului într-un spital de psihiatrie.

În esenţă, s-a reţinut că acesta a comis faptele „în stare de incapacitate de răspundere”, însă din aprecierea generală a învinuitului și a faptei sale rezultă că el este periculos pentru societate, având în vedere afecţiunile psihice de care suferă.

Prin urmare, din actele dosarului rezultă că, deși nu a fost condamnat la pedeapsa închisorii, împotriva învinuitului s-a dispus o măsură de siguranţă, ce își găsește corespondent și în Codul penal român, respectiv internarea medicală prevăzută în art.114 C. pen.

Este adevărat că, potrivit art. 127 din Legea nr. 302/2004, acest act normativ se aplică în domeniul transferării persoanelor condamnate, însă conform art. 2 lit. k) din aceeași lege, prin condamnare se înţelege orice pedeapsă sau măsură de siguranţă aplicată ca urmare a săvârșirii unei infracţiuni.

Or, în speţă, instanţa de fond a analizat cauza cu care a fost învestită, ignorând dispoziţia legală sus-amintită, care dă un înţeles mai larg noţiunii de condamnare, ce nu se rezumă la o pedeapsă privativă de libertate.

În aceste condiţii, având în vedere că prima instanţă nu a stabilit în mod corect obiectul judecăţii și, prin aceasta, nu a soluţionat fondul cauzei cu care a fost învestită, urmează a se admite ambele recursuri declarate, a se casa sentinţa și a se trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanţă, Curtea de Apel București.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va analiza și celelalte condiţii prevăzute de lege în vederea transferului, cu referire expresă la cele prevăzute în art. 129 lit. d) și f) din Legea nr. 302/2004, ţinând seama de particularităţile cauzei (autorităţile române nu au fost sesizate în mod direct de persoana transferabilă, iar acesteia, datorită afecţiunilor de care suferă, i s-a instituit curatela).

Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de persoana condamnată N.F. împotriva sentinţei nr. 209/F din 4 august 2009 a Curţii de Apel București, Secţia a ll-a penală și pentru cauze cu minori și familie, a casat sentinţa penală atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanţă, Curtea de Apel București.