Prelungirea duratei arestării
preventive în cursul urmăririi penale. Publicitatea ședinței de
judecată. Asistență juridică
Cuprins pe materii: Drept procesual
penal. Partea generală. Măsurile preventive și alte măsuri
procesuale. Măsurile preventive. Arestarea preventivă
Indice alfabetic: Drept procesual
penal
- prelungirea duratei
arestării preventive în cursul urmăririi penale
C.
proc. pen., art. 155 și urm., art. 197
1. În conformitate cu dispozițiile
art. 155 și urm. C. proc. pen.,
în procedura prelungirii duratei arestării preventive în cursul
urmăririi penale, instanța verifică exclusiv dacă
temeiurile care au determinat arestarea inițială impun în continuare
privarea de libertate sau dacă există temeiuri noi care să
justifice privarea de libertate. În aplicarea acestor dispoziții,
instanța nu statuează asupra temeiniciei acuzațiilor, examinarea
temeiniciei acuzațiilor efectuându-se în baza sesizării prin
rechizitoriu.
2. Soluționarea propunerii de
prelungire a arestării preventive în ședință publică,
iar nu în camera de consiliu - așa cum prevede art. 159 alin. (2) C. proc. pen. - nu atrage nulitatea
absolută a hotărârii conform dispozițiilor art. 197 alin. (2)
din același cod, întrucât aceste dispoziții sancționează cu
nulitatea absolută numai nerespectarea dispozițiilor referitoare la
publicitatea ședinței de judecată.
Nerespectarea
dispozițiilor privitoare la soluționarea în ședință
nepublică a propunerii de prelungire a măsurii arestării
preventive este sancționată cu nulitatea relativă, în condițiile
art. 197 alin. (1) și (4) C. proc. pen.
3. Potrivit dispozițiilor art. 46
alin. (1) din Legea nr. 51/1995, avocatul nu poate asista sau reprezenta
părți cu interese contrare în aceeași cauză sau în cauze
conexe și nu poate pleda împotriva părții care l-a consultat mai
înainte în legătură cu aspectele litigioase concrete ale pricinii.
Dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 nu sunt incidente, în
cazul în care avocatul ales al inculpatului în procedura prelungirii duratei
arestării preventive în cursul urmăririi penale a acordat
asistență juridică unui coinculpat în procedura arestării
preventive, inculpații au interese comune, apărarea unuia dintre
inculpați nu urmărește învinuirea coinculpatului, iar pledoaria
avocatului nu a fost formulată împotriva coinculpatului care îl consultase
anterior, ci împotriva propunerii procurorului de prelungire a arestării
preventive.
I.C.C.J., Secția penală,
încheierea nr. 3440 din 2 octombrie 2010
Prin încheierea de ședință din 30
septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Galați, Secția
penală, s-a dispus, în conformitate cu prevederile art. 155 și urm.
C. proc. pen., prelungirea
măsurii arestării preventive a inculpaților C.B. și C.N.,
pe o perioadă de 30 zile, cu începere de la 4 octombrie 2010 până la
2 noiembrie 2010 inclusiv, reținându-se că temeiurile care au
determinat arestarea inițială justifică în continuare privarea
de libertate având în vedere natura, gravitatea și modalitatea de
săvârșire a faptelor pentru care a avut loc punerea sub acuzare a
inculpaților, precum și necesitatea asigurării bunului mers al
anchetei penale în curs de desfășurare la organele de urmărire
penală.
Împotriva
acestei încheieri, în termen legal, au declarat recurs ambii inculpați,
formulând critici de nelegalitate și
netemeinicie, după cum urmează:
Prin recursul declarat de inculpatul C.N., hotărârea primei
instanțe a fost criticată pentru cauze de nulitate, invocându-se în
acest sens nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la publicitatea
dezbaterilor și omisiunea de pronunțare asupra cererii de constatare
a incompatibilității avocatului ales al inculpatului C.B. de a
formula concluzii în cauză.
Distinct
de aceste neregularități, hotărârea primei instanțe a fost
criticată și pentru greșita soluționare în fond a cererii
de prelungire a arestului preventiv, arătându-se că probele
administrate în cauză nu demonstrează vinovăția
inculpatului în săvârșirea faptei de omor, existând îndoieli serioase
cu privire la temeinicia acuzațiilor.
Și în recursul declarat de inculpatul C.B. s-a invocat greșita
aplicare a legii cu referire la subzistența în speță a
dispozițiilor art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., precum și
nerespectarea prevederilor legale ce reglementează felul
ședinței de judecată în cazul cererii de prelungire a arestului
preventiv.
Examinând încheierea atacată atât în raport cu
criticile formulate, cât și din oficiu, sub toate aspectele cauzei, conform
art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție
constată că ambele recursuri sunt nefondate, considerentele avute în
vedere fiind următoarele:
Din
actele și lucrările dosarului se reține că împotriva
inculpaților C.B. și C.N. se efectuează cercetări sub
aspectul săvârșirii infracțiunilor de omor și purtare
abuzivă prevăzute în art. 174 C. pen.
și art. 250 alin. (2) C. pen., constând în aceea
că, în noaptea de 3/4 iunie 2010, împreună cu alte persoane,
toți lucrători ai Penitenciarului Galați, și cu acordul
șefului de tură G.C., au aplicat mijloace de imobilizare la mâini și picioare persoanei private de
libertate S.C. și ar fi exercitat multiple violențe fizice
asupra acesteia, în intervalul orar 20,17-23,00, ce au avut ca urmare moartea
victimei, în vârstă de 35 ani.
Suplimentar, pentru inculpatul C.N. s-a reținut
și fapta de a nu fi menționat în procesul-verbal din 4 iunie 2010
împrejurările concrete în care s-a derulat incidentul soldat cu moartea
victimei, cu referire la scoaterea victimei din celulă și recurgerea
la forță fizică pentru imobilizarea acesteia.
Activitățile
de urmărire penală efectuate în cauză au avut în vedere
stabilirea cauzelor și condițiilor în care s-a produs moartea
victimei, precum și împrejurările care au determinat recurgerea la
forță și imobilizarea victimei, iar în acest context,
modalitatea în care angajații penitenciarului și-au exercitat
atribuțiile de serviciu în cadrul incidentului.
Prin
concluziilor provizorii ale raportului de autopsie efectuat în cauză de
Serviciul Județean de Medicină Legală Galați, s-a stabilit
că moartea victimei a fost violentă și s-a datorat șocului
traumatic consecutiv unui traumatism toracic-abdominal drept cu fracturi
costale C6-C11, cu volet antero-lateral C7-C9, cu hematom retroperitoneal
drept, fisură hepatică și ruptură renală. De asemenea,
s-a constatat că victima prezenta multiple echimoze și
excoriații pe aproape întreaga suprafață corporală,
inclusiv la nivelul membrelor inferioare și superioare.
Potrivit
opiniei medicului legist, leziunile constatate la necropsie s-au putut produce
prin lovire cu sau de corpuri dure, cel mai probabil în intervalul 1 iunie 2010
- 4 iunie 2010, traumatismul toraco-abdominal
constituind cauza sigură și directă a decesului.
Pentru
stabilirea circumstanțelor în care a survenit decesului victimei au fost
audiate persoanele cazate în aceeași celulă cu victima, precum
și angajații locului de detenție care și-au
desfășurat serviciul în intervalul 3 - 4 iunie 2010.
Prin
încheierea din 6 august 2010 a Curții de Apel Galați s-a dispus
arestarea preventivă a
inculpaților C.B. și C.N., reținându-se incidența în
cauză a prevederilor art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Pentru
inculpatul C.N., măsura arestării preventive a fost întemeiată
și pe dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc.
pen., reținându-se că acesta a încercat
influențarea martorilor, prin atenționarea deținuților de a
nu declara în defavoarea sa, imediat după consumarea faptelor.
Ulterior, măsura arestării preventive a fost
prelungită cu 30 zile, începând cu data de 4 septembrie 2010, constatându-se subzistența
temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii, respectiv existența
indiciilor temeinice privind săvârșirea faptelor de către
inculpați și necesitatea prezervării în continuare a ordinii
publice.
Prin
încheierea ce formează obiectul examinării în cauză a fost
dispusă o nouă prelungire a măsurii preventive, menținerea
inculpaților în stare de arest fiind justificată de
instanță, pe lângă motivele invocate în hotărârile
anterioare, de noile activități de urmărire penală ce se
solicita a fi efectuate, actele de cercetare indicate
în referatul pachetului având ca scop verificarea declarațiilor
deținuților audiați, confruntarea acestora cu
inculpații, reaudierea inculpaților și a celorlalți
coacuzați în raport cu rezultatul confruntărilor și expertizarea
criminalistică a imaginilor înregistrate de camerele de supraveghere din
noaptea incidentului.
Prin
intermediul cererilor de recurs formulate, legalitatea arestului preventiv a
fost contestată în raport cu precaritatea probelor administrate în
acuzare, susținându-se că nu existau probe certe care să
confirme vinovăția inculpaților și că judecătorul
primei instanțe nu procedase la o evaluare completă și suficientă a faptelor cauzei și nici nu
arătase în cuprinsul hotărârii de ce în cursul anchetei penale nu
puteau fi luate măsuri mai puțin severe împotriva inculpaților.
Asupra
chestiunii invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție
arată că, în analiza pe care o reclamă dispozițiile art.
155 și urm. C. proc. pen.
privitoare la prelungirea arestului preventiv, instanța este chemată
să verifice exclusiv dacă temeiurile care au determinat arestarea
inițială impun în continuare privarea de libertate sau dacă s-au
ivit temeiuri noi care să justifice aceasta.
Rezultă,
așadar, că în aplicarea dispozițiilor legale enunțate,
instanța nu este în drept să statueze în fond asupra temeiniciei
acuzațiilor, o asemenea examinare efectuându-se numai în baza
sesizării prin rechizitoriu.
Prin
urmare, valabilitatea continuării detenției nu este
condiționată de existența
unor probe certe de vinovăție, așa cum se susține de
către apărare, fiind suficient să se constate
persistența suspiciunilor rezonabile că persoana arestată a
comis o infracțiune și că restrângerea libertății
individuale servește pe mai departe unei necesități reale de
interes public.
În
speță, analizând temeiurile care au stat la baza luării
măsurii arestării preventive față de
recurenții-inculpați, Înalta Curte de Casație și
Justiție constată că acestea se mențin și
justifică în continuare privarea de libertate, așa cum în mod
întemeiat a apreciat și judecătorul primei instanțe.
Se
reține în acest sens că ancheta penală ce se efectuează în
cauză are ca scop obținerea tuturor probelor disponibile privind
incidentul petrecut în Penitenciarul Galați în noaptea de 3/4 iunie 2010
și din care a rezultat decesul persoanei private de libertate S.C., în
vârstă de 35 ani.
Activitățile
de urmărire penală efectuate în cursul anchetei au stabilit că
moartea deținutului nu a intervenit din cauze naturale, existând puternice
suspiciuni de rele tratamente aplicate victimei din partea angajaților
penitenciarului.
Pe
baza declarațiilor martorilor S.M., M.V., T.L. și T.A. - colegii de
celulă ai victimei - coroborate cu evidențele locului de
deținere privitoare la persoanele care asiguraseră efectuarea
serviciului de pază în perioada ce interesează, precum și
imaginile surprinse de camerele video amplasate pe secția Penitenciarului
Galați au fost identificați inculpații și coacuzații
G.C., B.P. și M.V. ca fiind agenții statului implicați în
evenimente.
Deși
ambii inculpați au susținut că nu pot fi considerați
participanți la agresiunea comisă, martorii menționați au
descris acțiunile și actele de violență exercitate de
aceștia asupra victimei, iar imaginile surprinse de camerele video
confirmă prezența inculpaților la fața locului și
participarea lor activă la imobilizarea și lovirea victimei.
Dacă
inculpații au gestionat corespunzător situația creată de
comportamentul violent al victimei și dacă uzul de forță
era absolut necesar în circumstanțele cazului ori dacă incidentul
putea fi evitat printr-o examinare medicală corespunzătoare a victimei
la introducerea sa în penitenciar și stabilirea unui tratament adecvat
afecțiunilor pe care le prezenta, atitudinea manifestată pe întreg
parcursul zilei ce a premers evenimentelor în cauză sugerând simptomele
alcoolismului cronic, constituie elemente asupra cărora trebuie să
răspundă ancheta penală, aflată în curs de
desfășurare la organele de urmărire penală.
Tot
astfel, procurorul este chemat să stabilească și dacă
traumatismul toraco-abdominal care a constituit cauza
sigură și directă a decesului a fost produs prin
activitățile desfășurate în comun de participanții la
evenimente ori numai de către unii dintre aceștia, iar într-o atare
ipoteză, măsura în care toți participanții pot fi considerați
răspunzători de săvârșirea aceleiași infracțiunii
- uciderea victimei.
Dar
toate aceste împrejurări interesează rezolvarea pe fond a
acțiunii penale, neavând o semnificație distinctă în procedura
de față, unde limitele judecății sunt circumscrise
verificării subzistenței temeiurilor avute în vedere la luarea
măsurii restrictive de libertate.
Din
această perspectivă se constată că în speță
există suficiente elemente de fapt care justifică presupunerea
rezonabilă că inculpații au participat la săvârșirea
agresiunii comise asupra deținutului decedat și că rațiuni
ce țin de menținerea încrederii publicului în respectarea de
către autorități a ordinii de drept și dezacordul împotriva
oricăror forme de abuz față de cei aflați în custodia
și supravegherea autorităților statului reclamă continuarea
anchetei cu inculpații în stare de arest.
Natura
și gravitatea deosebită a acuzațiilor aduse inculpaților,
modalitatea concretă în care se prezumă a fi intervenit decesul
victimei, tipul și severitatea violențelor exercitate și
intervalul de timp în care în care s-ar fi desfășurat agresiunea
demonstrează pericolul pentru ordinea publică prevăzut în art.
148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.,
rezultat din sentimentul de nesiguranță produs în rândul opiniei publice și, în special, a
colectivităților din penitenciare, prin faptul că
autoritățile statului nu reacționează ferm împotriva
acelora care, prin statutul deținut, aveau tocmai ca principală
obligație protejarea dreptului la viață al persoanelor aflate în
custodia statului.
Timpul
scurs de la data săvârșirii presupuselor infracțiuni, de
aproximativ 3 luni, nu a estompat riscul de tulburare a ordinii publice,
gravitatea deosebită a faptelor și reacția publicului
constituind temeiuri suficiente pentru
refuzul de eliberare din detenție și în jurisprudența în materie
a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Sub
un alt aspect, se apreciază că desfășurarea anchetei în
stadiul actual cu inculpații în stare de libertate, în contextul în care
urmează a se efectua confruntări între coacuzați și
principalii martori oculari - colegii de celulă ai victimei decedate, ar
putea aduce grave prejudicii bunei administrări a justiției, existând
riscul ca martorii aflați în continuare în penitenciar să se
simtă descurajați în efortul de a formula declarații complete în
cauză, interpretând eliberarea inculpaților ca o posibilă
disculpare și minimalizare a evenimentelor petrecute în noaptea
incidentului.
În
considerarea acestor motive, legate de necesitatea prezervării ordinii
publice și desfășurarea în condiții adecvate a
cercetărilor inițiate de organele de urmărire penală,
Înalta Curte de Casație și Justiție constată că
restrângerea libertății individuale a
recurenților-inculpați este justificată în circumstanțele
cazului, împrejurările invocate în favoare, referitoare la situația
personală a inculpaților și buna conduită avută
înainte de formularea acuzațiilor fiind lipsite de relevanță
și, totodată, insuficiente pentru a determina luarea unor măsuri
mai puțin severe împotriva acestora.
Examinând în continuare și celelalte critici aduse
hotărârii primei instanțe, Înalta Curte de Casație și Justiție
constată că și acestea sunt neîntemeiate.
Se
reține, în acest sens, că nulitatea hotărârii pronunțate în
cauză a fost invocată pentru nerespectarea dispozițiilor legale
referitoare la lipsa de publicitate a dezbaterilor la judecata în primă
instanță.
În
concret, apărarea a menționat că dezbaterile s-au
desfășurat în ședință publică și nu în
cameră de consiliu și că această neregularitate, decurgând
din nerespectarea dispozițiilor art. 159 alin. (2) C. proc.
pen., afectează iremediabil hotărârea
pronunțată, conform art. 197 alin. (2) din același cod.
Cu
referire la aspectul invocat, Înalta Curte de Casație și
Justiție subliniază că textul de lege enunțat
sancționează cu nulitatea absolută numai nerespectarea dispozițiilor
referitoare la publicitatea ședinței de judecată, adică la
obligativitatea judecării cauzei în ședință publică.
Or,
în speță, neregularitatea invocată se referă la
soluționarea cererii de prelungire a măsurii arestării
preventive în ședință publică și nu în cameră de
consiliu; mai exact, nu caracterul public al dezbaterilor în sensul art. 197
alin. (2) C. proc. pen. se
invocă că a fost încălcat, ci caracterul nepublic al
ședinței, conform dispoziției înscrise în art. 159 alin. (2) C. proc. pen., ceea ce însă
atrage anularea actului de procedură doar în condițiile art. 197
alin. (1) și (4) C. proc. pen.
Cu
alte cuvinte, nerespectarea dispozițiilor privitoare la soluționarea
în ședință nepublică a cererii de prelungire a măsurii
arestării preventive este sancționată cu nulitatea relativă
care poate duce la anularea hotărârii numai dacă se constată
existența unei vătămări, ce nu ar putea fi
înlăturată decât prin desființarea actului.
În cauză, nu a fost evidențiată nicio vătămare sau păgubire a vreunui drept sau interes legitim al
inculpaților prin publicitatea dezbaterilor și nici din
lucrările dosarului nu rezultă aceasta, astfel încât una din
condițiile esențiale ale anulării actului de procedură nu
este îndeplinită și, prin urmare, nu este îndeplinită nici
condiția subsecventă privind necesitatea desființării
actului.
Ca urmare, nulitatea hotărârii pronunțate în
cauză nu poate fi constatată de instanță, lipsind
condiția esențială, de existență a unei
vătămări procesuale în drepturile inculpaților.
Tot
astfel, se constată că nulitatea hotărârii primei instanțe
nu poate fi constatată nici pentru pretinsa incompatibilitate a avocatului
ales al inculpatului C.B. de a formula concluzii în cauză.
Cu referire la acest aspect, apărarea
recurentului-inculpat C.N. a invocat și omisiunea primei instanțe de a se
pronunța în cauză asupra cererii de incompatibilitate formulată
la termenul de dezbateri din 29 septembrie 2010.
Critica
formulată nu este, însă, susținută de actele și
lucrările dosarului.
Încheierea
de dezbateri de la termenul din 29 septembrie 2010 consemnează
susținerile părților cu privire la posibilitatea legală a
avocatului H.D. de a participa în cauză ca apărător ales al
inculpatului C.B., după ce anterior asigurase asistență
juridică în același dosar coinculpatului C.N. După ascultarea
concluziilor părților, inclusiv a inculpatului C.N. care nu a
formulat obiecții în legătură cu asistarea juridică a
coinculpatului din cauză de către fostul său avocat ales,
instanța a acordat cuvântul în dezbaterea cererii de prelungire a
măsurii arestului preventiv, ceea ce înseamnă că implicit a
soluționat incidentul procedural invocat.
Faptul
că asistența juridică a inculpatului C.B. a fost asigurată
de avocatul H.D. semnifică în fapt că prima instanță a
considerat că apărătorul în caz nu era incompatibil să
formuleze concluzii în dosar.
În
aprecierea Înaltei Curți de Casație și Justiție concluzia
instanței este corectă.
Potrivit
dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de
avocat, constituie caz de incompatibilitate situația în care
același avocat prestează activități de asistență
juridică sau reprezentare pentru părți cu interese contrarii în
aceeași cauză sau în cauze conexe sau când același avocat pledează
împotriva părții care l-a consultat mai înainte în legătură
cu aspectele litigioase concrete ale pricinii.
În
speță, avocatul H.D. nu a acordat asistență juridică
simultan celor doi coinculpați și
nimic din actele dosarului nu sugerează existența vreunui conflict
de interese între inculpați.
Dimpotrivă,
se apreciază că inculpații au interese comune în raport cu
acuzațiile ce le sunt aduse, iar apărarea unuia dintre inculpați
nu urmărește învinuirea celuilalt coinculpat sau invers, fapt
demonstrat și de conținutul pledoariilor ce au fost formulate la
judecata în primă instanță și în recurs.
Prin
urmare, faptul că avocatul ales al inculpatului C.B. a fost și
apărătorul recurentului-inculpat C.N. în procedura de emitere a
mandatului de arestare inițial nu atrage incompatibilitatea respectivului
avocat de a formula concluzii în cauză, având în vedere și că
pledoaria avocatului nu a fost formulată împotriva inculpatului care îl
consultase anterior în cauză, ci în contra cererii introduse de parchet
privind prelungirea arestului preventiv.
Pentru
toate aceste considerente, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de
Casație și Justiție a respins, ca nefondate, recursurile
declarate de recurenții-inculpați C.N. și C.B.