Extrădare.
Condiții. Non bis in idem
Cuprins pe materii: Drept procesual penal.
Proceduri prevăzute în legi speciale. Extrădarea
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- extrădare
- non bis
in idem
Legea nr.
302/2004, art. 10, art. 22, art. 24
alin. (1) lit. b)
1. În conformitate cu dispozițiile
art. 22 din Legea nr. 302/2004, pot fi extrădate din România, în
condițiile acestei legi, la cererea unui stat străin, persoanele
aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau sunt trimise în
judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni ori sunt
căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de
siguranță în statul solicitant. În accepțiunea acestor
dispoziții, expresia „persoană urmărită penal” nu
echivalează cu expresia „persoană față de care s-a început
urmărirea penală”, ci este utilizată în sens larg, și anume
de persoană cercetată penal, având în vedere situațiile în care,
potrivit legislației statului solicitant, sustragerea persoanei
extrădabile constituie un impediment pentru efectuarea actului procesual
al începerii urmăririi penale.
2. Potrivit dispozițiilor art. 24
alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, cetățenii români pot fi
extrădați din România în baza convențiilor internaționale
multilaterale la care aceasta este parte și pe bază de reciprocitate,
dacă persoana extrădabilă are și cetățenia
statului solicitant. În acest caz, formularea unei cereri de azil de către
persoana care are atât cetățenia română, cât și
cetățenia statului solicitant nu poate constitui un motiv pentru
respingerea cererii de extrădare, întrucât, în temeiul art. 4 din Legea
nr. 122/2006, autoritățile competente române asigură accesul la
procedura de azil oricărui cetățean străin sau apatrid, iar
nu cetățeanului român, care nu poate solicita calitatea de azilant în România.
3. Art. 10 din Legea nr. 302/2004
consacră principiul non bis in idem,
în temeiul căruia cooperarea judiciară internațională nu
este admisibilă dacă în România sau în orice alt stat s-a
desfășurat un proces penal pentru aceeași faptă și
dacă: a) printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau
încetarea procesului penal ori b) pedeapsa aplicată în cauză,
printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost executată sau
a format obiectul unei grațieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra
părții neexecutate. Principiul non
bis in idem nu este încălcat în procedura extrădării,
dacă în România procesul penal s-a finalizat în faza de urmărire
penală, printr-o soluție de netrimitere în judecată, întrucât nu
a fost pronunțată o hotărâre definitivă prin care să
se dispună achitarea sau încetarea procesului penal, iar soluțiile
procurorului de netrimitere în judecată nu se bucură de autoritate de
lucru judecat.
I.C.C.J., Secția penală,
decizia nr. 3903 din 3 noiembrie 2010
A.
Prin sentința nr. 317/F din 14 octombrie 2010 a Curții de Apel
București, Secția a ll-a penală
și pentru cauze cu minori și familie, s-a admis sesizarea Parchetului
de pe lângă Curtea de Apel București, iar în baza art. 54 din Legea
nr. 302/2004, modificată, s-a admis cererea de extrădare a numitului S.B., persoană cu dublă
cetățenie, română și israeliană, formulată de
autoritățile judiciare din Israel și s-a dispus predarea
acestuia autorităților din Israel.
S-a
menținut măsura arestării provizorii în vederea
extrădării până la predarea persoanei extrădate.
Pentru
a hotărî astfel, prima instanță a reținut că
Ministerul Justiției din România a transmis Parchetului de pe lângă
Curtea de Apel București cererea formulată
de autoritățile judiciare din Israel, prin care se solicita
extrădarea către acest stat a numitului S.B.
Cererea
de extrădare este formulată de către Ministerul de Justiție
al Statului Israel la data de 29 iunie 2010.
Potrivit
acestei solicitări, persoana extrădabilă este urmărită
pentru punerea în executare a unui mandat de arestare emis la data de 26 iunie
2000 de Tribunalul Suprem din Tel Aviv Yaffo pentru comiterea infracțiunilor de fraudă
(obținerea de bunuri prin înșelăciune) prevăzută în
art. 415 C. pen. israelian, falsificare
prevăzută în art. 418 C. pen. israelian
și furt prevăzută în art. 393
C. pen. israelian, pedeapsa maximă
prevăzută de legislația statului
israelian pentru infracțiunile săvârșite fiind închisoarea de 5
ani.
După cum rezultă din documentele furnizate de statul
solicitant, în cursul anului 2000, împreună cu alte persoane,
dintre care unele au fost judecate și condamnate, prin manopere
frauduloase, inclusiv falsificarea unor înscrisuri oficiale, persoana
extrădabilă a intermediat vânzarea mai multor terenuri aparținând
Patriarhului Ortodox grec al Ierusalimului, cauzând un prejudiciu de mai multe
milioane USD.
Prima
instanța a constatat că faptele pentru care este solicitată
extrădarea numitului S.B. au corespondent în legislația penală
română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor
prevăzute în art. 215 alin. (5), pedepsită cu închisoare de la 10 la
20 de ani, în art. 288 și în art. 291 C. pen.
român.
Totodată, în
cauză sunt îndeplinite cerințele dispozițiilor
art. 26 și art. 28 din Legea nr. 302/2004, privind dubla
incriminare a faptelor și limitele pedepselor în legislația statelor
implicate în procedură.
În materia
extrădării, în raporturile dintre România și Israel sunt
aplicabile prevederile Convenției europene de extrădare semnată
la Paris la 13 decembrie 1957 și ratificată de România prin Legea nr.
80/1997.
Din
verificările efectuate, a rezultat că numitul S.B. este
cetățean român, iar în cauza sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 24 alin. (1) lit. b)
din Legea nr. 302/2004, în conformitate cu care cetățenii români pot
fi extrădați din România în baza convențiilor
internaționale multilaterale la care aceasta este parte și pe
bază de reciprocitate, când persoana extrădabilă are și
cetățenia statului solicitant.
În ceea ce privește condiția reciprocității, s-a
constatat că aceasta este acordată de statul solicitant prin cererea de
extrădare, fiind verificată acordarea ei de Ministerul Justiției
român, în cadrul examenului de regularitate internațională.
Persoana
extrădabilă nu face parte dintre acelea care sunt exceptate de la
extrădare, așa cum arată art. 23 din Legea nr. 302/2004.
Din actele dosarului a rezultat că persoana solicitată este
cetățean cu
dublă cetățenie, română și israeliană.
De asemenea, în
cauză nu există niciunul dintre motivele
obligatorii de refuz al extrădării, așa cum sunt reglementate în
art. 241 din Legea nr. 302/2004, nu a intervenit nici
prescripția răspunderii penale, astfel că sunt îndeplinite
și prevederile art. 35 din Legea nr. 302/2004.
Persoana
extrădabilă a fost reținută la data de 7 octombrie 2010
și arestată provizoriu în vederea extrădării la data de 7
octombrie 2010, în baza art. 45 din Legea nr. 302/2004, când s-a emis și
mandat de arestare.
Persoana
extrădabilă a fost audiată și a formulat opoziție la
extrădare.
Potrivit art. 51
alin. (3) din Legea nr. 302/2004, opoziția la extrădare nu poate fi
întemeiată decât pe faptul că persoana arestată nu este persoana
urmărită sau că nu sunt îndeplinite condițiile pentru
extrădare.
Persoana
extrădabilă nu a contestat că ea este persoana
urmărită și nici nu a făcut dovada că nu ar fi
îndeplinite condițiile pentru extrădare.
Potrivit art. 242 din Legea nr. 302/2004, extrădarea
unei persoane poate
fi refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia este
susceptibilă să aibă consecințe de o gravitate
deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale
de sănătate.
Prima
instanță a reținut că la dosar nu sunt probe că
predarea persoanei extrădabile ar avea consecințe de o gravitate
deosebită asupra persoanei
extrădabile, actele medicale depuse de acesta nefiind de
natură să ducă la concluzia că predarea persoanei extrădabile
ar avea consecințe deosebite pentru ea.
La cererea
Ministerului Justiției din Israel au fost atașate următoarele
acte: ordinul de arestare, dispozițiile legale aplicabile, expunerea
faptelor, înscrisuri reprezentând mijloace de probă, asigurarea de
reciprocitate.
Instanța care
soluționează cererea de extrădare nu este competentă să se pronunțe asupra
temeiniciei urmăririi sau condamnării pentru care autoritatea străină cere extrădarea, nici
asupra oportunității extrădării.
După examinarea cererii de extrădare, a materialului probator
și a concluziilor
părților, prima instanță, constatând că sunt
îndeplinite condițiile de extrădare, în baza art. 54 alin. (3) din
Legea nr. 302/2004, a admis cererea de extrădare a numitului S.B.,
cetățean cu dublă cetățenie română și
israeliană.
Totodată, în baza art. 54 alin. (3) teza a ll-a
din Legea nr. 302/2004, a menținut starea de arest provizorie până la predarea
persoanei extrădabile, reținând că solicitarea acesteia de a se
dispune înlocuirea măsurii arestării provizorii cu măsura obligării de a nu părăsi
țara este neîntemeiată și nu poate fi primită, având în vedere că dispozițiile legale
impun menținerea stării de arest până la predare.
B. Împotriva
acestei sentințe a declarat recurs persoana extrădabilă, criticând-o
pentru greșita admitere a cererii de extrădare, arătând, în
esență, că nu sunt întrunite cerințele art. 22 din Legea
nr. 302/2004, în sensul că împotriva sa nu este începută
urmărirea penală, că nu poate fi extrădată până
nu i se soluționează cererea de azil, precum și că s-a
încălcat principiul non bis in idem,
întrucât în trecut s-a dispus în România, pentru aceleași fapte,
neînceperea, respectiv, scoaterea de sub urmărire penală.
Înalta Curte de
Casație și Justiție, examinând recursul formulat, prin prisma
motivelor invocate, dar și din oficiu, conform art. 3859 alin.
(3) C. proc. pen.,
constată că acesta este neîntemeiat, pentru următoarele
considerente:
1. Potrivit
art. 22 din Legea nr.302/2004, modificată, pot fi extrădate din
România, în condițiile acestei legi, la cererea unui stat străin,
persoanele aflate pe teritoriul său care
sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru
săvârșirea unei infracțiuni ori sunt căutate în vederea
executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță în statul solicitant.
În speță, potrivit lămuririlor transmise de statul
solicitant, nu s-a
început urmărirea penală împotriva persoanei extrădabile,
întrucât, potrivit legislației din statul respectiv, sustragerea persoanei
este un impediment pentru efectuarea acestui act procesual. Împrejurarea este,
însă, lipsită de relevanță, întrucât nu poate exista
echivalență între sintagma „persoană urmărită penal”
și „persoană față de
care s-a început urmărirea penală”, termenul de persoană urmărită penal, utilizat
în Legea nr. 302/2004, fiind folosit în sens larg, acela de persoană cercetată penal.
Ca atare, critica
formulată în acest sens este nefondată.
2. În ceea privește împrejurarea că
recurentul a formulat între timp cerere de azil, este adevărat
că Legea nr. 122/2006 privind azilul în România prevede că o
persoană nu poate fi extrădată înainte de soluționarea
cererii de azil, însă aceeași lege prevede în art. 4 că
„autoritățile competente asigură accesul la procedura de azil
oricărui cetățean străin sau apatrid”; or, în cauză, recurentul este
și cetățean
român, deci nu poate solicita
și calitatea de azilant în propria
țară, fiind evident
că cererea de azil este formulată pro
causa, cu rea - credință, în vederea
tergiversării procedurii de extrădare. Această concluzie se
impune și pe calea interpretării dispozițiilor art. 76 alin. (3)
din aceeași lege, potrivit cărora „inducerea în eroare, în mod
deliberat, a organelor cu competențe în materie de refugiați ori recurgerea abuzivă la procedura de azil
există în toate cazurile în care solicitantul, fără a
oferi o explicație plauzibilă, (...) a depus o cerere pentru acordarea statutului de refugiat cu scopul
evident de a împiedica punerea iminentă în executare a unei măsuri dispuse de autoritățile
competente, de scoatere din
țară, de extrădare sau
de expulzare, deși anterior dispunerii unei astfel de măsuri a avut
posibilitatea să depună o asemenea cerere.”
3. Sub aspectul
ultimei critici formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție
constată că la dosarul cauzei există adresa din 2 iulie 2003 a Parchetului
de pe lângă Curtea Supremă de Justiție - Secția de
combatere a criminalității organizate și antidrog, din care
rezultă că recurentul a fost cercetat în România sub aspectul
săvârșirii infracțiunilor prevăzute în art. 23 alin. (1)
lit. a), b) și c) din Legea nr. 21/1999, art. 215 alin. (2) și (3) C.
pen. și art. 290 C. pen.
și că, prin ordonanța din 4
iunie 2003 a acestei unități de parchet, s-a dispus, în baza art.
249 și art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., scoaterea de
sub urmărire penală pentru infracțiunea
prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. b) și c) Legea nr. 21/1999,
precum și neînceperea
urmăririi penale pentru infracțiunile prevăzute în art.
23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1999, art. 215 alin. (2) și (3) C. pen. și art. 290 C. pen., în
baza art. 228 alin. (4) și art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Cu toate acestea,
prin extrădarea recurentului nu se încalcă principiul non bis in
idem, întrucât potrivit
art. 10 din Legea nr. 302/2004, modificată, cooperarea judiciară
internațională nu este admisibilă dacă în România sau în
orice alt stat s-a desfășurat un proces penal pentru aceeași
faptă și dacă:
a) printr-o hotărâre definitivă s-a
dispus achitarea sau încetarea procesului penal;
b)
pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de
condamnare, a fost executată sau a format obiectul unei grațieri sau
amnistii, în totalitatea ei ori asupra părții neexecutate.
Or, în
speță, procesul penal s-a oprit în faza de urmărire penală,
nefiind pronunțată vreo hotărâre definitivă prin care
să se dispună achitarea sau încetarea procesului penal, iar
soluțiile de netrimitere în judecată dispuse de procuror nu se
bucură de autoritate de lucru judecat.
În
concluzie, prin prisma propriului examen, constatând că sunt întrunite
cerințele art. 22 coroborat cu art. 24 alin. (1) lit. b) din Legea nr.
302/2004, modificată (recurentul având dublă cetățenie,
română și israeliană), că nu există niciunul dintre motivele obligatorii de refuz al
extrădării prevăzute în art. 241 din aceleași
lege și nici nu s-a făcut dovada vreunui motiv opțional în
același sens, că este îndeplinită condiția dublei
încriminări și cea privind gravitatea pedepsei, că nu
există date în sensul că ar fi încălcat dreptul la apărare,
că faptele nu sunt prescrise potrivit niciuneia
dintre legislațiile statului solicitant sau solicitat și nici nu a
intervenit grațierea sau amnistia, Înalta Curte de Casație și
Justiție constată că hotărârea primei instanțe, care a
dispus extrădarea recurentului, este legală și temeinică,
neexistând motive de reformare a acesteia.
Pentru aceste considerente, văzând și
dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc.
pen., Înalta Curte de Casație și
Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de persoana extrădabilă.