Viol. Infracțiune continuată. Lipsire de
libertate în mod ilegal. Concurs de infracțiuni. Eroare de fapt
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei.
Infracțiuni privitoare la viața sexuală
Indice alfabetic: Drept penal
- viol
- lipsire de libertate în mod ilegal
C. pen.,
art. 41 alin. (2), art. 51 alin. (2), art. 189 alin. (1) și (2),
art. 197 alin. (1) și (3)
1. Actul sexual, rămas în forma
tentativei, săvârșit prin constrângerea victimei care nu a împlinit
vârsta de 15 ani, urmat de comiterea unui al doilea act sexual consumat, prin
constrângerea aceleiași victime și în realizarea aceleiași
rezoluții infracționale, constituie infracțiunea de viol în
forma continuată, prevăzută în art. 197 alin. (1) și (3) C.
pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod. În cazul în care, în
scopul săvârșirii infracțiunii de viol, victima minoră a
fost lipsită de libertate, prin răpire, de mai multe persoane
împreună, fiind supusă unor suferințe pe durata lipsirii de
libertate, prin exercitarea unor acte de violență fizică
repetate, sunt întrunite și elementele constitutive ale infracțiunii
de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută în art. 189 alin.
(1) și (2) C. pen., aflată în concurs cu infracțiunea de
viol.
2. Dacă inculpatul a
săvârșit infracțiunea de viol asupra victimei care nu a împlinit
vârsta de 15 ani, pe care o cunoștea și ale cărei
trăsături somatice erau cele normale pentru un copil sub 15 ani, nu
sunt incidente dispozițiile art. 51 alin. (2) C. pen. referitoare la
eroarea de fapt secundară și, în consecință,
dispozițiile art. 197 alin. (3) C. pen. nu pot fi înlăturate din
încadrarea juridică a faptei de viol.
I.C.C.J., secția
penală, decizia nr. 1148 din 30 martie 2009
Prin sentința penală nr.
371 din 19 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul lași a fost
condamnat inculpatul D.D. la 9 ani închisoare pentru săvârșirea
infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută în
art. 189 alin. (1) și (2) C. pen. și 11 ani închisoare pentru
săvârșirea infracțiunii de viol, în formă continuată,
prevăzută în art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea
art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 33 lit. a) raportat la
art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute
pedeapsa cea mai grea, de 11 ani închisoare, sporită cu un an închisoare,
urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 12 ani închisoare.
S-a aplicat
inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor
prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., în
condițiile și pe durata prevăzute în art. 71 C. pen.
În baza art. 197 alin. (3) C. pen.,
s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor
prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe o
durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.
Prin decizia nr. 33 din 5 decembrie
2008 pronunțată de Curtea de Apel lași, Secția minori
și familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul
D.D. împotriva sentinței penale nr. 371 din 19 iunie 2008.
Împotriva acestei hotărâri, în
termen legal, a declarat recurs inculpatul D.D. care, prin apărătorul
ales, a invocat, între altele, cazurile de casare prevăzute în art. 3859
alin. (1) pct. 18 și pct. 17 C. proc.
pen., criticând-o ca nelegală și netemeinică sub
următoarele aspecte:
- în cauză s-a comis o
gravă eroare de fapt, ce a avut drept consecință
pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare a inculpatului,
solicitându-se a se dispune achitarea acestuia, în baza art. 11
pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., întrucât
partea vătămată l-a însoțit de bună-voie pe inculpat
și a consimțit la întreținerea de relații sexuale;
- în baza art. 334 C. proc. pen., s-a
solicitat schimbarea încadrării juridice dată faptei de viol, din
infracțiunea prevăzută în art. 197 alin. (1) și (3) C. pen.
cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea
prevăzută în art. 197 alin. (1) C. pen., prin înlăturarea cauzelor
legale de agravare prevăzute în art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 197
alin. (3) C. pen., întrucât inculpatul a întreținut un singur act sexual
oral cu partea vătămată și nu a cunoscut vârsta acesteia.
Înalta Curte de Casație și
Justiție, examinând atât motivele de recurs invocate, cât și din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor
art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856
alin. (1) și art. 3857 C. proc. pen., constată că
prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt
și a stabilit vinovăția inculpatului pe baza unei juste
aprecieri a probelor administrate în
cauză, dând faptelor comise de acesta încadrarea juridică corespunzătoare.
Pentru a constitui caz de casare,
eroarea de fapt trebuie să fie gravă, adică, pe de o parte,
să fi influențat asupra soluției cauzei, iar pe de altă
parte, să fie vădită, neîndoielnică.
Eroarea
gravă de fapt nu privește dreptul de apreciere a probelor, ci discordanța între cele reținute de instanță și
conținutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, care au
avut drept consecință pronunțarea altei soluții decât cea
pe care materialul probator o susține.
Verificând probatoriul administrat în
cauză, Înalta Curte de Casație
și Justiție constată că este nefondată susținerea
inculpatului, în sensul că faptele ce i-au fost reținute în
sarcină nu au existat în materialitatea lor și că a fost
comisă o gravă eroare de fapt.
Astfel, din examinarea mijloacelor de
probă aflate în dosarul de urmărire penală, coroborate cu
probele administrate nemijlocit în cursul cercetării
judecătorești, Înalta Curte de Casație și Justiție
reține următoarele:
Partea vătămată M.M.
și-a pierdut mama la vârsta de 2 ani, astfel că a rămas în
îngrijirea tatălui, locuind în comuna D. împreună cu acesta, cu
fratele mai mare G.M. și soția
acestuia, precum și cu un alt frate, M.D., în vârstă de 16
ani. Datorită slabei ocrotiri, partea vătămată, în
vârstă de 14 ani, a intrat în abandon școlar.
În luna octombrie 2006 inculpatul
D.D. a botezat copilul martorului S.D., căsătorit cu sora
părții vătămate, împrejurare în care a cunoscut-o pe partea
vătămată, iar ulterior a revenit în vizită, situație
în care a revăzut-o pe minoră.
În după-amiaza și seara
zilei de 24 iulie 2007 inculpatul a consumat băuturi alcoolice, în mai
multe localuri din lași, continuând să bea și în cursul
nopții de 24/25 iulie 2007. Spre dimineață, însoțit de un
prieten necunoscut, inculpatul s-a deplasat cu un taxi, condus de un
bărbat rămas neidentificat, în comuna D. Deranjat de vizita
inculpatului, martorul S.D. nu l-a primit în casă și i-a cerut
să plece.
De la martorul S.D. inculpatul s-a
dus la locuința părții vătămate, unde se afla doar
minorul M.D., căruia i-a spus că îl caută pe S.D., după
care l-a rugat pe minor să îl însoțească în satul C., pentru a-i
arăta unde locuiesc părinții lui S.D. Inculpatul s-a deplasat în
localitatea respectivă cu același autoturism, oprindu-se pentru scurt
timp la locuința părinților lui S.D., după care, în jurul
orei 6 dimineața, s-a îndreptat din nou spre comuna D.
Pe drum, inculpatul a observat-o pe
partea vătămată, motiv pentru care a oprit taxiul, din care a
coborât împreună cu martorul minor M.D.
Inculpatul a abordat-o pe partea
vătămată, cerându-i acesteia să-l însoțească,
pentru a-i arăta de unde poate lua țigări. Deși
inițial a fost refuzat, inculpatul a luat-o de mână pe partea
vătămată, conducând-o la autoturism.
Cu o singură excepție -
declarația dată de martorul M.D. - depozițiile martorilor
oculari se coroborează, în sensul că inculpatul nu a uzat de violențe
pentru a o convinge pe partea vătămată să urce în
mașină.
În continuare, autoturismul în care,
pe lângă inculpat și partea vătămată, se mai aflau
șoferul și un alt pasager, s-a pus în mișcare deplasându-se
către lași. Realizând că nu se îndreaptă către
locuința ei, așa cum crezuse, partea vătămată
și-a dat seama că se află în pericol. Temerile i-au fost
confirmate atunci când inculpatul a cerut șoferului să oprească
mașina, după care acesta a coborât, trăgând-o și pe partea
vătămată într-un lan de porumb.
Aceasta a opus rezistență,
reușind să fugă, însă a fost prinsă de către
inculpat care a lovit-o cu pumnii, cu o asemenea forță încât partea
vătămată a suferit o comoție. Când și-a
recăpătat cunoștința, partea vătămată a
relatat că se afla în taxi pe bancheta din spate, cu capul pe genunchii
inculpatului, care i-a spus că a găsit-o pe marginea drumului
bătută și violată.
Ajunși în lași, inculpatul
și partea vătămată au coborât din autoturismul cu care
călătoriseră până atunci, după care inculpatul a chemat
prin telefon un alt taxi, condus de o cunoștință a sa, respectiv
de martorul T.G. Martorul a relatat că
a observat-o pe partea vătămată că avea urme de
lovituri pe față, că aceasta a vomat în mașină, iar
când s-a arătat interesat de cele întâmplate, inculpatul i-a oferit
aceeași versiune, respectiv că a găsit-o bătută
și violată.
Din parcarea de lângă
Mănăstirea Cetățuia, inculpatul a dus-o pe partea
vătămată în pădurea împrejmuitoare și i-a cerut
să întrețină relații sexuale. Deși a fost refuzat, iar
partea vătămată i-a spus că se află la prima
experiență sexuală, inculpatul a lovit-o peste față
și apoi a zgâriat-o cu un băț, amenințând-o că îi va
străpunge abdomenul. În aceste împrejurări, partea
vătămată a cedat și, la cererea inculpatului, s-a dezbrăcat și I-a dezbrăcat și
pe acesta, inculpatul încercând de mai multe ori să realizeze un
act sexual complet, însă nu a reușit. Imposibilitatea consumării
actului sexual s-a datorat stării de ebrietate a inculpatului și
configurației organelor genitale ale părții vătămate,
care era virgină.
La scurt timp inculpatul a reluat
agresiunea sexuală, forțând-o pe partea vătămată la un
raport sexual oral.
Profitând de faptul că
inculpatul a adormit, partea vătămată a fugit la
Mănăstirea Cetățuia, unde a cerut ajutor martorelor M.E.
și B.D., care au chemat poliția.
În faza
apelului, inculpatul D.D. a solicitat reaudierea părții
vătămate și, în raport cu noua declarație a acesteia, în
care a susținut că a mers de bună-voie cu inculpatul, negând
existența raporturilor sexuale, a invocat nevinovăția sa,
considerând că, în mod greșit, a fost antrenată răspunderea
sa penală pentru cele două infracțiuni.
Critica este nefondată, întrucât
partea vătămată, anterior acestei audieri, în mod constant, pe
parcursul cercetării judecătorești a oferit detalii credibile în
legătură cu evenimentele petrecute în dimineața zilei de 25
iulie 2007, arătând modul în care a fost luată de inculpat, care era
însoțit de două persoane, transportată cu mașina,
amenințată de acesta și, în final, agresată sexual.
Susținerile constante ale
părții vătămate sunt în concordanță cu depozițiile martorilor - persoane
care l-au văzut pe inculpat în dimineața zilei de 25 iulie 2007
și au perceput momentul în care acesta a abordat-o pe partea
vătămată și a condus-o la autoturism - cu declarațiile
date de martorele M.E. și B.D. - angajate la Mănăstirea
Cetățuia, cărora partea vătămată, speriată,
îmbrăcată doar cu un maiou și cu urme de lovituri pe
față, Ie-a povestit că a fost luată cu forța de
inculpat, dusă în pădure și violată, cu concluziile
raportului de constatare medico-legală, ce atestă faptul că
minora prezenta la data examinării mai multe leziuni, vindecabile în 11-13
zile de îngrijiri medicale și cu constatările referatului de
situație și ale fișei de examinare psihologică a părții vătămate întocmite de
Direcția Generală de Asistență Socială și
Protecția Copilului lași - Serviciul pentru Situații de
Urgență, potrivit cărora minora M.M. prezenta la data
examinării o simptomatologie posttraumatică manifestată prin
încordare, coșmaruri, stimă de sine scăzută și
tendința de evitare a persoanelor și a locurilor ce-i reamintesc
evenimentele petrecute.
Ca atare, în raport cu situația
de fapt relevată de probele expuse mai sus, Înalta Curte de Casație
și Justiție apreciază că declarația din faza apelului
dată de partea vătămată nu poate fi reținută ca
fiind reală - fiind dată pro causa - în încercarea de
exonerare de răspundere penală a inculpatului, contravenind conduitei
constante avută de partea vătămată pe tot parcursul
cercetărilor și celorlalte probe administrate în cauză.
În ce privește solicitarea
recurentului inculpat, prin apărător, de înlăturare a cauzelor
legale de agravare prevăzute în art. 41 alin. (2) C. pen. și în alin.
(3) al art. 197 C. pen., cu motivarea că inculpatul a întreținut un
singur act sexual oral și că nu a cunoscut vârsta minorei, Înalta
Curte de Casație și Justiție constată, de asemenea, că
este nefondată.
Astfel, cu privire la comiterea
infracțiunii de viol, în formă continuată, Înalta Curte de
Casație și Justiție constată că au existat trei
momente distincte în care inculpatul a exercitat violențe și
amenințări asupra părții vătămate, în scopul
obținerii satisfacției sexuale.
Primul episod s-a consumat după
ieșirea din comuna D., când inculpatul a forțat-o pe partea
vătămată să-l urmeze într-un lan de porumb. Opoziția
părții vătămate a determinat pe inculpat să
acționeze asupra acesteia cu brutalitate excesivă, tocmai în scopul
anihilării totale a voinței acesteia și doar punerea victimei în
stare de inconștiență a împiedicat consumarea actului sexual
dorit probabil de către agresor. Cert
este că violența extremă cu care inculpatul a acționat
împotriva părții vătămate a contribuit esențial
la anihilarea capacității acesteia de a opune rezistență pe
viitor.
Având în vedere, însă, că
actul de inculpare nu a reținut explicit această faptă, ca un
act material în conținutul constitutiv al infracțiunii de viol în
formă continuată, Înalta Curte de Casație și Justiție
îi va atribui relevanță juridică doar sub aspectul comiterii
infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prin supunerea la
suferințe.
Al doilea episod s-a consumat în
pădurea de lângă Mănăstirea Cetățuia, când, prin
exercitarea de acte de violență fizică și verbală,
inculpatul a supus-o pe partea vătămată unei noi agresiuni,
constând în încercările repetate de obținere a satisfacției
sexuale, pe calea raportului sexual normal. Datele criminalistice și
medico-legale au confirmat că raportul sexual nu s-a consumat în
accepțiunea sa fiziologică.
Al treilea moment s-a consumat prin
obligarea victimei aflate în imposibilitate de a se apăra (minora se afla
într-un loc izolat, în pădure, doar cu agresorul) la realizarea unui act
sexual oral.
Potrivit art. 41 alin. (2) C. pen.,
„infracțiunea este continuată când o persoană
săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea
aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care
prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași
infracțiuni.”
Ca atare, condițiile de
existentă a infracțiunii continuate reies din definiția
acesteia, ele fiind următoarele: unitatea subiectului activ; unicitatea
rezoluției infracționale; pluralitatea de acțiuni
(inacțiuni) săvârșite la diferite intervale de timp, care să
realizeze conținutul aceleiași infracțiuni.
Unitatea rezoluției
infracționale este condiția care privește latura subiectivă
și, în același timp, cea esențială pentru existența
infracțiunii continuate, în lipsa ei actele infracționale identice
având semnificația unui concurs real omogen. Ea trebuie să
îndeplinească două cerințe esențiale: să fie
prealabilă începerii activității infracționale și
să dureze tot timpul cât se desfășoară acest gen de
activitate.
Pluralitatea de acțiuni
(inacțiuni) săvârșite la diferite intervale de timp și care
să realizeze fiecare în parte conținutul aceleiași
infracțiuni este o condiție care privește latura obiectivă
a infracțiunii, cerința pluralității de acțiuni sau
inacțiuni fiind realizată începând cu ipoteza când sunt cel
puțin două. Nu este necesar să existe o omogenitate faptică
a acțiunilor componente, trebuie doar
ca deosebirile de ordin material dintre diversele acțiuni să
nu afecteze omogenitatea juridică a acestora, iar deosebirile să fie
compatibile cu unitatea de rezoluție.
Acțiunile (inacțiunile) trebuie
să fie săvârșite la intervale de timp care să nu fie prea
mari, pentru că aceasta ar însemna că nu mai există
rezoluție unică, ci o pluralitate de rezoluții, cu
consecința unei pluralități sub forma unui concurs. Când unele
din actele infracționale sunt consumate, iar altele sunt rămase în
faza de tentativă, dacă au fost comise pe baza aceleiași
rezoluții infracționale, există infracțiune
continuată, deoarece, potrivit art. 144 C. pen., „prin săvârșirea
unei infracțiuni sau comiterea unei infracțiuni se înțelege
săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le
pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă.”
Pe de altă parte, potrivit art.
197 alin. (1) C. pen., infracțiunea de viol constă în „actul sexual,
de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același
sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se
apăra ori de a-și exprima voința.”
Definirea actului sexual de orice
natură a generat dificultăți în practica judiciară, astfel
că, în vederea unificării acesteia, Înalta Curte de Casație
și Justiție a statuat, în soluționarea unui recurs în interesul
legii (Decizia nr. 3/2005), că prin act sexual de orice natură se
înțelege „orice modalitate de obținere a unei satisfacții
sexuale prin folosirea sexului sau acționând asupra sexului, între
persoane de sex diferit sau de același sex.”
În această interpretare,
noțiunea de act sexual de orice natură include atât raporturile
sexuale normale, dar și cele nefirești, heterosexuale, astfel că
întreținerea unor raporturi sexuale normale, precedate sau urmate de
raporturi sexuale anale sau orale, cu aceeași victimă, contrar
voinței acesteia, constituie doar infracțiunea de viol, aceasta
incluzând în conținutul său și actele nefirești în
legătură cu viața sexuală, dacă sunt realizate prin
constrângerea părții vătămate sau profitând de
imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința.
Ca atare, definiția
infracțiunii de viol permite să se constate că, în
speță, inculpatul D.D., în realizarea unei rezoluții infracționale
unice - obținerea satisfacției sexuale, prin constrângerea
fizică și morală a părții vătămate minore
M.M. - a comis două acte materiale distincte, care determină
reținerea în cauză a infracțiunii prevăzute în art. 197
alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., chiar dacă
primul act material a rămas sub forma infracțiunii tentate, în
accepțiunea art. 20 alin. (2) C. pen.
Deși
formele infracționale au, după cum se știe, caracter absorbant, în sensul că forma perfectă - infracțiunea consumată -
absoarbe formele imperfecte - tentativa ori actele pregătitoare - în
situația când se succed imediat, absorbția nu mare are loc însă
atunci când cele două acțiuni - prima tentată, iar cealaltă
consumată - se săvârșesc după un oarecare interval de timp,
având la bază o rezoluție unică infracțională,
acțiunile respective constituind astfel părți componente
distincte ale unei infracțiuni continuate.
Din cele expuse rezultă că,
atunci când, după ce a săvârșit o tentativă,
făptuitorul, acționând în baza aceleiași rezoluții, fie a
continuat executarea începută și întreruptă, fie a reluat de la
capăt actele de executare, reușind să consume infracțiunea,
cele două forme infracționale nu vor alcătui o unitate
naturală de infracțiune, ci o infracțiune continuată,
așa cum corect s-a reținut în cauză.
Cu privire la circumstanța
agravantă inclusă, prin voința legiuitorului, în forma
agravată a infracțiunii de viol, în alin. (3) al art. 197 C. pen.,
Înalta Curte de Casație și Justiție constată că textul
de lege amintit prevede pedepse mai severe, dacă subiectul pasiv al
infracțiunii nu a împlinit vârsta de 15 ani. Prin această
tehnică de legiferare s-a urmărit realizarea unei protecții
superioare a minorilor sub 15 ani, tocmai datorită consecințelor mult
mai grave ale violului asupra psihicului acestor persoane vulnerabile.
Rezultă că norma de incriminare obligă erga omnes la
respectarea dreptului la libertate și, în special la libertate
sexuală, a persoanelor cu vârsta sub 15 ani.
În apărarea sa, inculpatul a
susținut că nu a cunoscut împrejurarea că partea
vătămată nu împlinise vârsta de 15 ani, solicitând a se da
eficiență în cauză dispozițiilor art. 51 alin. (2) C. pen.,
referitoare la eroarea de fapt, cu consecința înlăturării
agravantei prevăzută în alin. (3) al art. 197 C. pen.,
reținută în sarcina sa.
Potrivit textului legal mai sus
citat, nu constituie o circumstanță agravantă împrejurarea pe
care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârșirii
infracțiunii.
Codul penal reglementează atât
eroarea esențială (principală), care privește elementele
constitutive ale infracțiunii și care are ca efect înlăturarea
caracterului penal al faptei (art. 51 alin. 1), cât și eroarea
neesențială (secundară), care privește circumstanțele
agravante și care are ca efect numai atenuarea răspunderii penale
(art. 51 alin. 2).
Pentru a produce efectele amintite,
eroarea de fapt trebuie să existe în următoarele condiții:
a) făptuitorul trebuie să
fi comis o faptă penală, pentru că numai în măsura în care comportamentul acestuia intră
în conflict cu norma penală eroarea în care se află are
relevanță penală;
b) în momentul săvârșirii
faptei, făptuitorul trebuie să nu fi cunoscut o situație, stare
sau împrejurare de care depinde caracterul penal al faptei sau care constituie
o circumstanță agravantă.
Eroarea poartă asupra
tipicității infracțiunii, făcând fie să nu existe
infracțiunea, în cazul erorii esențiale (principale), fie să nu
subziste forma agravată sau calificată a infracțiunii, în ipoteza
erorii neesențiale (secundare), făptuitorul urmând a răspunde
pentru infracțiunea în varianta tip.
Probele administrate în cauză au
demonstrat indubitabil că inculpatul cunoștea împrejurarea că
partea vătămată era minoră sub 15 ani, neexistând vreun
dubiu care să-i profite acestuia.
Astfel, din declarațiile
martorilor rude ale victimei și chiar din declarațiile
părților a rezultat că inculpatul a vizitat de câteva ori pe
S.D. și și-a afișat
interesul pentru dezvoltarea unei relații de prietenie intimă
cu partea vătămată, ceea ce îndrituiește să se
creadă că acesta nu a putut să nu cunoască vârsta minorei.
Din declarațiile martorelor M.E.
și B.D., fără niciun interes în cauză, rezultă că
acestea au perceput-o pe partea vătămată, în ziua în care au
cunoscut-o, ca pe o minoră cu vârstă fragedă, întrucât ambele au
folosit cuvântul „fetiță”, atunci când s-au referit la aceasta. În
instanță, martora M.E. a sesizat diferențele fizionomice
determinate de creșterea minorei, subliniind că atunci când a
văzut-o prima dată victima „arăta ca un copil”, în vreme ce
martora B.D., prin folosirea diminutivului „fetiță”, a descris
sugestiv vârsta părții vătămate la data comiterii violului.
Mai mult, la dosar se află și fotografii ale părții
vătămate, care sunt elocvente în a dovedi că
trăsăturile somatice și întreaga fizionomie erau cele normale
pentru un copil sub 15 ani.
Totodată, Înalta Curte de
Casație și Justiție constată că, în mod corect, s-a
reținut în sarcina inculpatului și forma agravată a
infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută în art.
189 alin. (2) C. pen., strâns legată de forma calificată a
infracțiunii de viol, chiar dacă sub acest aspect nu s-a solicitat o
schimbare de încadrare juridică.
Potrivit art. 189 alin. (2) C. pen.,
în cazul în care fapta de lipsire de libertate, în mod ilegal, a unei persoane
este săvârșită prin răpire, de două sau mai multe
persoane împreună, precum și în cazul în care victima este
minoră sau este supusă unor suferințe, pedeapsa este închisoarea
de la 7 la 15 ani.
Așa cum s-a reținut în
considerentele ce preced, infracțiunea de lipsire de libertate în mod
ilegal nu s-a realizat prin exercitarea de amenințări sau
violențe în momentul urcării părții vătămate în
autoturism. Acțiunile inculpatului s-au pliat pe elementele clasice ale
racolării, urmate de răpire, care a fost favorizată de
ascendentul moral asupra părții vătămate, decurgând din
diferențele de vârstă și sex. Ca atare, Înalta Curte de
Casație și Justiție reține că infracțiunea de
lipsire de libertate în mod ilegal s-a consumat în momentul în care
autoturismul a părăsit localitatea D. (în jurul orei 6,00) și a
continuat până în momentul când victima a reușit să fugă,
în siguranță (în jurul orei 10.00).
Reținerea formei agravate a
infracțiunii de lipsire de libertate prevăzută în art. 189 alin.
(2) C. pen. este determinată de faptul că inculpatul a luat minora
din locul în care se afla și a dus-o într-un alt loc, împotriva
voinței acesteia, fiind însoțit de alte două persoane
rămase neidentificate care, prin prezența lor, au mărit
șansele de reușită ale inculpatului, prin anihilarea
posibilităților de apărare ale victimei.
De asemenea, având în vedere
tratamentul aplicat victimei pe perioada cât a fost lipsită de libertate -
inculpatul a exercitat în mod repetat acte de violență fizică
asupra acesteia - în mod corect prima instanță
a reținut forma agravată a infracțiunii prevăzute în art.
189 alin. (2) C. pen. și prin prisma circumstanței agravante
ce prevede „supunerea victimei unor suferințe.”
Față de considerentele ce preced, Înalta Curte
de Casație și Justiție a
respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.