Mandat european de
arestare. Arestarea persoanei solicitate
Cuprins
pe materii: Drept procesual
penal. Partea specială. Proceduri prevăzute în legi speciale.
Mandatul european de arestare
Indice
alfabetic: Drept procesual penal
- mandat
european de arestare
- arestarea
persoanei solicitate
Legea nr. 302/2004, art. 77 alin. (2), art. 89
1. Potrivit art.
77 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare se
execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii
reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului
nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al
Comunităților Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002. În raport cu textul
de lege menționat, precum și cu celelalte prevederi din Legea nr.
302/2004 care reglementează mandatul european de arestare, instanța
română, ca autoritate judiciară de executare, nu are competența
de a verifica temeinicia măsurii arestării preventive dispuse de
autoritatea judiciară emitentă dintr-un stat membru al Uniunii
Europene și nu poate constata că arestarea persoanei solicitate este
dispusă de către autoritățile competente din statul membru
al Uniunii Europene emitent cu încălcarea art. 5 din Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,
cu consecința luării față de persoana solicitată, prin
încheiere motivată, a unei măsuri preventive neprivative de libertate.
2. În cazul în
care informațiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente,
instanța are obligația de a solicita acestuia informații
suplimentare, necesare pentru a permite luarea unei hotărâri privind
predarea. Necesitatea comunicării informațiilor suplimentare nu
împiedică, însă, punerea în executare a mandatului european de
arestare în condițiile prevăzute în art. 89 din Legea nr.
302/2004.
I.C.C.J., secția penală, decizia
nr. 581 din 18 februarie 2008
Prin încheierea din Camera de Consiliu din 24 ianuarie 2008 a Curții de
Apel Brașov s-a dispus, în baza art. 90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004
raportat la art. 145 C. proc. pen., luarea măsurii obligării de a nu
părăsi localitatea față de persoana solicitată K.Z.,
fără încuviințarea acestei instanțe.
Prin
aceeași încheiere, s-a dispus a se solicita Judecătoriei
orașului Dabas informații cu privire la stadiul procesului, dacă
persoana solicitată a mai fost arestată preventiv în această
cauză, respectiv pentru aceleași fapte și pentru ce durată
și să comunice actele de procedură întocmite în acest sens,
inclusiv hotărâri judecătorești.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut că, potrivit
art. 1 alin. (3) din Decizia-cadru (2002/584/JAI) a Consiliului din 13 iunie
2002, raportat la art. 77 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, dispozițiile
privitoare la emiterea și executarea mandatului european de arestare nu
pot avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor
fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum acestea
sunt consacrate de art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.
Art. 6 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede că
Uniunea va respecta drepturile fundamentale, așa cum sunt garantate de
Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului
semnată la Roma la 5.11.1950 și cum ele rezultă din
tradițiile constituționale ale statelor membre, ca principii generale
ale legii comunitare.
Față de aceste prevederi, curtea este datoare să verifice, întotdeauna,
dacă punerea în executare a unui mandat european de arestare este în
conformitate cu garanțiile cerute de prevederile art. 5 și art. 6 din
Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, atât cu
privire la arestarea preventivă, cât și cu privire la garantarea unui
proces corect și echitabil pentru cetățeanul român.
Din informațiile aflate la dosar, respectiv declarațiile persoanei
cercetate și unele acte pe care le-a depus aceasta, rezultă că
persoana solicitată a fost arestată preventiv în acest dosar pe o
durată de 3 ani și 4 luni, respectiv de la 31 iulie 2003 la 14
decembrie 2006 și a fost pusă în libertate de sub puterea mandatului
de arestare înainte de soluționarea cauzei, în faza de judecată.
Persoana solicitată a depus acte în sensul că după eliberare, în
anul 2006, fiind pe teritoriul Ungariei, s-a prezentat, periodic, la
poliție pentru a fi verificată, iar în ianuarie 2007 a fost
expulzată din Ungaria. În prezent are domiciliul în locuința
proprietate personală, este căsătorită, are un copil minor
și nu există niciun fel de indicii în sensul că nu ar putea fi
solicitată de către autoritățile judiciare maghiare pentru
a se prezenta la proces.
Din hotărârea pronunțată de către Judecătoria
orașului Dabas și mandatul european de arestare eliberat de
această instanță rezultă că, în prezent, arestarea
și predarea persoanei solicitate se cere numai cu motivarea că
există suspiciuni vădite că, în calitate de coautor, ar fi
săvârșit faptele reținute în sarcina sa, aceleași fapte
pentru care persoana solicitată mai fusese arestată preventiv pe o
durată de 3 ani și 4 luni. Nu sunt arătate alte date sau motive,
apărute ulterior, pe care să se întemeieze o astfel de cerere.
Persoana cercetată a depus și un act care pare a fi o hotărâre
de casare a hotărârii primei instanțe și rejudecare a cauzei,
rejudecare aflată în curs de desfășurare.
Față de o asemenea situație, curtea este datoare să
constate că arestarea persoanei solicitate este cerută cu
încălcarea exigențelor art. 5 din Convenția Europeană
pentru Apărarea Drepturilor Omului, care reprezintă o protecție
împotriva atingerilor arbitrare aduse libertății, în scopul reducerii
riscului arbitrariului și al preeminenței dreptului, nefiind
îndeplinite cerințele art. 5 paragraf 1 lit. c) și paragraf 3.
Curtea de Strasbourg a subliniat că existența și
persistența unor indicii serioase cu privire la vinovăția
persoanei acuzate, precum și gravitatea infracțiunii
săvârșite nu justifică, în sine, o detenție
îndelungată (Cauza Tomasi contra Franței, 1992). Or, din datele
aflate la dosar rezultă că persoana solicitată a fost pusă
în libertate de sub puterea măsurii arestării preventive în cursul
procedurii, ceea ce înseamnă că s-a apreciat că judecata poate
fi continuată cu inculpatul în stare de libertate.
Rearestarea unui inculpat, la 5 ani de la data săvârșirii faptelor,
după ce a fost arestat preventiv și pus în libertate, după o
durată de 3 ani și 4 luni de arestare preventivă, iar maximum
special al pedepsei prevăzute de legea maghiară este de 8 ani, este
în flagrantă contradicție cu cerințele art. 5 din Convenția
Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, atât sub aspectul
necesității sale, cât și al respectării principiului
proporționalității. Așa cum s-a arătat în Cauza
Neumeister contra Austriei, arestarea persoanei acuzate încetează să
mai fie rezonabilă din moment ce s-a impus punerea în libertate.
De asemenea, trebuie examinate și dispozițiile art. 6 din
Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, întrucât
un proces corect și echitabil presupune și judecarea sa într-o
anumită durată rezonabilă, cu limitarea perioadei privării
de libertate.
Din datele puse la dispoziție de autoritățile judiciare maghiare,
din actele și din declarația dată de către persoana
solicitată, rezultă că pentru faptele care fac obiectul
mandatului (săvârșite la 5/6 septembrie 2002 și 27 iulie 2003)
cel în cauză se află în curs de cercetare și de judecată de
circa 5 ani de zile, iar procesul nu este încă finalizat.
Casarea hotărârii în recurs și reluarea procedurii de judecare în
primă instanță reprezintă o prelungire a procedurilor care
nu este imputabilă celui în cauză, arestarea nemafiind în acord cu
cerințele art. 5 paragraf 3 din Convenția Europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului (Cauza Wemhoff contra Germaniei).
Curtea are obligația să se conformeze atât cerințelor
Deciziei-cadru, cât și celor impuse de Convenția Europeană
pentru Apărarea Drepturilor Omului pentru a garanta respectarea
drepturilor fundamentale ale omului cu ocazia punerii în executare a mandatului
european de arestare. Din această perspectivă, arestarea persoanei
solicitate, la acest moment, nu asigură respectarea obligațiilor
prevăzute în art. 1 alin. (3) din Decizia-cadru (2002/584/JAI).
Pe de altă parte, dat fiind că autoritatea judiciară din Ungaria
nu a comunicat toate actele care să confirme cu exactitate
informațiile privitoare la arestarea preventivă a persoanei solicitate,
durata acestei măsuri, motivele rearestării și durata procesului
penal, văzând prevederile art. 881 alin. (3) din Legea
nr.302/2004, curtea constată că informațiile comunicate de
autoritățile judiciare maghiare sunt insuficiente pentru a se putea
dispune în legătură cu arestarea și predarea persoanei
solicitate și se impune completarea lor urgentă.
De asemenea, trebuie efectuată traducerea din limba maghiară a
actelor prezentate de persoana solicitată.
Pentru a se preveni sustragerea persoanei solicitate, în raport cu prevederile
art. 90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004, raportat la art. 143 și art. 145
C. proc. pen., până la obținerea informațiilor suplimentare,
curtea va dispune față de aceasta măsura obligării de a nu
părăsi localitatea fără încuviințarea instanței,
neexistând în prezent suficiente date pentru a se putea dispune cu privire la
arestare.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs procurorul, solicitând casarea
încheierii pronunțate de instanța de fond și, în cadrul
rejudecării, luarea măsurii arestării preventive a persoanei
solicitate K.Z. În motivele scrise procurorul a arătat, între altele,
că dispozițiile art. 89 alin. (3) din legea specială sunt
imperative și nu permit o interpretare disjunctivă cu privire la
măsurile ce se pot lua.
Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul formulat
prin prisma criticilor invocate, dar și din oficiu potrivit art. 3859
alin. (3) C. proc. pen., constată că acesta este fondat pentru
următoarele considerente:
Examinând actele și lucrările dosarului prin prisma
dispozițiilor Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internațională în materie penală, astfel cum a fost
modificată prin Legea nr. 224/2006, Înalta Curte de Casație și
Justiție reține că persoana solicitată K.Z. este
urmărită internațional în baza mandatului european de arestare
emis de Judecătoria orașului Dabas - Ungaria, pentru comiterea a
două infracțiuni de tâlhărie și o faptă de
vătămare corporală gravă, în calitate de autor,
prevăzute în art. 321 alin. (1), art. 170 alin. (1) și art. 20 alin.
(2) C. pen. al Republicii Ungaria, pedeapsa prevăzută de lege fiind
închisoarea de la 2 la 8 ani.
Prin rechizitoriul Parchetului Dabas s-a dispus trimiterea în judecată a
persoanei solicitate, cauza aflându-se pe rolul instanței, fiind incidente
dispozițiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. XXXVIII/96 a Republicii
Ungaria.
La data de 17 ianuarie 2008, pe rolul Curții de Apel Brașov a fost
înregistrată sesizarea nr. 1797674/BEL din 16 ianuarie 2008,
formulată de Ministerul Administrației și Internelor - Centrul
de Cooperare Polițienească Internațională - Biroul
Național Interpol, privind punerea în executare a mandatului european de
arestare, emis la data de 8 octombrie 2007 de către Judecătoria
orașului Dabas.
Curtea de Apel Brașov, prin încheierea de ședință din 18
ianuarie 2008, a solicitat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel
Brașov, în temeiul dispozițiilor art. 881 alin. (5) din
Legea nr. 302/2004, identificarea persoanei solicitate, în vederea
reținerii sale și prezentarea în fața instanței pentru
punerea în executare a mandatului european de arestare.
Potrivit dispozițiilor art. 881 alin. (2) din Legea nr.
302/2004, instanța are obligația să verifice dacă mandatul
european de arestare conține informațiile prevăzute în art. 79
alin. (1), și anume:
a) identitatea și cetățenia
persoanei solicitate;
b)
denumirea, adresa, numerele de telefon și fax, precum și adresa de
e-mail ale autorității judiciare emitente;
c) indicarea existenței unei
hotărâri judecătorești definitive, a unui mandat de arestare
preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătorești
executorii având același efect, care se încadrează în dispozițiile
art. 81 și art. 85 din prezenta lege;
d) natura
și încadrarea juridică a infracțiunii, ținându-se seama mai
ales de prevederile art. 85;
e) o
descriere a circumstanțelor în care a fost comisă infracțiunea,
inclusiv momentul, locul, gradul de implicare a persoanei solicitate;
f) pedeapsa
pronunțată, dacă hotărârea a rămas definitivă,
sau pedeapsa prevăzută de legea statului emitent pentru
infracțiunea săvârșită;
g) dacă
este posibil, alte consecințe ale infracțiunii.
Alin. (3) al art. 881 statuează că, dacă
informațiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru
luarea unei hotărâri privind predarea, instanța solicită de
urgență autorității judiciare emitente informațiile
suplimentare necesare și fixează un termen limită pentru
primirea acestora, ținând cont de termenele maxime prevăzute la art.
95.
Din analiza dispozițiilor legale enunțate anterior, precum și
din economia celorlalte dispoziții din legea specială care
reglementează executarea unui mandat european de arestare, rezultă
că rolul instanței române, în această procedură, se
rezumă la verificarea condițiilor de formă ale mandatului -
aspectele legate de existența faptelor imputate, respectiv temeinicia
măsurii deținerii provizorii exced analizei impuse de
dispozițiile Legii nr. 302/2004 -, la soluționarea eventualelor
obiecțiuni privind identitatea ridicate de persoana solicitată
și a motivelor de refuz al predării pe care aceasta le poate invoca.
Rațiunea mandatului european de arestare constă în necesitatea de a
se asigura că infractorii nu se pot sustrage justiției pe întreg
teritoriul Uniunii Europene, el reprezentând instrumentul de aducere a
persoanei solicitate în fața justiției statului emitent pentru
instrumentarea procedurilor penale.
În același
sens, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că
mandatul european de arestare se execută, astfel cum prevăd
dispozițiile art. 77 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, pe baza
principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate
cu dispozițiile Decizie-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie
2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene
nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.
Cât privește respectarea dispozițiilor art. 5 paragraful 1 lit. c)
din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului,
Înalta Curte de Casație și Justiție reține că,
potrivit textului, privarea de libertate a unei persoane este considerată
ca fiind legitimă dacă a fost arestată sau deținută în
vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente,
atunci când există motive verosimile de a bănui că a
săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de
a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o
infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.
Prin dispozițiile anterior invocate, se recunoaște dreptul de a
reține o persoană pe baza unei suspiciuni rezonabile de a fi comis o
infracțiune recunoscută ca atare de legea internă.
Nu există, însă, o definiție a noțiunii de motive
verosimile sau motive plauzibile, Curtea statuând că acestea urmează
a fi examinate de statele naționale în raport cu circumstanțele
fiecărui caz în parte.
În atare condiții, existând un mandat european de arestare, se impunea ca
instanța de fond să se conformeze dispozițiilor art. 89 și
următoarele din Legea nr. 302/2004 și să fixeze un termen în
condițiile în care aprecia că informațiile sunt insuficiente
pentru luarea unei hotărâri privind predarea persoanei solicitate.
Față
de considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție,
în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 2 lit. c) alin. (4) C.
proc. pen., a admis recursul declarat de procuror, a casat încheierea
atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași
instanță, respectiv la Curtea de Apel Brașov.