Acte premergătoare. Limite
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Urmărirea penală. Efectuarea urmăririi penale
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- acte premergătoare
C. proc. pen., art. 224
Actele premergătoare, efectuându-se conform art. 224 C. proc. pen. în vederea începerii urmăririi penale, sunt limitate la îndeplinirea scopului lor, de a completa informaţiile organului de urmărire penală pentru a le aduce la nivelul unor constatări care să determine începerea urmăririi penale, de a verifica informaţiile deţinute, confirmând sau infirmând concordanţa acestora cu realităţile faptice ale cauzei și, după caz, de a fundamenta convingerea organului de urmărire penală referitoare la soluţia de neurmărire penală, potrivit art. 228 C. proc. pen.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1390 din 14 aprilie 2008
Prin sentinţa nr. 10 din 17 ianuarie 2008, pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia I penală, în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul R.M. împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale nr. 128/P/2007 din 24 octombrie 2007 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petiţionarul R.M., care, prin apărătorul ales, a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanţe.
Examinând sentinţa penală recurată sub toate aspectele de fapt și de drept, conform prevederilor art. 385 6 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că recursul declarat de petiţionarul R.M. este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin plângerea adresată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, petiţionarul R.M. a solicitat efectuarea de cercetări faţă de magistraţii-procurori T.M. și R.I. - primul la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, iar cel de-al doilea la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București -pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și favorizarea infractorului, prevăzute în art. 246 și art. 264 C. pen., fiind nemulţumit de modul de instrumentare a unor cauze, dar mai ales de soluţiile nefavorabile date plângerilor pe care le-a adresat unităţilor de parchet.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, constatând că faptele reclamate nu sunt prevăzute de legea penală, a dispus, în temeiul prevederilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii-procurori menţionaţi, prin rezoluţia nr. 128/P/2007 din 24 octombrie 2007, reţinându-se că nu există niciun indiciu în sensul că intimaţii ar fi adoptat soluţiile ca urmare a comiterii vreunor fapte penale, soluţiile respective fiind date ca urmare a aplicării legii în concordanţă cu convingerea procurorului despre relevanţa probelor sau actelor premergătoare administrate în cauză, astfel încât actul decizional, nefiind urmarea comiterii vreunei fapte penale, poate fi atacat exclusiv pe căile prevăzute de lege (art. 278 1 C. proc. pen.).
Împotriva acestei rezoluţii petiţionarul R.M. a formulat plângere adresată procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București care, în baza art. 278 C. proc. pen., a respins-o ca neîntemeiată, prin rezoluţia nr. 1831/II/2/2007 din 30 noiembrie 2007.
Nemulţumit de soluţia procurorului general, petiţionarul R.M. s-a adresat cu plângere, în condiţiile art. 278 1 C. proc. pen., instanţei de judecată competentă să judece cauza în primă instanţă, respectiv Curţii de Apel București, care a pronunţat hotărârea atacată în prezentul recurs.
În raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că rezoluţia nr. 128/P/2007 din 24 octombrie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București este legală și temeinică.
Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută în art. 246 C. pen., constă în fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu știinţă, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane, iar infracţiunea de favorizarea infractorului, prevăzută în art. 264 C. pen., constă în ajutorul dat unui infractor, fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracţiunii, pentru a îngreuna sau a zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii.
Ca atare, pentru existenţa primei infracţiuni este necesar ca funcţionarul public să-și exercite abuziv atribuţiile de serviciu, fie printr-o inacţiune - neîndeplinirea unui act, fie printr-o acţiune - îndeplinirea defectuoasă a unui act, care trebuie să aibă ca urmare vătămarea intereselor legale ale unei persoane, iar pentru existenţa infracţiunii de favorizarea infractorului, trebuie să se facă dovada ajutorului dat unui infractor pentru a-i asigura folosul sau produsul infracţiunii ori pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei.
De asemenea, pentru a se putea începe urmărirea penală, într-o cauză sunt necesare două condiţii.
Prima condiţie constă în existenţa acelui minim de date care permit organului de urmărire penală să considere că s-a săvârșit o infracţiune, caz în care organul de urmărire penală poate deţine informaţiile, fie direct din sesizarea făcută, fie din actele premergătoare desfășurate ulterior sesizării.
Cea de-a doua condiţie necesară începerii urmăririi penale rezultă din art. 228 C. proc. pen. și constă în inexistenţa cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10 C. proc. pen., cu excepţia celui prevăzut la lit. b1). Intervenţia unui astfel de caz, rezultând fie din actele prin care a fost sesizat organul de urmărire penală, fie din actele premergătoare efectuate în urma sesizării, pot determina ca în locul începerii urmăririi penale să funcţioneze instituţia neînceperii urmăririi penale.
Potrivit art. 224 C. proc. pen., actele premergătoare se efectuează în vederea începerii urmăririi penale.
Actele premergătoare pot realiza următoarele obiective:
- completează informaţiile organului de cercetare pentru a le aduce la nivelul unor constatări care să determine începerea urmării penale;
- verifică informaţiile deţinute, confirmând sau infirmând concordanţa acestora cu realităţile faptice ale cauzei;
- fundamentează convingerea organului de urmărire penală referitoare la soluţia de neurmărire penală, potrivit art. 228 C. proc. pen.
În cauză, se constată că există ultima variantă, când din actele premergătoare efectuate a rezultat soluţia neînceperii urmăririi penale.
Actele premergătoare fiind facultative, ele pot fi și limitate de către organul de urmărire penală.
În cauză, împrejurarea că în această fază premergătoare nu au fost administrate toate datele, apreciate de recurentul petiţionar ca fiind necesare soluţionării dosarului, nu constituie o încălcare a vreunei dispoziţii legale.
Din interpretarea textelor legale citate, rezultă că actele premergătoare sunt limitate cantitativ și calitativ la îndeplinirea activităţilor necesare atingerii scopului lor legal, astfel că sub acest aspect susţinerile recurentului petiţionar R.M. sunt nefondate.
Pe de altă parte, ca regulă generală, orice litigiu presupune existenţa unor interese contrarii promovate în faţa justiţiei. Magistratul chemat să rezolve diferendul astfel ivit (procuror sau, după caz, judecător) va examina justeţea aspectelor sesizate, prin prisma elementelor probatorii strânse în cauză, iar pe baza acestora își va forma o convingere fermă asupra temeiniciei acuzaţiilor și va da o soluţie care, în mod invariabil, este nefavorabilă pentru cel puţin una dintre părţile aflate în litigiu. Emiterea sau pronunţarea unei soluţii, în detrimentul uneia dintre părţi, nu echivalează însă cu o îndeplinire defectuoasă a îndatoririlor de serviciu, prin care ar fi lezate interesele legale ale persoanei sau cu o favorizare a infractorului, așa cum a susţinut recurentul petiţionar, și nici nu se circumscrie conţinutului constitutiv al vreunei alte fapte prevăzute de legea penală.
Din această perspectivă, în cauza de faţă magistraţii-procurori T.M. și R.I. au verificat temeinicia acuzaţiilor formulate de petiţionarii R.M. și R.E., în dosarele penale nr. 7355/P/2002, nr. 7414/P/2005 și nr. 4908/P/2006, prin prisma acelor elemente probatorii sau, după caz, acte premergătoare pe care le-au considerat relevante pentru soluţionarea respectivelor cauze, iar pe baza acestora și-au format convingerea că nu se impune trimiterea în judecată a persoanelor cercetate. Mai mult decât atât, rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale nr. 7414/P/2005 din 8 mai 2006, semnată de procurorul T.M. a fost supusă controlului jurisdicţional al instanţelor, pe calea plângerii întemeiată pe dispoziţiile art. 278 1 C. proc. pen., legalitatea și temeinicia acesteia fiind confirmată atât de instanţa de fond, cât și de instanţa de recurs. În ceea ce privește ordonanţa nr. 7355/P/2002 din 7 iunie 2004, semnată de procurorul T.M. și rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale nr. 4908/P/2006 din 6 octombrie 2006, dată de procurorul R.I., aceste acte procesuale ale organului de urmărire penală nu au putut fi supuse, pe fond, controlului jurisdicţional al instanţei, din pricina nerespectării de către petiţionarul R.M. a termenelor procedurale de promovare a plângerii întemeiată pe dispoziţiile art. 278 1 C. proc. pen., astfel încât acestea au devenit definitive.
Împrejurarea că procurorii acuzaţi de petiţionarul R.M. de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și favorizarea infractorului au ajuns la concluzia că acuzaţiile reclamate de petiţionar în cele trei dosare penale ale Parchetelor de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 și 4 București nu se verifică, dispunând soluţii de netrimitere în judecată (scoatere de sub urmărire penală sau, după caz, neîncepere a urmăririi penale), generând astfel nemulţumirea petiţionarului, nu se circumscrie conţinutului constitutiv al infracţiunilor prevăzute în art. 246 și art. 264 C. pen., actul decizional al celor doi procurori, fiind, în fiecare caz în parte, urmarea aplicării dispoziţiilor legale în concordanţă cu convingerea organului judiciar, fundamentată pe elementele probatorii sau actele premergătoare existente în cauză.
Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a constatat că nu există temeiuri pentru desfiinţarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale și, în consecinţă, în conformitate cu prevederile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul R.M. împotriva sentinţei nr. 10 din 17 ianuarie 2008 a Curţii de Apel București, Secţia I penală.