Contestaţie la executare. Deducerea greșită a arestării preventive
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Executarea hotărârilor penale. Contestaţia la executare
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- contestaţie la executare
- deducerea greșită a arestării preventive
C. proc. pen., art. 461 alin. (1) lit. c)
Deducerea greșită a arestării preventive, în sensul că prin hotărârea de condamnare pronunţată de prima instanţă a fost dedusă o perioadă de timp mai mare decât cea a arestării preventive efective, atrage incidenţa cazului de contestaţie la executare prevăzut în art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., pe calea contestaţiei la executare putând fi rezolvate aspecte legate de punerea în executare a unei hotărâri, cum este cel referitor la deducerea greșită a arestării preventive, fără a se repune în discuţie probleme de fond rezolvate cu autoritate de lucru judecat.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 167 din 12 ianuarie 2006
Prin sentinţa penală nr. 151 din 3 martie 2005, Tribunalul Iași, în baza dispoziţiilor art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a admis contestaţia la executare formulată de Biroul Executări Penale din cadrul Tribunalului Iași cu privire la sentinţa penală nr. 313 din 4 iunie 2002 a aceleiași instanţe, rămasă definitivă prin neapelare.
Instanţa a reţinut că, prin contestaţia la executare, Biroul Executări Penale din cadrul Tribunalului Iași a solicitat instanţei, în conformitate cu art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., deducerea perioadei arestării preventive a condamnatului P.M. începând cu 14 ianuarie 2002 în loc de 14 ianuarie 2001, potrivit mandatului de arestare preventivă nr. 9 din 14 ianuarie 2002.
Din dosarul penal nr. 1119/2002 al Tribunalului Iași, în care s-a pronunţat hotărârea contestată, rezultă că la 14 ianuarie 2002 împotriva inculpatului P.M. a fost luată măsura arestării preventive, fiind emis pe numele acestuia mandatul de arestare preventivă nr. 9 din 14 ianuarie 2002. Prin sentinţa penală nr. 313 din 4 iunie 2002, inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea tentativei la infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 lit. c) C. pen. la 7 ani și 6 luni închisoare, pedeapsă din care, potrivit art. 88 din același cod, a fost dedusă perioada arestării preventive, începând de la 14 ianuarie 2001.
Având în vedere că data la care a fost arestat preventiv condamnatul este 14 ianuarie 2002 și văzând că prin hotărârea de condamnare i s-a dedus, ca timp al arestării preventive, perioada începând cu 14 ianuarie 2001, s-a constatat că deducerea făcută prin sentinţa penală nr. 313 din 4 iunie 2002 a Tribunalului Iași este greșită, în sensul că a fost dedusă o perioadă de timp mai mare cu un an decât timpul arestării preventive efective.
Instanţa a apreciat că această deducere greșită a timpului arestării preventive constituie o împiedicare la executare în sensul dispoziţiilor art. 461 alin. (1) lit. c) C. pen. și, în consecinţă, a dispus admiterea contestaţiei la executare și deducerea din pedeapsa închisorii de 7 ani și 6 luni aplicată condamnatului prin sentinţa penală nr. 313 din 4 iunie 2002 a duratei corecte a arestării preventive.
Împotriva sentinţei penale pronunţate de prima instanţă condamnatul a declarat apel, susţinând că eroarea cu privire la deducerea duratei reţinerii și arestării preventive nu poate fi îndreptată pe calea contestaţiei la executare, nefiind incident nici unul dintre cazurile prevăzute în art. 461 C. proc. pen.
Curtea de Apel Iași, prin decizia penală nr. 209 din 26 mai 2005, a respins apelul condamnatului, constatând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., potrivit cărora contestaţia la executare poate fi făcută când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare.
Instanţa de apel a reţinut că practica judiciară a statuat în sensul că efectuarea greșită a computării reţinerii sau arestării preventive constituie cazul de contestaţie la executare prevăzut în art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., iar în speţă, prin sentinţa penală nr. 313 din 4 iunie 2002, în mod greșit s-a dedus perioada arestării preventive începând cu 14 ianuarie 2001, deși condamnatul a fost arestat preventiv la 14 ianuarie 2002.
Recursul declarat de condamnat nu este întemeiat.
Verificând hotărârile atacate, precum și actele și lucrările de la dosar în raport cu dispoziţiile art. 461 C. proc. pen., se constată că în mod corect instanţele au admis contestaţia la executare și au dedus din pedeapsa aplicată perioada arestării preventive începând cu 14 ianuarie 2002 în loc de 14 ianuarie 2001, cum greșit s-a menţionat în hotărârea de condamnare.
Astfel, la 14 ianuarie 2002 împotriva inculpatului P.M. a fost luată măsura arestării preventive, fiind emis mandatul de arestare preventivă nr. 9 din 14 ianuarie 2002. La 18 ianuarie 2002 inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea tentativei la infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 lit. c) C. pen., cauza fiind soluţionată prin sentinţa penală nr. 313 din 4 iunie 2002, iar inculpatul fiind condamnat la o pedeapsă de 7 ani și 6 luni închisoare, din care s-a dedus greșit timpul arestării preventive de la 14 ianuarie 2001, când în realitate, conform mandatului de arestare, inculpatului fusese arestat preventiv la 14 ianuarie 2002.
Așa fiind și având în vedere că pe calea contestaţiei la executare pot fi rezolvate aspecte legate de punerea în executare a unei hotărâri, fără ca pe această cale să se repună în discuţie probleme de fond rezolvate cu autoritate de lucru judecat, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a constatat că hotărârile instanţelor, de admitere a contestaţiei la executare și de respingere a apelului declarat de condamnat, sunt legale și temeinice, recursul declarat împotriva acestora fiind respins.