Abuz de încredere. Bun dat în custodie de către poliţie
Persoana căreia i s-a încredinţat de către poliţie un bun în custodie nu
săvârșește infracţiunea de abuz de încredere prevăzută în art. 213 C. pen. dacă
dispune de el, folosindu-l sau refuză a-l restitui proprietarului, deoarece
raportul juridic nu există între custode și proprietar, ci între custode
și organul de poliţie, faţă de care ea are obligaţia de a nu înstrăina,
distruge sau modifica bunul și de a-l restitui la cerere.
Secţia
penală, decizia nr. 2941 din 19 iunie 2003
Judecătoria Negrești Oaș, prin sentinţa penală nr. 98 din 12 aprilie 2000, a dispus achitarea inculpatului B.I. în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. pentru infracţiunea de abuz de încredere prevăzută în art. 213 C. pen.
Tribunalul Satu Mare, prin decizia penală nr. 50/R din 13 martie 2001, a admis recursul părţii vătămate și a condamnat pe inculpat pentru ăsvârșirea infracţiunii de abuz de încredere, cu motivarea că fapta întrunește elementele constitutive ale acelei infracţiuni deoarece inculpatul a dispus pe nedrept de autoturismul părţii vătămate, pe care îl avea în custodie.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Potrivit art. 213 C. pen., infracţiunea de abuz de încredere constă în însușirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu, sau dispunerea de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui.
Rezultă, așadar, că situaţia premisă a infracţiunii constă în existenţa unui
titlu în temeiul căruia făptuitorul deţine bunul, acţiunea
sau inacţiunea acestuia raportându-se la conţinutul convenţiei din care
rezultă dobândirea detenţiei.
În cauză autoturismul a fost cumpărat de inculpat fără a ști că provine din furt. Ulterior, la 12 august 1997, pe baza unui proces-verbal autoturismul a fost lăsat de organele de poliţie în custodia inculpatului, instituindu-se obligaţia de a nu-l înstrăina, distruge sau modifica, precum și obligaţia de a-l restitui organelor judiciare la solicitarea acestora.
Printr-o ordonanţă a procurorului s-a dispus ridicarea autoturismului în vederea restituirii, astfel că, la 30 aprilie 1998, organele de poliţie au procedat la preluarea acestuia, iar la 9 iulie 1998 l-au restituit părţii vătămate.
Indisponibilizarea autoturismului de către organele de poliţie și lăsarea în
custodia inculpatului cu stabilirea unor obligaţii în sarcina sa nu a făcut ca
acesta să dobândească deţinerea bunului.
Detenţia, în acest caz, aparţinea organelor de poliţie și nu
inculpatului, între partea vătămată și inculpat neexistând un raport
juridic în temeiul căruia autoturismul să treacă în detenţia legitimă a celui
din urmă, astfel încât dispunerea de bunul respectiv să-i angajeze răspunderea
penală.
Mai este de observat că inculpatul nu avea obligaţia de a restitui părţii vătămate autoturismul, ci organelor de cercetare penală, iar fapta sa de a folosi autoturismul și refuzul de restituire către partea vătămată nu dobândește caracter penal.
Așa fiind, în mod greșit instanţa de recurs condamnat pe inculpat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, motiv pentru care recursul în anulare a fost admis, s-a casat decizia atacată și s-a menţinut sentinţa judecătoriei.