High Court of Cassation and Justice

Apel. Efectul extensiv. Citare

 

Potrivit art.371 alin.1 C.proc.pen., instanţa judecă apelul cu privire la persoana care l-a declarat și la persoana la care se referă declaraţia de apel.

Ca atare, prevederile art.375 alin.2 din același cod, potrivit cărora judecarea apelului se face cu citarea părţilor, trebuie înţelese în sensul că se citează persoanele menţionate în art.371 alin.1, cele care au calitatea de părţi în procesul ajuns în faza de apel; cele care, nedeclarând apel și nefiind vizate de declaraţia de apel, nu mai sunt părţi în această fază procesuală.

În consecinţă, dacă instanţa, făcând aplicarea art.373 C.proc.pen., extinde efectele apelului cu privire la alte persoane decât cele prevăzute în art.371 alin.1, acestea nu trebuie citate, soluţia adoptându-se în lipsa lor; ele au însă dreptul de a ataca decizia cu recurs, potrivit art.385¹ alin.4 partea finală, pentru alte motive decât cazul de casare prevăzut în art.385⁹ alin.1 pct.21 C.proc.pen.

 

Decizia Secţiei penale nr.658 din 6 februarie 2002

 

Prin sentinţa penală nr.274 din 16 octombrie 2000 a Tribunalului Bihor, inculpaţii F.A., Z.M. și D.G. au fost condamnaţi pentru săvârșirea, între altele, a infracţiunii de înșelăciune prevăzută în art.215 alin.1, 2 și 5 C.pen., respectiv a complicităţii la această infracţiune.

            Instanţa a reţinut că inculpaţii, prin înșelăciune, au păgubit partea civilă cu suma de 46 milioane de lire italiene.

Curtea de Apel Oradea, prin decizia penală nr.103 din 19 aprilie 2001, a admis apelurile declarate de inculpaţii Z.M. și D.G., a extins efectele și cu privire la inculpatul F.A. care nu declarase apel, și a schimbat încadrarea juridică a infracţiunilor săvârșite de inculpaţi, ca urmare a adoptării Ordonanţei de urgenţă nr.207/2000, din art.215 alin.1, 2 și 5, în prevederile art.215 alin.1și 2 C.pen., aplicând, totodată, pedepse mai ușoare, potrivit noii încadrări juridice.

Împotriva acestei decizii inculpatul F.A. a declarat recurs, apărătorul susţinând că  instanţa de apel, procedând la judecarea apelurilor celorlalţi doi inculpaţi și extinzând efectele apelurilor și privitor la F.A., nu l-a citat pe acesta din urmă,  ceea ce constituie motive de casare conform art. 385⁹ alin.1 pct.17¹și 21 C.proc.pen.; prin cel de al doilea motiv de recurs, prevăzut în art.385⁹ alin.1 pct.14 din același cod, inculpatul a susţinut că pedeapsa a fost greșit individualizată și a solicitat suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

            Recursul este nefondat.

            Potrivit art.371 alin.1 C.proc.pen., instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat și la persoana la care se referă declaraţia de apel și numai în raport cu calitatea pe care o are apelantul în proces, iar potrivit art.373 din același cod, instanţa de apel examinează cauza prin extindere și cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî și în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.

            Pe de altă parte, potrivit art.375 alin.2, judecarea apelului se face cu citarea părţilor.

            Din analiza acestor texte rezultă că efectul extensiv al apelului este instituit de lege pentru a da posibilitatea ca această cale de atac să folosească părţilor ce aparţin aceluiași grup procesual, iar soluţia dată cauzei să fie concordantă pentru toate persoanele aflate în situaţie identică ori asemănătoare cu cea a apelantului.

            Mai rezultă că instanţa de apel, făcând aplicarea dispoziţiilor referitoare la efectul extensiv, nu este obligată să citeze partea vizată de acest efect, singura limitare fiind neagravarea situaţiei acestei părţi.

            În speţă, instanţa de apel a fost sesizată numai cu apelurile declarate de inculpaţii Z.M. și D.G.; constatând că ulterior judecării cauzei în primă instanţă a intervenit o lege mai favorabilă, noua lege a fost corect aplicată  de instanţa de apel, ca urmare a extinderii efectelor  și asupra inculpatului F.A., fără a-l cita pe acesta.

            Inculpatul are, însă, deschisă calea recursului împotriva deciziei instanţei de apel, putând invoca alte motive de casare.

            Faţă de considerentele expuse, critica referitoare la necitarea inculpatului în apelul celorlalţi inculpaţi nu poate fi primită.

            Constatându-se că și critica privitoare la individualizarea pedepsei  de către instanţa de apel este nefondată, recursul declarat de inculpat a fost respins.

20. APEL.MOTIV DE APEL PRIVIND JUDECAREA CAUZEI ÎN PRIMĂ INSTANȚĂ ÎN LIPSA INCULPATULUI ARESTAT ÎN ALTĂ CAUZĂ.OBLIGAȚIA DE A VERIFICA

 

            În cazul în care inculpatul  condamnat în primă instanţă susţine în apel că a fost judecat în lipsă deși era arestat în executarea unei pedepse anterioare, instanţa are obligaţia să verifice realitatea acestei susţineri și, dacă ea se confirmă, să desfiinţeze sentinţa și să dispună rejudecarea cauzei de către prima instanţă.

            Respingerea apelului, cu motivarea că inculpatul a fost trimis în judecată în stare de libertate, a fost ascultat și i s-a asigurat un apărător, iar instanţa de fond  nu a fost înștiinţată despre arestarea lui în altă cauză înaintea dezbaterilor,  fără a verifica existenţa acestui caz de nulitate absolută a hotărârii prevăzut în art.197 alin.2 și 3 C.proc.pen., constituie motiv de admitere a recursului inculpatului și de casare a deciziei cu trimitere pentru rejudecarea apelului.

 

Decizia Secţiei penale nr.920 din 19 februarie 2002

            Prin sentinţa penală nr.20 din 14 martie 2001, Tribunalul Sălaj a condamnat pe inculpatul  B.B., între altele, pentru săvârșirea infracţiunii de trafic de influenţă.

            Împotriva acestei hotărâri inculpatul a declarat apel, susţinând, între altele, că a fost judecat în lipsă, deși se afla în executarea unei pedepse privative de libertate.

            Curtea de Apel Cluj, prin decizia penală nr.206 din 7 iunie 2001, a admis apelul numai cu privire la omisiunea de a contopi unele pedepse.

            În ceea ce privește judecarea inculpatului în lipsă, s-a motivat că el a fost trimis în judecată în stare de libertate, a fost ascultat în legătură cu învinuirile aduse, i s-a asigurat apărarea, iar instanţa nu a fost încunoștinţată despre arestarea lui pentru excutarea unei pedepse anterioare.

            Decizia a fost atacată cu recurs de inculpat, cu motivarea că hotărârea   primei instanţe era lovită de nulitate absolută, având în vedere că judecarea cauzei a avut loc fără a fi adus la judecată de la locul de deţinere unde se afla în executarea unei pedepse.

            Recursul este fondat.

            Potrivit art.314 C.proc.pen., judecata nu poate avea loc decât în prezenta inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere, aducerea lui la judecată fiind obligatorie.

            Pe de altă parte, potrivit art.197 alin.2 și 3 din același cod, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, între altele, și dispoziţiile relative la prezenţa  inculpatului  când este obligatorie potrivit legii, această nulitate neputând fi acoperită în nici un mod.

            În raport cu aceste prevederi legale, instanţa de apel avea obligaţia să verifice dacă susţinerea inculpatului este reală, iar în cazul în care ar fi constatat realitatea acesteia, trebuia să admită apelul, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanţă.

            Întrucât la dosar nu există dovezi în acest sens, în vederea stabilirii dacă inculpatul la data judecăţii la prima instanţă se afla ori nu în stare de deţinere și nu a fost adus la judecată, recursul a fost admis și s-a casat decizia atacată, cu trimiterea cauzei la instanţa de apel în vederea rejudecării sub aspectul menţionat.