Recurs
declarat împotriva încheierii de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de
sesizare a Curții Constituționale cu excepția de
neconstituționalitate. Limitele de competență ale instanței
de recurs.
Legea nr. 47/1992, art.
29 alin. (1) – (4)
Instanța de control judiciar,
soluționând recursul declarat împotriva încheierii de respingere, ca
inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu
excepția de neconstituționalitate, acționează în limitele
sesizării, analizând doar condițiile de admisibilitate a
excepției din prisma prevederilor art. 29 alin. (1) – (3) din Legea nr.
47/1992.
În situația casării încheierii,
instanța de recurs nu va putea sesiza ea însăși Curtea
Constituțională prin decizia pronunțată, pentru că în
acest caz s-ar încălca dispozițiile art. 29 alin. (4) din Legea nr.
47/1992, care prevăd că instanța de contencios
constituțional trebuie să fie sesizată printr-o încheiere
motivată de către instanța în fața căreia s-a ridicat
excepția de neconstituționalitate.
Decizia nr. 4190
din 7 octombrie 2010
Prin cererea
formulată reclamantul XG a chemat în judecată Oficiul Român pentru
Imigrări din cadrul Ministerul Administrației și Internelor
solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se
dispună obligarea pârâtului la
prelungirea dreptului său de ședere în România în scopul
desfășurării de activități comerciale și anularea
deciziei de returnare de pe teritoriul României nr.3341444 din 21 decembrie
2009.
La
termenul de judecată din data de 21 aprilie 2010 reclamantul a
invocat excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art.55 alin.1 lit.a coroborat cu alin. 3 lit.b
din OUG nr.194/2002 republicată, în raport cu dispozițiile art.21
alin.3 din Constituția României.
Curtea
de Apel București – Secția a VIII-a de contencios administrativ
și fiscal prin încheierea de ședință din data de 21 aprilie
Pentru
a hotărî astfel prima instanță a reținut că cererea de
sesizare cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art.55 alin.2 lit.a și alin.3 lit.b din OUG nr.194/2004 nu întrunește cerințele
impuse de art.29 alin.1 din Legea nr.47/1992.
Instanța de fond a mai reținut că aprecierile reclamantului nu
vizează o relație de neconformitate a textelor
de lege examinate față de normele constituționale și
convenționale invocate iar neconstituționalitatea unei
reglementări legale constituie o stare intrinsecă a acesteia, neconfundându-se
cu aspectele care țin de aplicarea legii și aprecierea în concret,
atribut al instanței de judecată, a întrunirii ipotezei normei legale
care permite prelungirea dreptului de ședere.
Împotriva încheierii de ședință
din data de 21 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a VIII-a de contencios
administrativ și fiscal a formulat recurs în termen legal reclamantul XG,
prin care s-a solicitat admiterea căii de atac și modificarea
încheierii atacată în sensul admiterii cererii de sesizare a Curții
Constituționale cu soluționarea excepției de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 55 alin. (2) lit.a) coroborat cu alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002 republicată, și a
dispunerii suspendării judecării cauzei până la rezolvarea
excepției invocate.
A învederat recurentul, prin motivele de recurs, că încheierea
atacată este nelegală, fiind dată cu interpretarea și
aplicarea greșită a legii (art. 304 punctul 9 din Codul de procedură
civilă). A precizat recurentul că excepția de
neconstituționalitate invocată în ședința publică din
data de 21 aprilie 2010 îndeplinește condițiile de admisibilitate
prevăzute de art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, întrucât articolele
de lege criticate au legătură cu cauza dedusă
judecății, iar Curtea Constituțională nu s-a mai
pronunțat, printr-o decizie anterioară, cu privire la
neconstituționalitatea prevederilor legale criticate în ce privește
încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituția
României raportate la dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția
europeană a drepturilor omului și la jurisprudența Curții
Europene în materie, care instituie și garantează dreptul la un
proces echitabil. De asemenea, recurentul a apreciat că orice alte
considerente avute în vedere de instanța de judecată la fundamentarea
soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții
Constituționale sunt netemeinice, acestea vizând fondul excepției,
care este de competența instanței de contencios constituțional.
Recursul este fondat.
Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (l)-(3) din Legea nr.
47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții
Constituționale, republicată, „(1) Curtea Constituțională
decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor
judecătorești sau de arbitraj comercial privind
neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei
dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care
are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a
litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi
ridicată la cererea uneia dintre părți, sau, din oficiu, de
către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea,
excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de
judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul
excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o
decizie anterioară a Curții Constituționale".
De asemenea, în condițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr.
47/1992, republicată, „Dacă excepția este inadmisibilă,
fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge
printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții
Constituționale. încheierea poate fi atacată numai cu recurs la
instanța imediat superioară, în termen de 48 ore de la
pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile".
În cauză, se constată că excepția de
neconstituționalitate invocată de reclamantul XG avea ca obiect
dispozițiile art. 55 alin. (2) lit. a) coroborat cu alin. (3) lit. b) din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002, {care
prevăd că „prelungirile ulterioare ale dreptului de ședere
temporară se pot acorda dacă străinul îndeplinește
următoarele condiții: a) activitatea societății comerciale
se desfășoară în conformitate cu planul de afaceri (...)"
și respectiv, că „dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute
în prezentul articol se face cu următoarele documente: (...) b)
documentele care atestă că activitatea se desfășoară
în conformitate cu planul de afaceri (..)"}, reclamantul considerând
că aceste dispoziții legale încalcă dispozițiile art. 21
alin. (3) din Constituția României și dispozițiile art. 6 alin.
(1) din Convenția europeană a drepturilor omului.
Instanța de fond a respins în mod neîntemeiat, ca
inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu
soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor
art. 55 alin. (2) lit. a) coroborat cu alin. (3) lit. b) din Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în
România, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, apreciind eronat că critica formulată nu vizează o
relație de neconformitate a textelor de lege invocate față de
normele constituționale și convenționale relevate, cu motivarea
că neconstituționalitatea unei reglementări legale constituie o
stare intrinsecă a acesteia, neconfundându-se cu aspectele care țin
de aplicarea legii și aprecierea în concret, atribut al instanței de
judecată, a întrunirii ipoteze normei legale care permite
prelungirea"dreptului de ședere.
În realitate, în condițiile în care prin acțiunea în
contencios administrativ reclamantul a contestat, cu caracter prioritar și
prealabil, însuși refuzul Oficiului Român pentru Imigrări de a
prelungi dreptul de ședere în România în scopul
desfășurării de activități comerciale pentru o
nouă perioadă de un an, iar refuzul prelungirii dreptului de
ședere a fost motivat tocmai pe neîndeplinirea, de către solicitant,
printre altele, și a dispozițiilor art. 55 alin. (2) lit. a)
coroborat cu alin. (3) lit. b) din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România,
republicată, este evident că este îndeplinită condiția
prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea și funcționarea Curții Constituționale,
republicată, aceea a legăturii dintre dispozițiile legale
criticate ca fiind neconstituționale și soluționarea cauzei cu
care a fost investită curtea de apel. Sunt întrunite și cerințele
indicate de art. 29 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, întrucât, pe
de o parte, excepția de neconstituționalitate a fost invocată la
cererea reclamantului și, pe de altă parte, nu s-a pronunțat,
anterior, o decizie a Curții Constituționale de constatare a
neconstituționalității prevederilor legale criticate de
reclamant ca fiind neconforme cu legea fundamentală.
Instanța de recurs, în cadrul controlului judiciar în materie,
analizează numai încheierea
prin care instanța de
fond a respins
cererea de sesizare
a Curții
Constituționale cu excepția de neconstituționalitate ca fiind
inadmisibilă prin prisma prevederilor art. 29 alin. (l)-(3) din Legea nr.
47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții
Constituționale, republicată. Cu alte cuvinte, instanța de
control judiciar analizează condițiile de admisibilitate a
excepției, acționând în limitele sesizării, astfel că
atunci când constată - cum este situația în cauză - că încheierea
recurată nesocotește aceste condiții,
ea va casa încheierea atacată. Dar, după casarea încheierii,
instanța de recurs nu va putea sesiza ea însăși Curtea
Constituțională, prin decizia pronunțată, pentru că în
acest caz s-ar încălca dispozițiile art. 29 alin. (4) din Legea nr.
47/1992 care prevăd că instanța de contencios
constituțional trebuie să fie sesizată printr-o încheiere
motivată de către instanța în fața căreia s-a ridicat
excepția de neconstituționalitate.
În raport de cele mai sus arătate, reținându-se
că sunt întemeiate motivele invocate în cauză de recurentul XG, s-a
dispus, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004
a contenciosului administrativ, cu modificările și completările
ulterioare, admiterea recursului declarat împotriva încheierii din data de 21
aprilie