Act administrativ fiscal. Cerere de suspendare a executării. Stabilirea cuantumului sumei datorate cu titlu de cauţiune.
O.G. nr. 92/2003, art. 215 alin. (2)
Legea nr. 554/2004, art. 14
Instanţa de judecată investită cu soluţionarea cererii de suspendare a executării unui act administrativ fiscal dispune de puterea discreţionară, necenzurabilă prin intermediul controlului judiciar, de a fixa cuantumul cauţiunii ce urmează a fi achitată de reclamantul contribuabil, singura condiţie care trebuie respectată fiind aceea ca nivelul sumei stabilite cu titlu de cauţiune să nu depășească 20% din cuantumul sumei contestate.
Decizia nr. 5099 din 18 noiembrie 2010
Cuprins pe materii: Drept financiar și fiscal
Indice alfabetic: Act administrativ-fiscal. Suspendarea executării
Cauţiune. Cuantum
Instanţă de judecată. Drept de apreciere
Curtea de Apel Cluj - Secţia comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin sentinţa civilă nr. 26 din 21 ianuarie 2010, a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC M SA, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 260/9 noiembrie 2009, emisă de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond și a respins cererea de suspendare a executării raportului de inspecţie fiscală generală nr. 28383/9 noiembrie 2009 și a dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. 2839/9 noiembrie 2009.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că reclamanta a depus la dosar dovada achitării cauţiunii stabilite în conformitate cu art. 215 Cod procedură fiscală și a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile impusă de art. 14 din Legea nr. 554/2004, depunând la dosar copia contestaţiei adresate emitentului actului.
Cu privire la îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la existenţa cazului bine justificat, astfel cum este definit în art. 2 alin.1 lit.t) din Legea contenciosului administrativ și prevenirea pagubei iminente, în accepţiunea art. 2 alin.1 lit.ș), din aceeași lege, s-a reţinut că reverificarea corectitudinii calculării TVA, de către organele fiscale, pentru perioada 1 ianuarie 2005 – 31 decembrie 2006 s-a făcut fără a se avea în vedere, la o analiză sumară dispoziţiile art. 205 alin.3 Cod procedură fiscală privind existenţa unor date noi, necunoscute inspectorilor fiscali, la data primei verificări, iar menţinerea efectelor deciziei de impunere atacate va avea drept consecinţă imediată blocarea activităţii societăţii reclamante, dat fiind cuantumul ridicat al sumei stabilite în sarcina acesteia.
Instanţa a avut în vedere, în acest sens și Recomandarea nr. R (89)/8, adoptată la 13 septembrie de Comitetul de miniștri din cadrul Consiliului Europei.
În ceea ce privește raportul inspecţiei fiscale și dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală, ambele din 9 noiembrie 2009, instanţa a apreciat că acestea reprezintă operaţiuni administrative ce au stat la baza emiterii deciziei, care pot fi analizate sub aspectul legalităţii, în conformitate cu art. 18 din Legea nr. 554/2004, dar nu pot fi suspendate, nefiind prevăzute de dispoziţiile art. 14 din aceeași lege.
Împotriva sentinţei civile nr. 26 din 21 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj. Secţia comercială și de contencios administrativ și fiscal au formulat recurs reclamanta SC M S.A și pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin care s-a solicitat, de către reclamantă, admiterea căii extraordinare de atac și modificarea hotărârii atacate în partea privitoare la obligarea societăţii reclamante la plata cauţiunii în cuantum de 3.820.501,20 lei reprezentând 20% din suma contestată în sensul stabilirii unei cauţiuni mai mici care să nu depășească 10.000 lei. și. de către pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. admiterea căii extraordinare de atac și modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii cererii de suspendare a executării actului administrativ fiscal contestat ca neîntemeiată.
Reclamanta SC M S.A a învederat, prin motivele de recurs, că din însuși formularea textului art. 215 alin. (2) din Codul de procedură fiscală rezultă că 20% din suma contestată este maximul cauţiunii, care trebuie stabilit în cazuri excepţionale, cu cea mai mare precauţie. Cuantumul cauţiunii, apreciat în funcţie de circumstanţele cauzei, inclusiv faza incipientă în care această restricţie este impusă, reprezintă factori luaţi în considerare de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când apreciază dacă reclamantul a beneficiat de dreptul de acces la o instanţă, dacă acest drept a fost restrâns în așa măsură încât a fost afectat în însăși substanţa sa. Or. din circumstanţele cauzei reiese, fără tăgadă, că suspendarea efectelor actelor administrative nu ar afecta cu nimic organul fiscal și nu ar pune în pericol încasarea creanţei. întrucât prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 18.570 din 23 decembrie 2008 și prin procesul verbal de sechestru asigurător nr. 4839 din 17 martie 2009 s-au luat măsurile legale pentru a se asigura încasarea creanţelor în caz de teoretică insolvabilitate a recurentei, fiind înscrisă în CF nr. 4759, CF nr. 4819 și CF nr. 6279 o ipotecă asupra terenurilor societăţii. În aceste condiţii, existenţa sechestrului asigurător ar trebui luată în consideraţie, iar cauţiunea ar trebui să tindă spre minim și nu spre maxim așa cum a procedat prima instanţă. Raţiunea instituirii cauţiunii, atât sub incidenţa Codului de procedură civilă cât și sub incidenţa Codului de procedură fiscală, este aceea a asigurării unui confort creditorului, care în cazul suspendării executării și a pierderii pe fondul cauzei, să aibă asigurată posibilitatea de îndestulare pentru daunele suferite prin întârzierea cauzată prin suspendarea executării. Cuantumul cauţiunii, s-a mai relevat, trebuie să asigure un echilibru între garanţia creditorului și dreptul debitorului la un proces echitabil - sub aspectul accesului la justiţie, iar nu să creeze premisele unui impediment sever al debitorului de a putea obţine cadrul legal pentru discutarea cererii de suspendare a actului administrativ.
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a arătat, prin cererea de recurs, că soluţia de suspendare a executării deciziei de impunere nr. 260 din 9 noiembrie 2009 până la pronunţarea instanţei de fond, dispusă prin hotărârea atacată, este nelegală și netemeinică, nefiind îndeplinite cele două condiţii cerule de ari. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, respectiv existenţa unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.
Prin întâmpinare reclamanta SC M SA a solicitat respingerea recursului Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală ca tardiv declarat. cu motivarea că recursul a fost depus la poștă la data de 3 martie 2010 iar termenul de recurs expirase la data de 9 februarie 2010.
Recursul reclamantei SC M SA este nefondat iar recursul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală este tardiv declarat, pentru considerentele ce urmează.
Potrivit dispoziţiilor art. 215 alin. (2) teza a doua din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură Fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, „Instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2.000 lei”. Curtea Constituţională, prin decizia nr. 500 din 6 mai 2008 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 18 iunie 2008), referitor la această dispoziţie legală, a constatat că instituirea obligaţiei de plată a cauţiunii ca o condiţie a suspendării executării actului administrativ fiscal nu poate fi calificată ca o modalitate de a împiedica accesul liber la justiţie, contrară prevederilor art. 21 din Constituţie. întrucât plata cauţiunii nu constituie o condiţie de admisibilitate a contestaţiei formulate împotriva actului administrativ fiscal, ci cauţiunea a fost instituită de legiuitor exclusiv pentru a se putea solicita suspendarea executării actului administrativ fiscal. De asemenea, instanţa constituţională a reţinut că nu operează restricţionarea accesului liber la justiţie ca urmare a valorii exagerate a cauţiunii ce trebuie depusă pentru suspendarea executării actului administrativ fiscal și că prin ultima modificare legislativă legiuitorul a înlăturat din textul de lege acea condiţie privitoare la depunerea unei cauţiuni egale cu suma contestată, stabilind că instanţa poate dispune suspendarea executării actului administrativ fiscal dacă petentul depune o cauţiune a cărei valoare a fost diminuată în mod substanţial, instanţa urmând să o fixeze astfel încât să nu depășească 20% din cuantumul sumei contestate.
Instanţa de judecată investită cu soluţionarea cererii de suspendare a executării unui act administrativ fiscal dispune de puterea discreţionară, necenzurabilă prin intermediul controlului judiciar, de a fixa cuantumul cauţiunii ce urmează a fi achitată de reclamantul contribuabil, singura condiţie care trebuie respectată fiind aceea ca nivelul sumei stabilite cu titlu de cauţiune să nu depășească 20% din cuantumul sumei contestate. Or, se constată că în cauză această cerinţă legală a fost îndeplinită de instanţa de fond, care a stabilit în sarcina recurentei obligaţia de plată a unei cauţiuni în cuantum de 3.820.501,20 lei, care reprezintă 20% din suma contestată prin acţiunea în contencios administrativ.
Cât privește recursul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, se constată că acesta este declarat cu nerespectarea termenului de 5 zile de la comunicare, prevăzut de art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare.
În aceste condiţii, având în vedere prevederile art. 312 alin. (1) din Codul de procedură civilă, s-a dispus respingerea ca nefondat a recursului declarat de SC M SA împotriva sentinţei civile nr. 26 din 21 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială, de contencios administrativ și fiscal, și respingerea ca tardiv declarat a recursului exercitat împotriva aceleiași hotărâri de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.