Răspunderea
materială a militarilor. Decizie de imputare a cheltuielilor de
școlarizare.
O.G. nr. 121/1998, art. 2, art. 7
Cuprins pe materii : Drept administrativ.
Index alfabetic : decizie de imputare
răspundere materială
militar
Răspunderea materială, așa cum este prevăzută de O.G. nr. 121/1998, act normativ ce conține norme speciale în materia răspunderii militarilor, reprezintă, la fel ca răspunderea patrimonială reglementată de noul Cod al muncii, o formă a răspunderii juridice care constă în obligația celor încadrați și, respectiv, a militarilor de a repara, în condițiile și limitele prevăzute de lege prejudiciul cauzat unității din vina și în legătură cu munca lor, fiind o răspundere contractuală bazată pe culpă, cu caracter reparator, cel obligat la acoperirea pagubei având calitatea de salariat /militar.
Dispozițiile O.G. nr. 121/1998 prevăd un regim special de stabilire a
răspunderii materiale a militarilor, care este angajată, potrivit art. 2, atunci când militarii au provocat, din vina lor,
pagube în legătură cu formarea, administrarea și gestionarea
resurselor financiare și materiale, precum și în legătură
cu îndeplinirea serviciului militar sau a atribuțiilor de serviciu
în cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de
Interne, etc.
Sunt întrunite condițiile acestei răspunderi materiale cu caracter
special în situația în care obligația de restituire a cheltuielilor
de școlarizare, este consecința neîndeplinirii
din motive imputabile a serviciului militar pe întreaga perioadă pentru
care persoana care a avut calitatea de militar, s-a angajat, paguba creată
fiind în legătură cu serviciul militar.
ICCJ, Secția
contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 477 din 30 ianuarie 2009
Prin sentința civilă nr. 1592 din 22 mai
2008 a Curții de Apel București a fost respinsă acțiunea
reclamantului O.C.M. în contradictoriu cu Ministerul Apărării -
Departamentul pentru Relația cu Parlamentul și Informare
Publică.
Instanța de fond a reținut că reclamantul a solicitat
modificarea în tot a deciziei administrativ jurisdicționale nr. 37/CJ 120/2007 emisă de Ministerul
Apărării – Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, decizie
prin care au fost menținute actele contestate – procesul-verbal din 15 mai
2007 și decizia de imputare, precum și suspendarea executării
deciziei de imputare până la soluționarea cauzei.
Prin actele atacate s-a reținut în sarcina reclamantului obligația de
plată a sumei de 37.996,33 lei reprezentând cheltuieli de școlarizare
pentru perioada de studii 2001-2006, iar reclamantul a contestat
cuantumul acestei sume și baza de
calcul a acesteia,
apreciind că nu există date certe din care să rezulte
această sumă.
Instanța de fond a reținut că actele administrative contestate
au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale, iar baza de calcul a
sumei imputate este corectă, concluzionând că reclamantul
datorează suma arătată în decizia de imputare întrucât nu a
respectat contractul încheiat cu pârâtul la 15 noiembrie 2001 în conformitate
cu care se angajase să îndeplinească după absolvire serviciul
militar în armată cel puțin 8 ani.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, invocând motivul
de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 C.proc.civ., în dezvoltarea căruia a susținut,
că prima instanță nu a sesizat aspectele de nelegalitate
a deciziei contestate, respectiv că în absența unui prejudiciu cert
și determinabil nu poate fi stabilită răspunderea materială
în sarcina sa, ca de altfel nici problema practică pe care o ridică
punerea în executare a deciziei de imputare, care, în ipoteza respingerii
recursului, devine titlu executoriu, deși nu există prejudiciu.
De asemenea, susține recurentul, prima instanță a
reținut în mod greșit că prin decizia contestată s-au
menținut actele contestate prin care s-a stabilit în sarcina sa
obligația de plată a sumei de 37.996,33 lei, reprezentând cheltuieli
de școlarizare, în realitate prin actul contestat fiind admisă în
parte cererea sa.
În opinia recurentului, decizia contestată este nelegală întrucât
deși a fost admisă în parte plângerea sa, nu s-a prevăzut în mod
expres în dispozitiv anularea în tot sau în parte a deciziei de imputare, iar
din lecturarea dispozițiilor acesteia
rezultă că prejudiciul nu este cert, dispunându-se refacerea în mod
detaliat a bazei de calcul a pagubei materiale ce i-a fost imputată.
Nu s-a contestat faptul că în baza obligațiilor contractuale asumate
există obligația recurentului de a suporta cheltuielile de
întreținere pe perioada școlarizării, apreciindu-se însă
că în cauză nu s-a probat existența acestora, astfel că
menținerea de către intimata a răspunderii materiale în raport
de culpa recurentului este vădit nelegală.
Recursul nu este fondat.
Răspunderea materială așa cum a fost reglementată în Codul
muncii anterior și cum este prevăzută de O.G. nr. 121/1998, act normativ ce conține norme speciale
în materia răspunderii militarilor, reprezintă, la fel ca
răspunderea patrimonială reglementată de noul Cod al
muncii, o formă a răspunderii juridice care constă în
obligația celor încadrați și, respectiv, a militarilor de a
repara, în condițiile și limitele prevăzute de lege prejudiciul
cauzat unității din vina și în legătură cu munca lor.
Ea este așadar tot o răspundere contractuală bazată pe
culpă, cu caracter reparator, cel obligat la acoperirea pagubei
având calitatea de salariat /militar.
Deosebirile dintre aceste două forme de răspundere
juridică rezidă numai în aceea că răspunderea
materială este o răspundere limitată, privind doar daunele
efective, nu și foloasele nerealizate, iar
stabilirea și recuperarea prejudiciului se efectuează unilateral de
către angajatorul păgubit, după o procedură specială,
care presupune emiterea deciziei de imputare ce constituie titlu executoriu,
procedură exclusă în cazul răspunderii patrimoniale.
O.G. nr. 121/1998 reglementează, exhaustiv,
răspunderea materială și
obligația de
restituire a militarilor, prin emiterea unei decizii de imputare sau asumarea
unui angajament de plată.
Aceste dispoziții legale prevăd un regim special de stabilire a
răspunderii materiale a militarilor, care este angajată, potrivit art. 2 din O.G. nr. 121/1998,
atunci când militarii au provocat, din vina lor, pagube în legătură
cu formarea, administrarea și gestionarea resurselor financiare și
materiale, precum și în legătură cu îndeplinirea serviciului
militar sau a atribuțiilor de serviciu în cadrul Ministerului
Apărării Naționale, Ministerului de Interne, etc.
Reclamantul –recurent a avut calitatea de militar în sensul dispozițiilor art. 7 din acest act normativ, iar obligația de
restituire stabilită în sarcina sa este consecința neîndeplinirii din motive imputabile a serviciului militar
pe întreaga perioadă pentru care s-a angajat, paguba creată fiind în
legătură cu serviciul militar, aspecte necontestate de altfel,
de către acesta.
Contrat susținerilor recurentului, prejudiciul creat în aceste
condiții este cert în privința existenței sale și este
determinabil, cheltuielile de școlarizare calculându-se după
valori prestabilite prin norme legale, a căror necunoaștere nu
poate fi invocată.
Prin urmare, în mod corect s-a concluzionat că sunt întrunite elementele
răspunderii materiale în sarcina reclamantului, iar faptul că pentru
anumite componente ale cheltuielilor de școlarizare s-a dispus să se
refacă, în mod detaliat, baza de calcul a pagubei materiale astfel
produsă nu este de natură a-l prejudicia în vreun mod, acesta având
deschisă calea unei noi acțiuni în justiție, în aceste limite,
în ipoteza neîndeplinirii întocmai a
obligațiilor stabilite în sarcina UM 02384 București prin decizia
administrativ-jurisdicțională nr. 37/CJ
120/2007 sau dacă se apreciază că noul cuantum al pagubei nu
este corect determinat.
În raport cu natura și scopul întreținerii în discuție,
diferită de cea acordată persoanelor care au executat obligația
serviciului militar conform prevederilor Legii nr.
46/1996, s-a concluzionat în mod corect că paguba nu poate fi
diminuată cu suma aferentă primului an de studiu, instanța
supremă pronunțându-se constant în același sens.
Față de cele expuse, reținând că nu este incident în
speță nici un motiv care să impună casarea sau modificarea
hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art.
312 alin.(1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.