2. Înlesniri la plata obligaţiilor bugetare. Obligaţia legală a debitorului de notificare prealabilă către creditor a intenţiei de înstrăinare a unor active. Inaplicabilitatea dispoziţiilor sancţionatoare prevăzute de art. 25 din OUG nr. 40/2002 privind recuperarea arieratelor bugetare, în situaţia nerespectării acestei obligaţii.

 

O.U.G. nr. 40/2002, art. 17 și art. 25

 

 

 

                          

Potrivit art. 17 din O.U.G. nr. 40/2002 pentru recuperarea arieratelor bugetare, debitorii care beneficiază de înlesniri la plata obligaţiilor bugetare restante au obligaţia de a  transmite organului de specialitate al creditorului bugetar la care sunt înregistraţi ca plătitori de impozite, taxe și contribuţii, orice intenţie de înstrăinare de active pe toată perioada derulării înlesnirii la plată.

Nerespectarea acestei obligaţii nu poate atrage însă, aplicarea dispoziţiilor art. 25 din ordonanţă, sancţiunea prevăzută de acest articol fiind instituită asupra unor aspecte premergătoare acordării înlesnirilor, respectiv  nerespectarea termenelor și a condiţiilor în care s-au aprobat condiţiile de plată, pe când dispoziţiile art. 17 se referă la o obligaţie a contribuabilului-debitor ulterioară acordării acestor înlesniri.

 

Î.C.C.J., Secţia de contencios administrativ și fiscal,

                                                                   Decizia nr. 2021 din 17 aprilie 2007

 

Notă: O.U.G. nr. 40/2002 pentru recuperarea arieratelor bugetare, publicată în M.Of. nr. 233 din 08/04/2002 a fost abrogată prin O.U.G. nr. 26/2005, publicată în M.Of. nr. 296 din 08/04/2005.

 

            Prin sentinţa  civilă nr.237 din 20 decembrie 2006, a Curţii de Apel Ploiești, pronunţată în dosarul nr.3931/42/2006 a fost  admisă în parte  acţiunea formulată de S.C. C SA Tîrgoviște în contradictoriu cu Direcţia Generală  a Finanţelor Publice Dâmboviţa (DGFP).

            S-a dispus anularea măsurii luate  de pârâtă prin adresa nr.38245/5 aprilie 2006 privind anularea  înlesnirilor la plata  obligaţiilor bugetare aprobate prin Convenţiile nr.ET/5447/14 noiembrie 2002 și ET/5447/14 noiembrie 2003 încheiate cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS) și nr.84/2.10.2002 încheiată cu Ministerul Finanţelor Publice (MFP).

            S-a dispus anularea procesului verbal nr.733382 din 3 februarie 2006 întocmite de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC).

            Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, în fapt prin adresa atacată  i-au fost  anulate reclamantei înlesnirile la plata obligaţiilor bugetare acordate de Ministerul Finanţelor Publice și Casa Naţională de Asigurări de Sănătate prin trei convenţii, ca urmare a  constatării – prin procesul verbal din 3 februarie 2006 – nerespectării de către societate a condiţiilor  stabilite prin convenţiile încheiate, constând în înstrăinarea unor active fără anunţarea organului fiscal.

            A reţinut instanţa invocarea  de  către pârâtă a unui fine  de neprimire a acţiunii pe motiv  că adresa atacată nu constituie act administrativ fiscal, în sensul art.41 din O.G.92/2002 (Codul de procedură fiscală), nefiind  supusă controlului instanţei de judecată.

            Instanţa  a respins  excepţia constatând că, potrivit art.44 din Codul de procedură fiscală, un act precum adresa atacată produce efecte din momentul comunicării lui către contribuabil având  toate caracteristicile unui act  administrativ fiscal și efecte  constând în anularea înlesnirilor de  plată și recalcularea datoriilor  către  bugetul de stat, de natură a prejudicia  societatea petentă.

            Asupra  fondului, pe  de o parte  a  reţinut instanţa  că societatea a respectat termenele din graficul de  eșalonare a plăţilor și a  constituit garanţiile ca aspecte de  fapt confirmate prin expertiza  contabilă efectuată în cauză.

            În drept, a statuat  instanţa că fapta  de înstrăinare a  activelor pentru plata  debitelor nu constituie o încălcare a dispoziţiilor OUG nr.40/2002 care nu prevăd, ca o condiţie a acestei înstrăinări, aprobarea (prealabilă) a organului fiscal.

            A constatat instanţa  că  - și în lipsa unei asemenea  condiţii - în fapt  societatea a înștiinţat Direcţia Generală  a Finanţelor Publice Dâmboviţa de intenţia ei de  înstrăinare  a  activelor prin adresa  din 12  martie 2003, neprimind  însă un răspuns.

            Verificând  legalitatea  înstrăinării de  active pe baza expertizei contabile, instanţa a  constatat  că vânzările  îndeplinesc  formele legale, iar  sumele încasate din acestea au fost  folosite  pentru achitarea obligaţiilor restante și curente la bugetul de  stat.

            Împotriva acestei sentinţe a declarat  în termen recursul de  faţă pârâta, cererea fiind legal scutită de  plata taxei de  timbru.

            În motivarea cererii se arată:

            -că acţiunea  era inadmisibilă în raport  cu neîndeplinirea  de  către  adresa atacată a calităţii de  act  administrativ fiscal;

            -că obligaţia  societăţii de a anunţa înstrăinările  de  active există, ca rezultatul chiar din clauzele contravenţiilor de  eșalonare încheiate  cu C.N.A.S.

            În drept sunt invocate  dispoziţiilor art.304 pct.8 și 9 din Codul de procedură civilă.

            Recursul nu se  fondează.

            1.Asupra  inadmisibilităţii acţiunii

Reclamanta a beneficiat de înlesniri la plată începând cu lunile octombrie și noiembrie 2002, pe baza a trei convenţii încheiate cu Ministerul Finanţelor Publice (conv. nr.84/2002) și cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (conv.nr.ET/1/2002 și ET/5447/2 2002).

            Temeiul legal al acestor înlesniri l-a  constituit OUG nr.40/2002 aprobată prin Legea nr.91/2002.

            Prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr.580/2002 s-au aprobat Normele metodologice  de  aplicare  a OUG nr.40/2002.

            Niciunul dintre  aceste acte normative nu prevede o procedură de  soluţionare a litigiilor  ivite  în legătură cu acordarea, executarea  sau sistarea înlesnirilor la  plată de  care a beneficiat  un contribuabil.

            În speţă, actul de  control care a  constatat înstrăinarea unor active  s-a întocmit la 31 ianuarie 2006, fără a stabilit consecinţele juridice  ale acesteia și respectiv sancţiunile specifice. Actul nu stabilește posibilitatea contestării sale, termenul și organul competent.

            Reclamanta, mare contribuabil, a luat  cunoștinţă de  efectele juridice și măsurile sancţionatorii aplicate lui pe baza actului de  constatare și control numai prin adresa nr.382245 din 5 aprilie 2006 – act atacat în cauza de  faţă -  care îi notifică beneficiarului  înlesnirilor la plată pierderea acestui beneficiu, emitentul fiind Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC).

            Or, această „înștiinţare” a încetării unor  drepturi, prin conţinutul și efectele sale juridice, corespunde  noţiunii de „act administrativ” astfel cum este definit  acesta în dispoziţiile  art.2 lit.c) teza I din Legea nr.554/2004.

            2.Asupra  fondului

            1.Este adevărat că art.17 din OUG nr.40/2002 prevede obligaţia debitorului beneficiar  de  înlesniri la 

plată de a transmite organului de  specialitate  al creditorului bugetar (în speţă DGAMC) orice  intenţie  de  înstrăinare  de  active pe toată durata derulării înlesnirii.

            Este de  asemenea  adevărat, că această  obligaţie legală a fost  înserată în toate cele trei convenţii încheiate de reclamantă cu Ministerul Finanţelor Publice și respectiv CNAS (convenţia 84/2002 – pct.3; convenţia  ET 5447/1 – „condiţii” litera f); convenţia ET 5447/2-„condiţii” litera f).

            Din aceste motive, reţinerea primei instanţe că o asemenea obligaţie legală nu ar  exista  este greșită.

            2. Dar, sub aspectul situaţiei de fapt  a îndeplinirii acestei obligaţii legale, Curtea reţine următoarele:

            Reclamanta a efectuat patru vânzări: la 19 mai 2003 – atelier, anexă și teren aferent de 9000 mp; la  5  aprilie 2004 – echipament de încărcare/excavare; la 23 noiembrie 2004 – cămin muncitoresc nr.7; la 8 iulie  2005 – copiator.

            Dintre aceste vânzări, prima și a treia,  având ca obiect bunuri imobile, au fost notificate anterior organului de specialitate, la 12 martie 2003 și respectiv 22 septembrie 2004.

            Așadar, obligaţia prevăzută de art.17 din O.U.G. nr.40/2002 a fost îndeplinită.

            Celelalte două vânzări au avut ca obiect bunuri mobile uzate iar din expertiza contabilă efectuată în cauză, rezultă că la data  vânzării  valoarea neamortizată a  fiecăruia era  mult mai mică decât costul reparaţiilor necesare pentru folosirea lor în continuare.

            Or, potrivit pct.5.13 „Aspecte generale” din Reglementările contabile  armonizate  cu Directiva IV a CEE și cu Standardele Internaţionale  de Contabilitate, un „activ” se recunoaște numai atunci când: este posibil ca acesta să aducă întreprinderii beneficii economice viitoare și costul său poate fi evaluat  în mod credibil.

            În speţă, dintre aceste condiţii cumulative, numai cea  de-a  doua era îndeplinită pentru cele  două bunuri mobile înstrăinate, astfel încât din punct de vedere contabil calitatea  lor de „active” era discutabilă.

            Toate aspectele privind situaţia de  fapt mai sus arătate se referă la obligaţia legală de notificare prealabilă a intenţiei de  vânzare de active, astfel cum este ea prevăzută în art.17 din OUG nr.40/2002, nu însă și la consecinţele juridice  ale neîndeplinirii acestei obligaţii.

            3. Problema consecinţelor juridice  ale încălcării art.17 și a temeiului legal al sistării înlesnirilor la plată este cea mai importantă în cauza  de  faţă, iar sub acest aspect Curtea constată următoarele:

            Organul de specialitate emitent al actului administrativ atacat a  coroborat dispoziţiile art.17 cu cele  ale art. 25 din OUG nr.40/2002.

            Dar, conform acestui din urmă articol, nerespectarea termenelor de  plată și a  condiţiilor  în care s-au aprobat înlesnirile la  plată, atrage  anularea acestora, fiind vorba de aspecte premergătoare acordării înlesnirilor.

            Or, dispoziţiile  art.17 se referă la o obligaţie ulterioară a  contribuabilului – debitor, beneficiar al înlesnirii.

            Ambele texte nu au suferit modificări prin Legea nr.491/2002 de aprobare a ordonanţei.

            Așa fiind, nu se poate  aplica sancţiunea prevăzută de art.25 pentru încălcarea obligaţiei prevăzute în art.17.

            Organul fiscal pârât în speţă a motivat legalitatea măsurii comunicate  contribuabilei pe baza Ordinelor M.F.P. nr.580/2002 și nr.1726/2002 care prevăd obligaţia  transmiterii intenţiei de înstrăinare  a activelor.

            Într-adevăr, în art.7 pct.6) din Ordinul nr. 580/2002 este reluată obligaţia  din art.17 și chiar „extinsă” cu condiţii suplimentare, inexistente în OUG nr.40/2002.

            Prin Ordinul nr.1726/2002 art.7 pct.6) a fost modificat, dar textul lui, în ambele variante, nu face trimitere la  aplicarea sancţiunii din art.25 al OUG nr.40/2002, în cazul neîndeplinirii obligaţiei de notificare prealabilă a intenţiei de  înstrăinare a unor active.

            Ca urmare, obligaţia din art.17 este una  fără sancţiune, iar organul de specialitate al creditoarei a  aplicat în mod nelegal sancţiunea din art.25 pentru o faptă descrisă de art.17, în condiţiile în care – după cum rezultă din expertiza contabilă – debitoarea beneficiară a  înlesnirilor și-a  respectat  toate obligaţiile prealabile prevăzute  de art.25.