Asupra recursului în anulare de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 431 din 25 septembrie 2001, pronunțată de Judecătoria Hunedoara, s-a dispus achitarea inculpatului A.B., în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru infracțiunea de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a dispus achitarea aceluiași inculpat, pentru următoarele infracțiuni:
- instigare la fals intelectual, prevăzută de art. 25, raportat la art. 289 C. pen.;
- uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen.;
- instigare la mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 25, raportat la art. 260 C. pen.
S-au respins pretențiile părților civile G.V. și H.I., pentru acordarea de daune morale.
Părțile civile au fost obligate la cheltuieli judiciare către inculpat și către stat.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că în data de 19 februarie 1997, inculpatul A.B. s-a prezentat la Primăria Turcinești și a solicitat părții vătămate G.V., care îndeplinea funcția de agent agricol, să-i elibereze o adeverință. Pe fondul unor neînțelegeri mai vechi, între cei doi au avut loc discuții, întrucât partea vătămată a refuzat eliberarea adeverinței. Ca urmare, inculpatul a amenințat-o pe partea vătămată că-i va da foc la casă dacă va fi condamnat într-un dosar în care aceasta (partea vătămată) a depus mărturie.
Referitor la această faptă s-a reținut că partea vătămată nu poate îndeplini calitatea de subiect pasiv al infracțiunii de ultraj, el nefiind funcționar public care să fi îndeplinit o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, lipsind deci unul din elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj.
S-a constatat totodată că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 334 C. proc. pen., întrucât, așa cum a fost comisă, fapta nu poate primi o altă încadrare juridică respectiv amenințare, din probele administrate neputându-se deduce intenția inculpatului de a înfăptui cele afirmate și nici faptul că s-a inspirat temerea vreunui pericol real.
Cu privire la celelalte trei fapte penale imputate inculpatului, respectiv instigare la fals intelectual constând în determinarea numitei I.N. să întocmească în fals o chitanță care atestă efectuarea unui transport de coceni în ziua de 8 noiembrie 1997 de către inculpat, uz de fals, constând în folosirea de către inculpat a chitanței respective într-un dosar penal în care împotriva acestuia s-a formulat plângere penală pentru infracțiunea de lovire și instigare la mărturie mincinoasă constând în determinarea martorului G.M. să declare nereal faptul că a efectuat o cursă de coceni în ziua de 8 noiembrie 1997, deși aceasta a fost efectuată în data de 6 noiembrie 1997, s-a reținut că vinovăția inculpatului nu a fost dovedită.
Astfel, s-a reținut că transportul cocenilor s-a făcut în data de 8 noiembrie 1997, cum în mod corect s-a făcut mențiunea pe chitanța în discuție astfel că respectiva chitanță nu este falsă, iar martora I.N. nu a fost instigată să întocmească o chitanță falsă.
De asemenea, declarația martorului G.M. reflectă realitatea faptelor prezentate ceea ce conduce la concluzia că nu subzistă fapta de instigare la mărturie mincinoasă.
Cererea de despăgubiri formulată de partea vătămată H.I. pentru daune morale în cuantum de 10.000.000 lei a fost respinsă ca inadmisibilă.
Apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Hunedoara, prin care s-a invocat greșita achitare a inculpatului pentru infracțiunea de ultraj, corectă fiind aceea de recalificare a faptei în infracțiunea de amenințare prevăzută de art. 193 C. pen. și încetarea procesului penal pentru lipsa părții vătămate la două termene consecutive, și de părțile vătămate G.V. și H.I. pentru plata cheltuielilor judiciare către inculpat și stat, au fost admise prin decizia penală nr. 39/2002 a Tribunalului Hunedoara. Admițând apelurile tribunalul a desființat parțial sentința apelată, astfel că a schimbat temeiul juridic al achitării inculpatului pentru infracțiunile de instigare la fals intelectual, uz de fals și instigare la mărturie mincinoasă din art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
S-a înlăturat obligația părților vătămate G.V. și H.I. la plata cheltuielilor judiciare către stat și către inculpatul A.B.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Dispunând astfel tribunalul a reținut că în ce privește infracțiunea de ultraj, instanța de fond a pronunțat o soluție legală și temeinică achitându-l pe inculpat, întrucât partea vătămată G.V., agent agricol în cadrul primăriei comunei Turcinești nu are calitatea de funcționar public, astfel cum este definit acest funcționar prin Legea 188/1999 și prin urmare nu poate fi subiect pasiv al infracțiunii de ultraj prevăzută și pedepsită de art. 239 C. pen.
S-a reținut, de asemenea, că fapta inculpatului nu întrunește nici elementele constitutive ale infracțiunii de amenințare câtă vreme prin afirmațiile acestuia nu s-a produs o temere serioasă părții vătămate, schimbarea încadrării juridice a faptei fiind astfel nejustificată.
Cu privire la temeiul achitării inculpatului pentru infracțiunile de instigare la fals intelectual, fals intelectual și instigare la mărturie mincinoasă s-a reținut că potrivit declarației martorei I.N. originalul chitanței a fost modificat la cererea inculpatului, astfel că a existat o acțiune de modificare a înscrisului pa care el a determinat-o.
S-a apreciat că temeiul achitării îl constituie art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., inculpatul neacționând cu intenția de a falsifica înscrisul și nici nu a urmărit producerea de consecințe juridice din punct de vedere al laturii subiective.
Pentru aceleași considerente, temeiul achitării a fost schimbat și pentru infracțiunea de uz de fals.
Pentru infracțiunea de instigare la mărturie mincinoasă, temeiul achitării a fost schimbat pe considerarea faptului că între inculpat și martorul G.M. au existat discuții în legătură cu data efectuării transportului pe care trebuia să o declare acesta din urmă în calitate de martor în procesul penal purtat între inculpat și partea vătămată H.I.
Referitor la apelul părților vătămate s-a reținut că atât timp cât sesizarea instanței s-a făcut prin rechizitoriu este exclusă culpa procesuală a părților vătămate, astfel că obligarea lor la plata cheltuielilor judiciare către inculpat și către stat este nefondată.
Recursul declarat de inculpat prin care a solicitat casarea deciziei pronunțate de instanța de apel, prin care s-a schimbat temeiurile achitării solicitând menținerea dispozițiilor sentinței pronunțate de instanța de fond, a fost respins, ca nefondat prin decizia penală nr. 195 din 16 aprilie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia.
Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs în anulare procurorul general cu motivarea că fapta săvârșită de inculpatul A.B. împotriva părții vătămate G.V. este de amenințare și greșit instanțele nu au schimbat încadrarea juridică, din infracțiunea de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen., în infracțiunea de amenințare, prevăzută de art. 193 C. pen.
S-a motivat că inculpatul s-a deplasat la locul de muncă al părții vătămate și a amenințat-o că îi va da foc la gospodărie, dacă va fi condamnat în cauza penală în care G.V. depusese mărturie împotriva sa.
Întrucât inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracțiunea de ultraj, iar instanța a stabilit că partea vătămată în calitatea de agent agricol nu poate fi subiect pasiv al acestei infracțiuni, în raport de dispozițiile art. 286 C. pen., instanța trebuia să cheme partea vătămată și să o întrebe dacă înțelege să depună plângere pentru infracțiunea de amenințare.
Recursul în anulare nu este întemeiat.
În ziua de 19 februarie 1999, inculpatul a mers la Primăria Turcinești, prezentându-se la biroul părții vătămate G.V., pentru eliberarea unei adeverințe privitoare la o suprafață de teren.
Legat de eliberarea adeverinței, între cei doi au existat discuții, inculpatul afirmând la un moment dat că dacă el va face închisoare (în cauza în care partea vătămată a fost audiată ca martor) îi va da foc la gospodărie.
Potrivit art. 193 C. pen., infracțiunea de amenințare constă în fapta de a amenința o persoana cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei, a soțului ori a unei rude apropiate, dacă este de natură să o alarmeze.
Din întregul material probator nu există nici un indiciu că în urma amenințării i s-ar fi insuflat părții vătămate o stare de temere, de neliniște, susceptibilă să-i restrângă libertatea psihică.
Aceste aspecte nu rezultă nici din declarațiile părții vătămate date la urmărirea penală și instanță.
Cum amenințarea făcută de inculpat nu a fost susceptibilă de a alarma partea vătămată, condiție necesară pentru existența infracțiunii.
Corect instanțele au apreciat că fapta inculpatului nu poate fi încadrată juridic nici în infracțiunea prevăzută de art. 193 C. pen.
Față de cele reținute în conformitate cu art. 4141 alin. (1), cu referire la art. 38515 pct. 1 lit. d) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței penale nr. 431 din 25 septembrie 2001 a Judecătoriei Hunedoara, deciziei penale nr. 39 din 14 ianuarie 2002 a Tribunalului Hunedoara și deciziei penale nr. 195 din 16 aprilie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia, privind pe inculpatul A.B.
Pronunțată în ședință publică, azi 10 iunie 2003.