Art. 3201 C. proc. pen. Neagravarea situaţiei în propriul apel. Inaplicabilitate
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile de atac ordinare. Apelul
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei
- neagravarea situaţiei în propriul apel
C. proc. pen., art. 3201
În cazul în care instanţa de apel, învestită cu judecarea apelului declarat de inculpatul condamnat în primă instanţă, prin care a contestat aplicarea procedurii recunoaşterii vinovăţiei, constatând că prima instanţă în mod greşit a aplicat dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., desfiinţează sentinţa şi dispune rejudecarea cauzei de către prima instanţă potrivit procedurii de drept comun, nu se încalcă regula neagravării situaţiei în propriul apel, întrucât aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. nu îi creează de plano inculpatului o situaţie mai favorabilă, în condiţiile în care aplicarea procedurii de drept comun poate conduce la achitarea acestuia.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2599 din 5 septembrie 2013
Prin decizia nr. 20/P din 26 februarie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în baza art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de apelantul inculpat C.P., a fost desfiinţată în parte sentinţa apelată şi s-a dispus rejudecarea cauzei de către prima instanţă - Tribunalul Tulcea.
Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 172 din 21 decembrie 2012 a Tribunalului Tulcea, în temeiul art. 26 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000 şi art. 3201 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul C.G. la o pedeapsă de un an şi 6 luni închisoare.
În temeiul art. 71 C. pen., a aplicat inculpatului C.G. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
A făcut aplicarea art. 861, art. 862, art. 863 C. pen. şi art. 71 alin. (5) C. pen.
În temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul l.D. la o pedeapsă de 2 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În temeiul art. 71 C. pen., a aplicat inculpatului l.D. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
A făcut aplicarea art. 861, art. 862, art. 863 C. pen. şi art. 71 alin. (5) C. pen.
În temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr.143/2000, cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. şi art. 16 din Legea nr. 143/2000, a fost condamnat inculpatul C.P. la o pedeapsă de un an închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În temeiul art. 83 C. pen., a fost revocată suspendarea condiţionată a executării pedepsei de un an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1008 din 8 septembrie 2010 a Judecătoriei Tulcea şi s-a dispus executarea acesteia alăturat pedepsei de un an închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., urmând ca în final inculpatul C.P. să execute o pedeapsă de 2 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În temeiul art. 71 C. pen., a aplicat inculpatului C.P. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
Prezenţi în faţa instanţei, cei trei inculpaţi au recunoscut faptele reţinute în sarcina lor, solicitând aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.
Tribunalul a reţinut în fapt următoarele:
Până la data de 1 noiembrie 2011, inculpatul C.P., împreună cu inculpatul l.D., au procurat din surse necunoscute şi au deţinut cantitatea de 19,7 g canabis.
Apoi, l.D. l-a contactat pe inculpatul C.G., căruia i-a spus că deţine cantitatea respectivă de canabis şi I-a rugat să-i găsească un cumpărător.
La 31 octombrie 2011, contactat telefonic de investigatorul sub acoperire autorizat în cauză, inculpatul C.G. i-a spus că nu este în Tulcea ca să-I ajute personal, însă i-a confirmat acestuia, într-un limbaj codat, că are lăsată la un prieten, pe nume D. (inculpatul l.D.), o cantitate mai mare de „tricouri verzi” (canabis), comunicându-i totodată şi numărul de telefon al ultimului. Sunat la rândul său, inculpatul l.D. i-a adeverit investigatorului sub acoperire că are de la C.G. cam 25 de „tricouri verzi”, pe care le vinde cu 1.000 lei, că „marfa” este de foarte bună calitate şi că o poate da apoi cu un preţ mai mare, convenind detaliile întâlnirii în vederea livrării drogurilor pentru a doua zi.
Conform celor stabilite în ziua precedentă, lucrătorii operativi de poliţie judiciară, sub coordonarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, s-au întâlnit la 1 noiembrie 2011 cu inculpatul l.D., care i-a condus pe raza localităţii N., acesta comunicându-le pe drum că „marfa” se află la un prieten al său, identificat ulterior în persoana inculpatului C.P. La rândul său, acesta din urmă, informat anterior de către inculpatul I.D., i-a aşteptat la intrarea în localitatea mai sus-citată şi i-a condus până la o destinaţie de unde a revenit în foarte scurt timp cu drogurile asupra sa, pe care le-a oferit spre vânzare investigatorului sub acoperire.
În declaraţia sa olografă, precum şi în declaraţia dată în faţa instanţei, inculpatul C.P. a susţinut că, la 21 octombrie 2011, Ia domiciliul său din localitatea N., a venit prietenul şi consăteanul său, inculpatul I.D., care i-a adus o pungă în care se aflau circa 20 g canabis, spunându-i că le are de la inculpatul C.G. şi rugându-l să le păstreze până la găsirea unui eventual cumpărător.
În cauză, nu s-a dovedit însă că respectiva cantitate de droguri ar proveni de la inculpatul C.G.
Această concluzie a fost susţinută şi de faptul că inculpatul C.G., barman de profesie, fost coleg de liceu al inculpatul I.D., era cunoscut ca distribuitor de droguri în rândul tinerilor tulceni, ceea ce acoperă ipoteza apelării lui I.D. la C.G. în vederea găsirii unui cumpărător, după revenirea lui I.D. din Spania şi revederea fostului său coleg, căruia i-a comunicat posesia pentru vânzare a drogurilor. Fără să cunoască că drogurile sunt ale fostului său coleg ori ale altei persoane, inculpatul C.G., aşa cum a şi declarat şi cum proceda de obicei, a intermediat vânzarea drogurilor, precum s-a relevat şi la confruntarea efectuată între cei doi.
Inculpatul C.G. şi-a recunoscut din primele declaraţii implicarea în intermedierea vânzării „tricourilor verzi” despre care arată că inculpatul I.D. i-a comunicat că le are spre vânzare după revenirea din străinătate, dar a negat că ar fi stabilit personal preţul de vânzare, susţinând că drogurile nu-i aparţineau, că nu a obţinut şi nici nu urma să obţină vreo sumă de bani sau alte foloase de pe urma acestei tranzacţii şi că doar a făcut serviciul de intermediere între cumpărător şi inculpatul l.D. În declaraţiile sale, inculpatul C.G. a insistat asupra faptului că nu îl cunoaşte pe inculpatul C.P., cel asupra căruia au fost găsite efectiv drogurile la data organizării şi desfăşurării flagrantului.
De asemenea, confruntarea din 24 aprilie 2012 între inculpaţii C.G. şi l.D. a relevat că drogurile nu s-au aflat niciodată în posesia inculpatului C.G., ci doar asupra inculpatului C.P., că primul a aflat de la l.D. despre droguri şi s-a oferit să găsească un cumpărător şi să intermedieze vânzarea, tot C.P. stabilind preţul vânzării şi urmând să încaseze şi preţul, respectiv cei 1.000 de lei, în cazul în care s-ar fi realizat vânzarea.
În drept, fapta inculpatului I.D. care, până la data de 1 noiembrie 2011, a efectuat, fără drept, operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, prin oferirea, punerea în vânzare, distribuirea sau/şi livrarea a 19,7 g canabis, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr.143/2000.
De asemenea, fapta inculpatului C.G. care, până la aceeaşi dată, i-a ajutat pe inculpaţii l.D. şi C.P. să distribuie cantitatea de 19,7 g canabis, intermediind vânzarea acestei cantităţi de substanţă aflată sub control naţional, întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de trafic de droguri de risc, prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Fapta inculpatului C.P. care, până la data de 1 noiembrie 2011, a efectuat, fără drept, operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, prin deţinerea, oferirea, punerea în vânzare a 19,7 g canabis, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel inculpatul C.P., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, formulând apărări pe fondul cauzei şi contestând situaţia de fapt reţinută în actul de sesizare a instanţei, invocând de asemenea şi alte critici vizând modul de rezolvare de către prima instanţă a unor apărări legate de modul de desfăşurare a urmăririi penale.
Verificând sentinţa apelată, instanţa de apel a constatat că apelul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele motive:
Astfel, sentinţa apelată în ce-l priveşte pe inculpatul C.P. s-a întemeiat pe aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., invocându-se recunoaşterea de către inculpat a faptelor reţinute în actul de sesizare şi însuşirea probelor administrate pe timpul urmăririi penale.
Verificând declaraţia inculpatului consemnată la data de 18 decembrie 2012, dată la care au avut loc şi dezbaterile, curtea de apel a constatat că, în mod greşit, prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. în ce-l priveşte pe inculpatul C.P., întrucât declaraţia acestuia nu conţine manifestarea de voinţă clară şi explicită, în sensul prevăzut în art. 3201 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. pen.
Ca atare, hotărârea apelată fiind afectată de nulitate, se impune refacerea acesteia de către prima instanţă de judecată, după administrarea completă a probatoriilor pentru a permite beneficiul celor trei grade de jurisdicţie prevăzute de lege în favoarea inculpatului şi pentru a-i permite acestuia accesul deplin la instanţă şi exercitarea plenară a dreptului la apărare.
Pentru aceste motive, făcând aplicarea art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., a admis apelul declarat de către inculpatul C.P., a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată, dispunând rejudecarea cauzei de către prima instanţă legal sesizată, Tribunalul Tulcea, cu partea din cauza penală ce vizează tragerea la răspundere a acestui inculpat.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs inculpatul C.P.
A arătat că în mod greşit s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, întrucât i se creează o situaţie mai grea în propria cale de atac.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul formulat de inculpat prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., constată că acesta este nefondat.
În mod corect a constatat instanţa de apel că în faţa primei instanţe inculpatul nu şi-a manifestat expres intenţia de a-şi recunoaşte vinovăţia.
Declaraţia inculpatului din 18 decembrie 2012 nu atestă o recunoaştere a faptelor de către inculpat, astfel încât, în mod greşit, instanţa a făcut aplicarea art. 3201 C. proc. pen. şi a soluţionat cauza fără administrarea probatoriului.
Argumentele invocate de inculpat că prin trimiterea spre rejudecare i s-ar crea o situaţie mai grea în propria cale de atac nu pot fi reţinute. Nu se poate aprecia de plano că aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. îi creează inculpatului o situaţie mai favorabilă, atâta vreme cât aplicarea instituţiei recunoaşterii de vinovăţie are drept efect condamnarea inculpatului, în timp ce, ca urmare a aplicării procedurii ordinare, se poate ajunge şi la soluţia achitării inculpatului.
Deşi apelul este o cale de atac devolutivă şi, ca atare, se puteau administra probe şi în această fază a judecăţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că soluţia de trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanţă este corectă, deoarece o desfiinţare cu reţinere spre rejudecare ar fi privat inculpatul de un grad de jurisdicţie, beneficiind doar de o soluţie pe fondul cauzei pronunţată de curtea de apel care putea fi critică doar din perspectiva legalităţii, nu şi a temeiniciei, conform cazurilor de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
De aceea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.P. împotriva deciziei nr. 20/P din 26 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.