Cazuri de casare. Legea nr. 2/2013. Cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. Cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile de atac ordinare. Recursul
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- cazuri de casare
C. proc. pen., art. 3859 alin. (1) pct. 14 şi 172
1. Aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor şi reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege în temeiul acestor dispoziţii se circumscrie cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.
2. Hotărârea de condamnare a inculpatului, întemeiată în mod determinant pe declaraţiile coinculpaţilor care au uzat de procedura judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei prevăzută în art. 3201 C. proc. pen., declaraţii date în cadrul acestei proceduri simplificate, în condiţiile în care coinculpaţii nu au fost ascultaţi în calitate de martori în cauza privitoare la inculpat, iar inculpatul nu a avut posibilitatea nici în cursul urmăririi penale, nici în cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel să adreseze întrebări şi să conteste credibilitatea persoanelor ale căror declaraţii au fundamentat condamnarea sa, este contară principiilor care guvernează judecata - contradictorialitatea, nemijlocirea şi egalitatea de arme -, fiind incident cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2957 din 1 octombrie 2013
Prin sentinţa penală nr. 370 din 29 iunie 2012 a Tribunalului Galaţi, au fost condamnaţi:
- Inculpatul B.G. la: o pedeapsă principală de 7 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani pentru comiterea infracţiunii prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 25 C. pen. în referire la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen.; o pedeapsă de 2 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani pentru comiterea infracţiunii prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen.; o pedeapsă de 7 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută în art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen.; o pedeapsă de un an închisoare pentru comiterea infracţiunii prevăzută în art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen.
În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 C. pen., s-au contopit pedepsele de mai sus şi s-a dispus ca inculpatul B.G. să execute pedeapsa principală cea mai grea, respectiv pedeapsa de 7 ani închisoare, sporită la 8 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.
- Inculpatul B.T. la: o pedeapsă principală de 7 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută în art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen.; o pedeapsă principală de 8 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută în art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen.; o pedeapsă de un an închisoare pentru comiterea infracţiunii prevăzută în art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen.
Conform art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 C. pen., s-au contopit pedepsele de mai sus şi s-a dispus ca inculpatul B.T. să execute pedeapsa principală cea mai grea, respectiv pedeapsa de 8 ani închisoare, sporită la 9 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.
În temeiul art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpaţilor B.G. şi B.T. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
Prin decizia nr. 36/A din 31 ianuarie 2013, Curtea de Apel Galaţi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, a admis apelurile declarate de inculpaţii B.G. şi B.T. împotriva sentinţei penale nr. 370 din 29 iunie 2012 a Tribunalului Galaţi şi în consecinţă:
A desfiinţat în parte sentinţa penală nr. 370 din 29 iunie 2012 a Tribunalului Galaţi şi în rejudecare:
A înlăturat sporul de câte un an închisoare aplicat inculpaţilor ca efect al contopirii pedepselor conform art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., urmând ca aceştia să execute următoarele pedepse rezultante:
- inculpatul B.G. o pedeapsă principală de 7 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale;
- inculpatul B.T. o pedeapsă principală de 8 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
Împotriva deciziei nr. 36/A din 31 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Galaţi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, au declarat recurs inculpaţii B.T. şi B.G.
Criticile inculpatului B.T. au vizat numai individualizarea pedepselor ce i-au fost aplicate, solicitând ca instanţa de recurs să reţină incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 în raport cu împrejurarea că a formulat un denunţ care a condus la formarea unui dosar penal, în care au fost inculpate şi trimise în judecată, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute în art. 2 alin. (1) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, 6 persoane.
Inculpatul B.G., prin motivele de recurs depuse la dosar în termenul prevăzut în dispoziţiile art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., a invocat, între altele, cazurile de casare prevăzute în dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. şi art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. (greşita aplicare a legii, prin pronunţarea unei hotărâri de condamnare bazate pe declaraţiile unor coinculpaţi care au beneficiat de dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 143/2000 şi care nu au fost audiaţi nemijlocit de către instanţă).
Instanţa de recurs a încuviinţat pentru ambii inculpaţi, în susţinerea motivelor de recurs, proba cu înscrisuri, la dosar fiind depus un set de acte în circumstanţiere pentru inculpatul B.G., precum şi o adresă a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Ploieşti din care rezultă că în urma denunţului formulat de către inculpatul B.T. a fost constituit un dosar penal, iar în urma implicării nemijlocite a inculpatului s-a reuşit inculparea a 6 persoane pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
La solicitarea inculpatului B.G., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încuviinţat efectuarea unei adrese către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Ploieşti care a comunicat că în urma denunţului formulat de acest inculpat a fost constituit un dosar penal, în care, la data de 29 iulie 2013, s-a dispus trimiterea în judecată a 4 persoane pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, art. 3 din Legea nr. 143/2000 şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a cazurilor de casare invocate, având în vedere şi probele administrate în faţa instanţei de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
În ceea ce priveşte motivul de recurs prin prisma căruia se tinde la o soluţie de trimitere a cauzei spre rejudecare în vederea administrării de probe, acesta este încadrat în dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., recurentul B.G. învederând faptul că ambele instanţe au reţinut vinovăţia sa pe baza declaraţiilor coinculpaţilor care nu au fost ascultaţi niciodată de către instanţă, fiind judecaţi în procedura simplificată prevăzută în dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. şi care au beneficiat şi de dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 143/2000, urmare a declaraţiilor pe care le-au dat împotriva sa.
Analizând actele dosarului în raport de această critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Inculpatul B.G. a fost trimis în judecată, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Ploieşti alături de coinculpaţii S.M., M.A., B.R., G.G. şi B.T.
La termenul din 4 februarie 2010, inculpaţii S.M., M.A., B.R. şi G.G. au învederat că doresc ca judecarea cauzei să se facă în procedura simplificată, iar Tribunalul Prahova, instanţa iniţial sesizată, a admis cererea acestora şi a dispus disjungerea cauzei cu privire la inculpaţii B.G. şi B.T., formându-se prezentul dosar, în care, după efectuarea cercetării judecătoreşti, Tribunalul Galaţi, instanţă în favoarea căreia s-a dispus strămutarea judecării cauzei, a dispus condamnarea acestora.
În ceea ce priveşte probatoriul ce a fundamentat soluţia de condamnare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prima instanţă nu a făcut nicio analiza a acestuia, rezumându-se la prezentarea în integralitate a rechizitoriului, inclusiv a faptelor celorlalţi inculpaţi cu privire la care s-a dispus disjungerea cauzei şi a celor pentru care s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecată, enumerând doar mijloacele de probă, deşi o parte dintre ele nu aveau nicio legătură cu faptele pentru care inculpaţii B.G. şi B.T. fuseseră trimişi în judecată.
Observând aceste carenţe grave ale hotărârii instanţei de fond, instanţa de apel a analizat punctual probatoriul ce a condus-o la menţinerea soluţiei de condamnare, suplinind astfel lipsa totală de motivare a sentinţei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată însă că, în opinia curţii de apel, existenţa situaţiei de fapt rezultă, în primul rând, din faptul că inculpaţii S.M., M.A., B.R. şi G.G., judecaţi în primă instanţă la Tribunalul Prahova, au recunoscut faptele, aşa cum au fost reţinute prin actul de sesizare a instanţei şi au solicitat ca judecarea cauzei să se facă doar pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Din moment ce cei patru inculpaţi au recunoscut faptele aşa cum au fost reţinute prin actul de sesizare a instanţei, aceste declaraţii confirmă implicit şi existenţa faptelor şi a vinovăţiei inculpaţilor B.T. şi B.G. Relevantă, sub aspectul existenţei faptelor şi a vinovăţiei celor doi inculpaţi, este şi poziţia pe care inculpatul B.T. a adoptat-o cu ocazia soluţionării prezentelor apeluri, când a declarat că recunoaşte faptele, aşa cum au fost reţinute prin rechizitoriu şi a solicitat ca judecarea cauzei să se facă pe baza procedurii simplificate prevăzute în art. 3201 C. proc. pen.
Ulterior, instanţa de apel a făcut o analiză a conţinutului acestor declaraţii, concluzionând, în raport şi cu restul materialului probator administrat, asupra vinovăţiei inculpatului B.G. În ceea ce priveşte infracţiunile prevăzute în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi art. 31 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, probatoriul reţinut a constat în exclusivitate din declaraţiile inculpaţilor S.M. şi M.A. date în cursul urmăririi penale.
Din analiza actelor dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că niciunul dintre coinculpaţii care au uzat de procedura prevăzută în art. 3201 C. proc. pen. nu a fost ascultat în calitate de martor, instanţa de fond respingând cererea de audiere a lui S.M., deşi depoziţia sa era esenţială în cauză, cu atât mai mult cu cât acesta a beneficiat de dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 143/2000, urmare a declaraţiilor date împotriva inculpatului B.G., acestea fiind ulterior folosite pentru fundamentarea soluţiei de condamnare.
Ca atare, se constată că decizia recurată s-a bazat în mod determinant pe probe ce nu au fost administrate în mod nemijlocit în faţa instanţei, în condiţiile în care pe tot parcursul procesului penal inculpatul a contestat susţinerile coinculpaţilor. Împrejurarea că aceştia din urmă au uzat de procedura prevăzută în dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. şi şi-au recunoscut propria vinovăţiei era lipsită de relevanţă din perspectiva obligaţiilor pe care le avea instanţa, de a-i acorda posibilitatea inculpatului B.G. să le adreseze întrebări şi să-şi organizeze în mod corespunzător apărarea.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu referire inclusiv la cauzele pronunţate împotriva României (Reiner şi alţii contra României, VB contra României), că, în anumite situaţii, se poate dovedi necesar pentru autorităţi să recurgă la declaraţiile date încă din faza cercetării preliminare. Dacă inculpatul a avut o ocazie adecvată şi suficientă să conteste asemenea declaraţii, în momentul în care au fost făcute sau mai târziu, folosirea lor în sine nu încalcă dispoziţiile art. 6 paragraf 1 şi 3 lit. d) din Convenţie. Cu toate acestea, dreptul la apărare este limitat într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6 atunci când o condamnarea se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe declaraţiile făcute de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau a cărei audiere nu a putut fi obţinută nici în faza urmăririi penale şi nici ulterior.
Aceeaşi este situaţia şi în prezenta cauză, întrucât nici în cursul urmăririi penale şi nici ulterior, în cursul judecăţii, inculpatul nu a avut posibilitatea să adreseze întrebări şi să conteste astfel credibilitatea persoanelor ale căror declaraţii au fundamentat condamnarea sa.
Instanţa de apel, în baza efectului devolutiv integral al căii de atac, trebuia să observe şi aceste lipsuri ale cercetării judecătoreşti şi să Ie suplinească, prin ascultarea în calitate de martori a coinculpaţilor care au fost deja condamnaţi în procedura simplificată.
Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată întemeiate criticile recurentului, în cauză fiind incident cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., hotărârea de condamnare a inculpatului fiind, din punct de vedere procedural, contrară principiilor ce guvernează judecata, respectiv contradictorialitate, nemijlocire şi egalitate de arme.
În raport cu considerentele anterioare, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) alin. (4) C. proc. pen, va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de către inculpatul B.G., la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Galaţi.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va proceda la ascultarea martorilor S.M., M.A., B.R. şi G.G., putând totodată să administreze şi orice alte probe a căror pertinenţă şi concludentă va rezulta din cercetarea judecătorească, urmând să aibă în vedere şi celelalte critici formulate de recurent, a căror analiză nu se mai impune a fi făcută, faţă de soluţia dispusă.
Asupra recursului inculpatului B.T.:
Astfel cum s-a arătat anterior, recurentul a criticat hotărârea numai sub aspectul individualizării pedepsei, solicitând şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, faţă de denunţul formulat, care a condus la identificarea şi tragerea la răspundere penală a 6 persoane, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Având în vedere poziţia procesuală a inculpatului din faţa instanţei de recurs, care, prin criticile formulate, a achiesat practic Ia situaţia de fapt şi soluţia de condamnare pronunţată de tribunal, o poziţie identică având şi în apel când a solicitat ca judecarea sa să se facă în procedura simplificată prevăzută în dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., cerere ce în mod corect a fost respinsă faţă de stadiul procesual în care aceasta a fost formulată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că nu se impune reluarea ciclului procesual şi cu privire la acesta, în mod evident interesul său fiind de soluţionare definitivă a cauzei, în raport cu incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi cu durata deja executată în stare de arest preventiv.
Ca atare, va fi analizat doar motivul de recurs al inculpatului, circumscris cazului de casare prevăzut în dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.
Sub acest aspect, se constată că pentru cele trei infracţiuni reţinute în sarcina sa (art. 2 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., art. 3 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. şi art. 4 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen.) pedepsele au fost coborâte sub minimul prevăzut de lege, prin reţinerea circumstanţei atenuante prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. constând în comportamentul bun al acestuia anterior săvârşirii infracţiunii. Poziţia de recunoaştere a faptelor nu poate fi valorificată de către instanţa de recurs ca şi circumstanţă atenuantă, în condiţiile în care aceasta nu a reprezentat o atitudine constantă a inculpatului, intervenind doar în căile de atac.
Pe de altă parte, astfel cum rezultă din proba cu înscrisuri administrată în prezenta cale de atac, se constată incidenţa unei cauze legale de reducere a pedepsei, respectiv art. 19 din Legea nr. 682/2002.
Potrivit textului în discuţie, persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 şi 2, şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă sau facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.
Legiuitorul defineşte prin art. 2 lit. h) din aceeaşi lege şi infracţiunea gravă, prin aceasta înţelegându-se infracţiunea care face parte din una dintre următoarele categorii: infracţiunile contra păcii şi omenirii, infracţiunile contra siguranţei statului sau contra siguranţei naţionale, terorismul, omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, infracţiunile privind traficul de droguri şi traficul de persoane, spălarea banilor, falsificarea de monede sau de alte valori, infracţiunile privitoare la nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, infracţiunile privitoare la regimul materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, infracţiunile de corupţie, infracţiunile contra patrimoniului care au produs consecinţe deosebit de grave, precum şi orice altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii al cărei minim special este de cel puţin 10 ani sau mai mare.
Din adresa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Ploieşti rezultă că în urma denunţului formulat de către inculpatul B.T. a fost constituit un dosar penal, iar în urma implicării nemijlocite a inculpatului s-a reuşit inculparea a 6 persoane pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Ca atare, se constată ca sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru a fi aplicabilă cauza legală de reducere a pedepsei, atât infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului B.T., cât şi cele denunţate fiind infracţiuni grave în sensul dispoziţiilor Legii nr. 682/2002 privind protecţia martorilor.
În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin admiterea recursului formulat de către inculpatul B.T., va reţine incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 în raport cu fiecare infracţiune pentru care acesta a fost condamnat şi va proceda la o reducere a pedepselor proporţională cu reducerea limitelor de pedeapsă, având în vedere împrejurarea că numai inculpatul a formulat recurs (nu şi Ministerul Public, pentru a deschide calea unei reindividualizări a pedepsei), fiind astfel aplicabil principiul non reformatio in pejus reglementat prin art. 3858 C. proc. pen.
În raport cu toate considerentele anterioare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de inculpaţii B.T. şi B.G. împotriva deciziei nr. 36/A din 31 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Galaţi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, a casat în totalitate decizia recurată şi, în parte, sentinţa penală nr. 370 din 29 iunie 2012 a Tribunalului Galaţi şi, rejudecând:
În baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 C. pen., a condamnat pe inculpatul B.T. la o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale. Conform art. 71 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 C. pen., a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 4 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale. Conform art. 71 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 C. pen., a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 6 luni închisoare. Conform art. 71 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
Conform art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 C. pen., a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului B.T., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale. Conform art. 71 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
A trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de către inculpatul B.G., Ia aceeaşi instanţa, Curtea de Apel Galaţi, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârilor recurate.