Asupra recursurilor de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 310 din 8 noiembrie 2001 a Tribunalului Maramureș, inculpatul K.P., a fost condamnat la 4 ani închisoare și un an interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen. și 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) și art. 76 lit. b) C. pen.
Au fost aplicate dispozițiile art. 71 și art. 64 C. pen.
Prin aceeași sentință a mai fost condamnat și inculpatul B.S., pentru două infracțiuni de lovire, prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., la 4 luni închisoare și respectiv 6 luni închisoare.
Conform art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., pedepsele au fost contopite inculpatul urmând să execute pe cea mai grea și anume 6 luni închisoare.
În temeiul art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a pedepsei pe timp de 2 ani și 6 luni, atrăgându-i atenția asupra consecințelor nerespectării dispozițiilor art. 83 C. pen.
Ambii inculpați au avut și calitatea de părți civile.
Totodată ei au fost obligați să-și plătească reciproc diverse sume de bani reprezentând despăgubiri civile și daune morale.
Au mai fost obligați, de asemenea să plătească statului cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că inculpații, care au și calitatea de părți civile, sunt cumnați și locuiesc pe aceeași stradă, fiind vecini.
În familia inculpatului, parte civilă B.S., existau dese scandaluri datorită faptului că soția acestuia consuma băuturi alcoolice, motiv pentru care de multe ori a fost alungată de acasă, ea refugiindu-se la familia K.P., soțiile fiind surori.
Un asemenea incident a avut loc și în ziua de 2 august 2000, moment în care partea civilă K.I. a intervenit pentru aplanarea scandalului, insistând pe lângă inculpatul B.S. să o primească pe soție acasă.
În loc să se conformeze, acesta le-a lovit pe amândouă, pe K.I. cu o găleată în cap și cu pumnii peste gură.
Auzind gălăgie, inculpatul parte civilă K.P. a mers în curtea coinculpatului B.S. și aici văzând că soția sa este căzută și plină de sânge, l-a lovit cu pumnul peste gură l-a amenințat că îl omoară și s-a retras cu spatele din curte.
În momentul când a ajuns în stradă, pe fondul atitudinii provocatoare a părții vătămate B.S., inculpatul K.P. i-a aplicat 4 lovituri de cuțit în regiunea abdominală.
Potrivit actelor medico-legale, a expertizei efectuate în instanță, în urma agresiunii inculpatul, parte civilă, B.S. a suferit leziuni pentru vindecarea cărora au fost necesare 40-45 zile îngrijiri medicale și care i-au pus viața în primejdie.
De asemenea, părțile civile K.P. și K.I. au suferit leziuni care au necesitat 8-9 zile și respectiv 12-14 zile îngrijiri medicale.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat apeluri inculpații, părți civile K.P. și B.S., precum și partea civilă K.I., care prin decizia nr. 223 din 3 septembrie 2002, au fost respinse ca nefondate de către Curtea de Apel Cluj.
Nemulțumiți de această soluție, soții K. au declarat recurs.
Apărătorul acestora a susținut că sentința primei instanțe este lovită de nulitate, întrucât la prezentarea materialului de urmărire penală, chiar dacă inculpatul K.P. nu era arestat, nu a fost prezent și un apărător, deoarece pentru infracțiunea comisă apărarea este obligatorie (art. 171 și art. 172 C. proc. pen.).
S-a mai susținut de către apărător că hotărârea nu este legală și pentru că prima instanță nu s-a pronunțat motivat, prin încheiere asupra cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei comise de inculpatul B.S., în infracțiunea prevăzută de art. 182 C. pen., ci a statuat asupra ei numai cu ocazia deliberării și pronunțării hotărârii.
Un alt motiv de recurs se referă la solicitarea apărătorilor de a se efectua victimei, inculpatul, parte civilă B.S. o expertiză medico-legală care să stabilească cu certitudine dacă loviturile aplicate au fost de natură să-i pună viața în primejdie.
În sfârșit, s-a mai susținut că a comis infracțiunea ca răspuns la atacul imediat, iminent și injust îndreptat asupra sa de către B.S., atac care îi punea viața în pericol, motiv pentru care a solicitat aplicarea art. 44 C. pen.
În concluzie, apărătorul a solicitat admiterea recursurilor declarate de inculpatul, parte civilă K.P. și de către partea civilă K.I., casarea hotărârilor și în principal trimiterea cauzei primei instanțe pentru rejudecare, achitarea inculpatului K.P., pentru infracțiunea prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., cu referire la art. 44 C. pen., iar în subsidiar reducerea pedepsei.
În ce privește recursul părții civile K.I. s-a solicitat, de asemenea admiterea lui și schimbarea încadrării juridice, în ce privește pe inculpatul B.S., în infracțiunea prevăzută de art. 182 C. pen.
La rândul său, inculpatul B.S. a criticat hotărârile susținând că în mod greșit a fost condamnat, întrucât el a fost cel agresat de soții K. și nu a lovit pe nici unul din ei.
În ce privește soluționarea laturii civile, recurentul a solicitat majorarea cuantumului despăgubirilor civile și a daunelor morale.
În concluzie a cerut admiterea recursului, casarea hotărârii și rejudecând cauza, achitarea sa pentru infracțiunea imputată și majorarea cuantumului despăgubirilor civile și a celui reprezentând daune morale.
Recursurile nu sunt fondate.
În ce privește cel declarat de inculpatul K.P. se constată că afirmația referitoare la lipsa unui apărător care să-l asiste pe recurent cu ocazia efectuării actelor de urmărire penală, nu este întemeiată.
Astfel, sunt două împuterniciri avocațiale, iar cu ocazia interogatoriilor luate, el a fost asistat de apărător.
Aceeași situație se prezintă și pentru recurentul inculpat B.S., în sensul că în timpul interogării acestuia, el a fost asistat de un apărător.
Potrivit art. 172 alin. (1) C. pen., lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă exista dovada că apărătorul a fost încunoștiințat de data efectuării actului respectiv.
În speță, având în vedere că inculpatul a fost asistat de un apărător în momentul când a fost interogat este evident că acesta a fost încunoștiințat asupra momentului aducerii la cunoștință a materialului de urmărire penală și ca atare nu se poate susține că hotărârea respectivă nu este legală.
Analizând hotărârile pronunțate se constată că starea de fapt a fost bine stabilită pe baza probelor care au fost complet administrate și corect interpretate. În ce privește pe inculpatul K.P., nu se poate considera că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen., în condițiile în care chiar provocat fiind, inculpatul a lovit pe partea vătămată de patru ori, în regiunea abdominală determinând leziuni care i-au pus în pericol viața și din care rezultă că inculpatul a acceptat chiar dacă nu a urmărit producerea rezultatului faptei sale, decesul victimei.
Este evident că față de probele administrate efectuarea unei noi expertize medico-legale nu era necesară.
așa cum au decurs faptele, corect au judecat instanțele când au reținut circumstanța atenuantă legală a producerii, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 44 C. pen.
În ce privește pe inculpatul parte vătămată B.S., în mod corect s-a stabilit că acesta a comis două infracțiuni de lovire.
Pedepsele aplicate recurenților au fost bine stabilite, ele reflectând corect gradul de pericol social al faptei și făptuitorilor, la stabilirea lor ținându-se seama în ce privește pe inculpatul K.P. de circumstanța atenuantă a provocării.
Critica referitoare la faptul că prima instanță nu s-a pronunțat motivat prin încheiere asupra cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei comise de inculpatul B.S., în infracțiunea prevăzută de art. 182 C. pen., din care cauză hotărârea este lovită de nulitate absolută, nu este întemeiată.
Este adevărat că potrivit art. 334 C. proc. pen., instanța are obligația să pună în discuție noua încadrare, însă această dispoziție prealabilă trebuie privită ca fiind în favoarea inculpatului și a drepturilor sale procesuale, nefiind prevăzută cu sancțiunea nulității absolute.
În consecință, numai inculpatul s-ar putea prevala de o asemenea încălcare, în condițiile în care el ar dovedi că prin nepunerea în discuție a noii încadrări juridice i s-a creat o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului respectiv.
Ori, în speță, inculpatului nu i s-a creat o vătămare atât timp cât s-a schimbat încadrarea într-o infracțiune mai ușoară pentru care legea prevede o pedeapsă mai blândă.
Instanțele au stabilit corect cuantumul despăgubirilor, deoarece au reținut că atât recurenții K.P., cât și K.I., nu au dovedit că anterior săvârșirii faptelor au realizat venituri cu caracter permanent de care să fie lipsiți în perioada incapacității de muncă, întrucât K.P. este pensionar și faptul că unul dintre martori a susținut că acesta s-a ocupat și cu reparații la autoturisme, nu a rezultat că el ar fi avut câștiguri permanente din prestațiile efectuate și nici ce sume anume. În legătură cu recurenta K.I. a rezultat că se ocupa cu grădinăritul și nu s-a putut stabili prejudiciul nerealizat din cauza incapacității de muncă.
În consecință, acordarea daunelor morale către aceste părți în cuantumul stabilit de prima instanță este justificată.
De altfel, cele două părți civile au solicitat în apel și recurs despăgubiri mai mari decât cele cerute cu ocazia constituirii lor de parte civilă în fața primei instanțe.
Cu privire la despăgubirile acordate părții civile B.S., se constată că ele au fost bine stabilite și reținându-se starea de provocare au fost reduse proporțional cu culpa sa, iar neacordarea daunelor morale este pe deplin justificată.
În consecință, recursurile declarate de inculpați și de către partea civilă K.I. vor fi respinse, cheltuielile efectuate de stat cu ocazia soluționării cauzei vor fi restituite de către recurenți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, recursurile declarate de inculpații K.P. și B.S. precum și pe cel al părții civile K.I. împotriva deciziei nr. 223 din 3 septembrie 2002 a Curții de Apel Cluj, ca nefondate.
Obligă pe fiecare recurent să plătească statului câte 800.000 lei cheltuieli judiciare.
Pronunțată în ședință publică, azi 23 iunie 2003.