Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 469 din 12 decembrie 2000, Tribunalul Botoșani a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului B.I., pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 și art. 42 din același cod, prin schimbarea încadrării juridice din art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 și art. 42 C. pen. și art. 13 din același cod.
Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., tribunalul a dispus achitarea aceluiași inculpat, pentru infracțiunea prevăzută de art. 291, cu aplicarea art. 41 și art. 42 C. pen.
Sub aspectul soluționării laturii civile, părțile responsabile civilmente SC B. SRL Botoșani, prin lichidator H.I. și respectiv SC S. SRL Botoșani, prin lichidator C.I., au fost obligate să plătească în solidar, părții civile SC D.A.R. SA Craiova suma de 770.352.664 lei, cu titlu de despăgubiri civile.
A fost obligată partea civilă SC D.A.R. SA Craiova să plătească inculpatului B.I. suma de 4.500.000 lei, cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în esență următoarea situație:
La data de 13 martie 1991 inculpatul B.I. a înființat și autorizat spre funcționare SC S. SRL Botoșani, fiind administrator unic și având ca obiect de activitate, intermediere și comision, privind activitatea de comercializare cu autoturisme.
Așa fiind la data de 5 februarie 1996, SC S. SRL a încheiat cu SC D.A.R. SA Craiova contractul de comercializare, în baza căruia societatea inculpatului a obținut dreptul exclusiv de vânzare a mașinilor, pieselor de schimb și service-lui de după vânzare, în schimbul unui comision.
Astfel, în art. 5.2. al prezentului contract s-a stipulat ca „avansul să fie plătit înainte de data livrării, iar restul de plată trebuie virat în cel mult 24 ore bancare, de la data vânzării, pe care o face dealerul către client”.
Totodată, în art. 5.3. s-a menționat că, „comerciantul (SC S. SRL) va trimite la SC D.A.R. SA Craiova scrisoare de garanție a unei bănci de stat, prin care banca stipulează că va efectua restul de plată, pentru vehiculul comandat, fără nici o condiție, dacă respectivul comerciant nu o va onora în perioada necesară”.
Prin urmare, inculpatul a depus o primă scrisoare de garanție emisă de B.P. SA Sucursala Botoșani, pentru suma de 180.000.000 lei, la data de 5 martie 1996, cu termen de valabilitate la 30 aprilie 1996.
Cum, firma producătoare și-a mărit volumul vânzărilor, a cerut și primit o a doua scrisoare de garanție pentru suma de 250.000.000 lei, precum și prelungirea celei dintâi, la data de 23 aprilie 1996, cu termen până la 26 iulie 1996.
Întrucât primul contract a expirat la 30 aprilie 1996, părțile au încheiat la data de 13 mai 1996, un alt contract, pentru perioada 31 mai, 31 decembrie 1996, intitulat „Protocol de comercializare”, având un conținut identic cu primul în ceea ce privește obținerea scrisorii de garanție bancară și plata avansului, în termen de 24 de ore bancare.
Având în vedere noile condiții contractuale, producătorul i-a cerut comerciantului o nouă scrisoare de garanție bancară pentru 500.000.000 lei, scrisoare pe care inculpatul a obținut-o la data de 18 iulie 1996, de la B.P., Sucursala Botoșani.
Întrucât la sfârșitul lunii iulie 1996 reprezentanții SC D.A.R. SA Craiova au constatat o serie de nereguli în derularea contractului încheiat, i-au transmis societății inculpatului o notificare, prin care semnalau încălcările contractuale constatate.
Deoarece inculpatul nu a răspuns în nici un fel notificării transmise și cum acumulase o datorie de 925.503.493 lei, la data de 26 iulie 1996 reprezentanții SC D.A.R. SA Craiova s-au deplasat la sediul SC S. SRL, unde au încheiat un proces-verbal, semnat ulterior și de inculpat, prin care s-a cerut o nouă scrisoare de garanție bancară pentru 800.000.000 lei, și au sigilat cele 7 autoturisme găsite în stoc.
Prin procesul verbal încheiat s-a menționat în mod expres că „după ce se va obține scrisoarea de garanție bancară promisă și după ce vor fi onorate ordinele de plată, se va decide continuarea relațiilor comerciale.
În consecință, inculpatul a încercat să obțină scrisoarea de garanție cerută pentru suma de 800.000.000 lei, de la B.R.D., Sucursala Botoșani, însă nu a reușit.
Totuși la producător a ajuns scrisoarea de garanție bancară, emisă de B.P. Sucursala Botoșani, pentru suma de 1.000.000.000 lei, ceea ce a condus la continuarea relațiilor comerciale.
În momentul în care datoriile societății administrată de inculpat au ajuns la suma de 1.131.386.385 lei, societatea creditoare a încercat să-și recupereze suma de la bancă, însă a constatat că scrisoarea de garanție bancară era falsă, nefiind emisă de aceasta.
II. Referitor la punctul 2 din actul de inculpare, tribunalul a reținut, în esență, următoarea situație de fapt.
La data de 21 februarie 1996 a fost înființată SC B. SRL, având ca unic administrator pe fiul inculpatului, numitul B.R.I.
La data de 11 martie 1996, acesta îl împuternicește pe tatăl său, inculpatul B.I., ca unic administrator cu puteri depline.
În luna august 1996, inculpatul poartă o discuție cu martorul P.M., administrator al SC A. SRL, în sensul înființării unei societăți de taximetrie pe raza municipiului Iași, însă acesta din urmă renunță, întrucât nu dispunea de resursele financiare necesare.
Cu toate acestea, inculpatul, în calitate de dealer, lansează o comandă de 30 de autoturisme, pentru SC A. SRL, firma martorului P.M., situație în care, producătorul încheie cu inculpatul un „proces-verbal de custodie”, act ce conține trei condiții de îndeplinirea cărora depinde livrarea automobilelor, și anume:
- să se încheie contract cu SC A. SRL și să trimită un exemplar la SC D.A.R. SA Craiova;
- firma cumpărătoare să aibă scrisoare de garanție bancară, fiind vorba de o vânzare în rate și
-SC S. SRL să încaseze și să vireze avansul prevăzut în contract.
De menționat este faptul că anterior acestei comenzi, respectiv, la data de 2 iulie 1996, între părți a fost încheiat și un „Addemdum nr. 1”, care stabilea regulile aplicabile sistemului de vânzare a autoturismelor în rate și care reglementa condițiile referitoare la plata avansului, la garanțiile pe care trebuia să le îndeplinească cumpărătorul, la modalitățile de plată și întocmirea tuturor formalităților necesare.
Deși comanda era pentru SC A. SA, în contractele din 14 noiembrie 1996, din 28 noiembrie 1996 și din 19 decembrie 1996, întocmite de martora P.M., la cererea inculpatului fiind angajata acestuia, a fost trecută ca societate cumpărătoare SC B., iar la rubrica administrator a fost trecut martorul P.M. De asemenea, au fost întocmite facturi doar pentru 30 autoturisme, 4 fiind vândute de inculpat cu prețul integral, fără însă să aibă acordul scris al SC D.A.R. SA Craiova.
În aceeași lună, SC B. SRL revinde autoturismele firmei inculpatului SC S. SRL, doar pe bază de facturi, fără a încheia contract de vânzare și fără a înștiința societatea de asigurare A.I.
Cu aceste autoturisme SC S. și-a început activitatea de taximetrie în județul Iași.
Pentru a-i fi aprobată livrarea primei tranșe de 15 autoturisme (pe care le-a vândut către SC B.), trebuia virat avansul în valoare de 150.591.500 lei.
În aceste condiții, în ziua de 18 noiembrie 1996 pe faxul aparținând serviciului „vânzări” al SC D.A.R. SA este primit ordin de plată, în valoare de 150.591.500 lei și specificația că reprezintă contravaloarea 30% avans 15 bucăți C.
Ordinul de plată a fost emis de SC S. Botoșani, purtând ștampila firmei și indicând ca bancă ce va efectua plata B.R.D., Sucursala Botoșani (a cărui ștampilă era aplicată pe ordin).
Ulterior s-a constatat că ordinul nu fusese ștampilat de această bancă și că firma emitentă nu avea cont la ea.
Tribunalul și-a motivat în esență soluția de achitare în sensul că inculpatul nu a indus în nici un fel în eroare firma producătoare, el neavând intenția de a o înșela.
Astfel, referitor la scrisoarea de garanție bancară, pentru suma de 1.000.000.000 lei, prima instanță a concluzionat că aceasta nu a fost folosită de inculpat (care a aflat de existența ei abia în luna ianuarie 1997), și că nici nu ar fi fost necesară cât timp exista cea anterioară, pentru 500.000.000 lei, acoperind valoarea autoturismelor aflate în stoc la acea dată.
Cu privire la cele 34 de autoturisme, tribunalul a reținut că prin ordine de plată sau prin compensare SC S. SRL a achitat firmei producătoare avansul de 30%, iar faptul că vânzarea s-a făcut pentru altă firmă decât cea pentru care s-a lansat comanda nu este de natură a produce pagubă sau altă consecință juridică defavorabilă părții civile.
Reținând totuși un prejudiciu final de 770.352.664 lei, instanța a obligat doar părțile civilmente - responsabile SC S. SRL și SC B. SRL la plata acestei sume, către partea civilă SC D.A.R. SA Craiova.
Împotriva sentinței au declarat apeluri procurorul, inculpatul și partea civilă.
Procurorul a criticat sentința pentru aceea că, instanța a făcut o eroare gravă de fapt și a ajuns în consecință la o concluzie greșită asupra vinovăției inculpatului.
La rândul său, inculpatul a susținut că pentru infracțiunea de înșelăciune, instanța trebuia să pronunțe achitarea în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. și să lase nerezolvată acțiunea civilă, care de altfel, constituie obiectul unor litigii aflate pe rolul instanțelor civile.
În sfârșit, partea civilă a susținut că paguba produsă de inculpat prin infracțiunile deduse judecății este de 3.793.367.225 lei, sumă la care ar fi trebuit obligat inculpat, în solidar cu părțile civilmente - responsabile.
Prin decizia penală nr. 141 din 27 aprilie 2001, Curtea de Apel Suceava a găsit întemeiată critica formulată de Parchet și partea civilă și în consecință a admis apelurile declarate de aceștia, a desființat sentința penală atacată și a pronunțat următoarea decizie:
În temeiul dispozițiilor art. 215 alin. (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 42 C. pen., l-a condamnat pe inculpatul B.I. la 5 ani închisoare.
În baza dispozițiilor art. 291, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 42 C. pen., l-a condamnat pe același inculpat la 2 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 5 ani închisoare.
A făcut aplicarea dispozițiilor art. 71 C. pen. și a dedus din pedeapsă, durata arestării preventive de la 10 aprilie 1997, la 30 aprilie 1997.
L-a obligat pe inculpat, în solidar cu părțile responsabile civilmente SC B. SRL și SC S. SRL (prin lichidator C.I.) să plătească părții civile SC D.A.R. SA Craiova suma de 770.352.664 lei, cu titlu de despăgubiri.
A fost respins apelul declarat de inculpat.
În motivarea deciziei pronunțate, instanța de control judiciar, a reținut în esență că, în baza probelor administrate la dosarul cauzei, (în principal, raportul de constatare tehnico-științifică și declarația martorului M.F.) rezultă că inculpatul, în calitate de administrator unic al SC S. SRL, nu putea să nu știe de trimiterea scrisorii de garanție în discuție, atâta vreme cât această scrisoare a fost dactilografiată la mașina de scris aparținând societății sale, iar din declarația martorului M.F. reiese că scrisoarea de garanție, i-a fost înmânată chiar de inculpat.
Totodată, a mai reținut Curtea, că potrivit adresei nr. 1579/1997 a B.R.D., Sucursala Botoșani, rezultă că inculpatul a mai încercat să obțină scrisoarea de garanție bancară în sumă de 1.000.000.000 lei, nereușind însă datorită situației economice necorespunzătoare a SC S. SRL și că, în fine, după înregistrarea la societatea producătoare a scrisorii de garanție bancară din 30 iulie 1996, inculpatul a vândut cele 7 autoturisme oprite de la vânzare, potrivit procesului verbal încheiat la 26 iulie 1997.
A mai constatat instanța de control judiciar că, cele 3 contracte de vânzare-cumpărare a celor 34 de autoturisme au fost falsificate și folosite astfel de inculpat în derularea afacerii cu partea civilă, dând acesteia impresia că a efectuat două vânzări (mai întâi SC B. al cărui administrator în mod fals a fost menționat martorul P.M., iar apoi de la aceasta către SC S. SRL), în realitate autoturismele fiind achiziționate de inculpat pentru el.
În sfârșit, s-a mai reținut că ordinul de plată din 18 noiembrie 1996, pentru suma de 150.592.500 lei a fost expediat de pe faxul firmei inculpatului, document bancar ce conținea mențiuni false, cu privire la emitent și banca plătitoare.
Împotriva acestei decizii ca și a hotărârii pronunțată de prima instanță, în termen legal, a declarat recurs inculpatul B.I., care prin apărătorii săi a criticat hotărârile atacate, pentru motivele de casare cuprinse la pct. 9, 12, 17, 18, 10 și 15 ale art. 3859 C. proc. pen., solicitându-se ca în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) din același cod, să se admită recursul declarat, să se caseze hotărârile pronunțate și în rejudecare, să se dispună achitarea, în conformitate cu dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru toate faptele pe motiv că nu există, iar sub aspectul laturii civile, respingerea acțiunii civile.
În subsidiar, s-a cerut ca în temeiul dispozițiilor art. 38516 și 380 C. proc. pen., restituirea cauzei la procuror, pentru completarea urmăririi penale.
În dezvoltarea motivelor scrise, depuse la dosar, s-a susținut, în esență, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția, că în cauză nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunilor de înșelăciune și uz de fals, că instanța de apel a comis o gravă eroare de fapt constând în aceea că a reținut o stare eronată, în contradicție evidentă cu probele administrate în cauză, că sub aspectul încadrării juridice nu putea fi reținut uzul de fals, în concurs cu forma agravată a înșelăciunii, prevăzută de art. 215 alin. (2) C. pen., pentru că acesta este absorbit în conținutul infracțiunii ca circumstanță agravantă în condițiile art. 41 alin. (3) C. pen., că judecarea cauzei la ambele instanțe a avut loc în lipsa a două părți nelegal, citate SC S. SRL și SC B. SRL, că prin cele două hotărâri nu a fost rezolvat fondul cauzei, întrucât instanțele au omis să raporteze celelalte aliniate ale art. 215 C. pen., la alin. (1) al acestui text de lege, iar pe de altă parte, acestea nu au fost preocupate să analizeze cele două elemente și anume: scopul special de a obține un fals material injust, pentru sine sau pentru altul și urmarea specifică, prejudiciul.
Recursul declarat este nefondat.
Examinând actele și lucrările dosarului în raport de criticile formulate și prevederile legale, Curtea Supremă constată că, instanța de apel a reținut în mod corect situația de fapt prezentată în expunerea rezumativă făcută mai sus, în baza probatoriului administrat la dosarul cauzei, și a dispus condamnarea inculpatului, pentru infracțiunea de înșelăciune și respectiv uz de fals.
Astfel, este de necontestat faptul că la data de 5 februarie 1996, între inculpat și partea civilă s-a încheiat contractul, în baza căruia inculpatul devenea dealer autorizat al firmei producătoare de automobile D.A.R., pe toată zona moldovei.
Așa fiind, în art. 5.2. al contractului se menționa că: avansul trebuie plătit înainte de data livrării, iar restul de plată trebuie virat în cel mult 24 ore bancare, de la data vânzării, pe care o face dealerul către client.
Totodată în art. 5.3. a fost reglementată modalitatea de plată, respectiv prin scrisoare de garanție a unei bănci de stat, prin care aceasta din urmă trebuia să efectueze restul de plată pentru vehiculul comandat, necondiționat în situația în care, comerciantul nu onora comanda.
Prin protocolul încheiat ulterior între părți sunt menținute în totalitate clauzele menționate mai sus, privind modalitatea de plată și scrisoarea de garanție bancară.
De asemenea, este de necontestat faptul că, ulterior, ca urmare a neonorării obligațiilor contractuale de către inculpat, reprezentanții firmei D.A.R. s-au deplasat la sediul societății inculpatului, unde în data de 26 iulie 1996 au încheiat un proces verbal, semnat ulterior și de inculpat, prin care i se cerea acestuia o nouă scrisoare de garanție bancară de cel puțin 800.000.000 lei, până pe data de 30 iulie 1996, fiindu-i totodată sigilate un număr de 7 autoturisme aflate în stoc.
La pct. 4 al prezentului proces-verbal se menționează în mod expres că „după ce SC D.A.R. SA Craiova va obține scrisoarea de garanție bancară promisă, eliberată în favoarea sa și virarea sumei menționată mai sus, urmează să se dea instrucțiuni la SC S. Botoșani, privind soarta celor 7 mașini pe stoc, cât și continuarea relațiilor comerciale între D.A.R. SA și acest dealer.
Ori, faptul că scrisoarea de garanție bancară a fost emisă și a ajuns la producător tocmai la data limită cerută de acesta, respectiv 30 iulie 1996, că anterior inculpatul a făcut încercări disperate să obțină chiar de la o altă bancă, scrisoarea de garanție, pentru suma cerută; că imediat după transmiterea acestei scrisori de garanție bancară inculpatul a desigilat și vândut cele 7 autoturisme sechestrate, conform înțelegerii din procesul verbal sus-menționat, care a condiționat continuarea relațiilor comerciale între cele două părți, de emiterea acestei scrisori, demonstrează că inculpatul, prin comportamentul său a avut atitudinea aceluia care era în deplină cunoștință de cele întâmplate, și că, acesta știa de documentul bancar în discuție și a uzat de el, pentru continuarea relațiilor comerciale cu partea civilă.
De asemenea, în mod greșit tribunalul a reținut că inculpatul nu a acționat cu intenția de a înșela partea civilă în condițiile în care, documentul bancar în discuție nici nu a fost folosit de aceasta, întrucât nici nu era nevoie ca el să fi fost folosit, atâta vreme cât inducerea în eroare și înșelarea părții civile s-a produs, în momentul în care societatea producătoare a luat cunoștință de scrisoarea de garanție bancară cerută, creându-i acesteia impresia solvabilității debitorului și posibilității recuperării creditului prin folosirea scrisorii de garanție bancară emise, fapt ce a și condus la continuarea relațiilor comerciale, dintre cei doi parteneri.
Totodată, referitor la cele 3 contracte de vânzare-cumpărare a celor 34 de autoturisme, rezultă în mod cert din proba cu înscrisuri administrată la dosar că inculpatul și-a încălcat obligațiile contractuale asumate, inducându-l și menținându-l în eroare pe producător, cu privire la derularea contractului și onorarea plăților, tocmai pentru continuarea relațiilor comerciale.
Ca și în cazul scrisorii de garanție bancară false, și în cazul ordinului de plată nr. 151 din 18 noiembrie 1996, emis pentru suma de 150.552.500 lei, inculpatul a negat că ar fi avut cunoștință de existența acestuia, afirmație contrazisă de comportamentul său în relațiile comerciale cu producătorul, și care demonstrează o activitate premeditată a inculpatului, în conceperea planului infracțional de înlăturare pe cât posibil a oricărui indiciu, care să conducă la persoana sa, pentru că astfel ar apare ca „inexplicabil”, cum tocmai de la faxul aparținând firmei sale, al cărei unic acționat era, a fost transmis ordinul de plată, în momentul în care trebuia deblocată livrarea primei tranșe de autoturisme, din cele 34 comandate (pentru propria societate de taximetrie), în condițiile în care contractele erau încheiate numai de inculpat, cu încălcarea flagrantă a condițiilor impuse de producător.
Pe de altă parte, din nici o probă nu rezultă că alături de inculpat ar mai fi fost și alte persoane, „partenere de afaceri”, care să „lucreze” alături de acesta în derularea afacerilor comerciale cu partea civilă, și care să fi avut „interesul” să uzeze de documentele bancare în discuție.
În concluzie, faptele inculpatului B.I. de a se fi folosit de documente bancare false (scrisoare de garanție bancară), pentru a induce și menține în eroare partea civilă SC D.A.R. SA, cu ocazia executării unui contract de „dealer autorizat” producând o pagubă părții civile, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) C. pen. și uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen.
Față de toate criticile formulate de inculpat ce au vizat nelegalitatea hotărârilor, pentru argumentele mai sus arătate, se constată că acestea sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, ca atare.
Referitor la critica invocată privind necitarea părților civile SC S. SRL și SC B. SRL în primă instanță și în apel, se observă că, în cauză, inculpatul nu a dovedit un interes procesual pentru invocarea acestui caz de casare, lipsa acestor părți neinfluențând în nici un fel soluționarea cauzei în privința sa, situație în care urmează să fie respinsă, ca atare.
Nici critica referitoare la soluționarea laturii civile nu poate fi primită, atâta vreme cât cuantumul despăgubirilor civile, la care inculpatul a fost obligat în solidar cu părțile responsabile civilmente a fost stabilit în baza expertizei contabile întocmită în faza de judecată, iar solidaritatea răspunderii inculpatului alături de părțile responsabile civilmente, operează în virtutea dispozițiilor legale, respectiv dispozițiile art. 16 C. proc. pen.
În consecință, întrucât motivele de recurs sunt nefondate, iar din analiza actelor dosarului nu se constată existența unor cazuri de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., care pot fi luate în examinare din oficiu, secția penală a Curții Supreme de Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.I., împotriva deciziei penale nr. 141 din 27 aprilie 2001 a Curții de Apel Suceava.
Obligă pe recurent la plata sumei de 1.100.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pronunțată în ședință publică, azi 10 iulie 2003.