Prin Sentința penală nr. 22 din 23 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 8189/30/2011, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul C.S., cetățenia română, fără antecedente penale, pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen.
În baza art. 350 alin. (3) lit. b) C. proc. pen. s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului C.S. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 80 din 5 octombrie 2011 al Tribunalului Timiș, dacă nu este arestat în altă cauză.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
S-a dispus plata sumei de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului din oficiu, din fondurile MJ către Baroul Timiș.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 823/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș emis la data de 25 noiembrie 2011, înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 8189/30/2011, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului C.S., pentru săvârșirea infracțiunii de lovituri cauzatoare de moarte, faptă prev. și ped. de art. 183 C. pen.
În fapt, în sarcina inculpatului s-a reținut că a lovit cu pumnii în față victima I.C., care a căzut, s-a lovit cu capul de un plan dur și, urmare acestei lovituri, a decedat.
Analizând materialul probator administrat în cele două faze ale procesului penal, respectiv: proces-verbal de cercetare la fața locului (fila 2-3 dosar .u.p.), proces-verbal de constatare (fila 4 dosar u.p.), raport de primă expertiză medico-legală nr. 685 din 22 martie 2011 (fila 7), raport medico-legal de necropsie nr. 523A din 22 noiembrie 2010, buletin histopatologic și buletin de analiză (filele 8-11), buletin de analiză toxicologică (f. 12-13), certificat de deces (fila 16), planșă fotografică (filele 19-27 dosar u.p.), fișă de identificare cadavru (filele 38-42 dosar u.p.), declarații martori B.G. (fila 43 dosar u.p.), F.V. (filele 44-45, 57 dosar u.p., fila 36 dosar), U.D. (filele 44, 58 dosar u.p., 37 dosar), D.V. (filele 47, 56 dosar u.p., 35 dosar), G.T. (filele 82, 83-84, 34 dosar), proces-verbal de depistare (fila 53), proces-verbal de identificare (fila 54), declarații inculpat (filele 60-62, 66 dosar u.p., 23 dosar), raport de primă expertiză medico-legală psihiatrică nr. A1/11502/2011 (filele 13-15 dosar), instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt:
În dimineața zilei de 21 noiembrie 2010, în jurul orelor 10:20, martora D.V. a observat în spatele blocului nr. 315 de pe str. S.B. din Timișoara, unde dormeau de mai mult timp persoane fără adăpost, o persoană întinsă la pământ care nu mișca. Ca atare, a apelat serviciul 112, la fața locului venind într-un timp scurt o ambulanță, iar apoi, întrucât s-a constatat că este vorba de un bărbat decedat, și organele de poliție. Victima a fost găsită întinsă pe burtă, lângă ușa de acces în bloc, având capul culcat pe mâna dreaptă, cu fața spre perete, jumătate din corp fiind sub scară, iar picioarele fiind în afară. Cu ocazia examinării mâinilor, picioarelor, spatelui și bustului nu au fost observate urme vizibile de violență, constatându-se însă că acesta avea ochiul drept tumefiat. Cadavrul a fost amprentat și transportat la IML Timișoara, iar în urma verificărilor a fost identificat în persoana numitului I.C. - persoană fără adăpost, care trăia pe raza municipiului Timișoara, în zona Căii Lipovei.
Potrivit raportului de autopsie întocmit de IML Timișoara, moartea victimei a fost de natură violentă și a putut data din data de 21 noiembrie 2010, ea datorându-se insuficienței acute cardio-respiratorii consecutive contuziilor și dilacerării cerebrale însoțite de hemoragie meningo-cerebrală și inundație sanguină intraventriculară, urmare a unui traumatism cranio-cerebral acut. La examinarea externă s-au constatat următoarele leziuni: 1. suprasprâncenos dr., placard excoriat brun, gros, neomogen, de 3,2/1,5 cm; 2. echimozare violacee neomogenă pleoapă superioară ochi dr.; 3. malar dr. excoriație roșie de 1,5/1 cm; 4. echimozare violaceu-roșietică de ½ externă pleoapă superioară ochi stg. și unghi extern orbită stg.; 5. obraz stg., supramandibular, echimoză roșie cu margini gălbui, neomogenă, de 6,5/4,5 cm; 7. pe roșul buzei superioare, în stg., plagă de aspect contuz, roșie, de 0,7/0,2 cm, pe fond tumefiat și echimozat violaceu; 8. față vestibulară buza inferioară în stg., echimoză violaceu-albăstruie, neomogenă, de 0,5/0,3 cm; 9. retroauricular stg., dungă excoriată brună, verticală, de 1,2/0,3 cm; 10. mandibular stg. în apropierea gonionului, excoriație liniară roșie-brună, paralelă cu ramul orizontal, de 2/0,3 cm; 11. braț stg., 1/3 inferioară, față posterioară, echimoză roșie cu margini brune, omogenă, de 6/4,5 cm; 12. spina iliacă antero-superioară dr., excoriație roșie în ½V½ cu deschiderea spre superior, ramurile de 1,5, respectiv 1,4 cm, situată pe fond echimozat roșu; 13. la nivelul ambilor genunchi, excoriații roșii pergamentate, pe fond echimozat violaceu, brun. De asemenea, intern s-a constatat: infiltrate sanguine craniene : T.dr. (roșu-recent) și în mușchiul T stg. (brun roșiatic=leziune mai veghe decât precedenta), hematom subdural T stg. și în etaj mijlociu baza craniu, hemoragie leptomeningee T stg., contuzii cerebrale și dilacerări lob T stg., hemoragie leptomeningee cerebeloasa stg. Referitor la leziunile externe constatate, s-a precizat că după aspect și colorație leziunile de la punctele 1, 2, 3, 4, 5, 7, 8, 12 s-au putut produce cu puțin timp înaintea decesului (ore, 1-2 zile), iar celelalte semne de violență au putut avea vechimea de 4-6 zile anterior decesului. Cu privire la mecanismul de producere a leziunilor de violență constatate la autopsie, s-a precizat că s-au putut produce prin lovire cu și de corpuri dure.
Totodată, potrivit raportului de primă expertiză medico-legală nr. 685 din 22 martie 2011, leziunile de violență descrise în raportul de necropsie au avut legătură cauzală cu decesul. Mecanismul de producere a leziunilor ar fi putut fi lovirea victimei cu un corp contondent (de formă neprecizabilă) în partea stângă a feței (leziunile consemnate la punctele 4, 5, 7, 8, 9) urmată posibil de căderea victimei pe partea dreaptă a corpului pe un plan dur (producerea leziunilor de la punctele 1, 2, 3, 12). S-a mai precizat că echimoza pleoapei superioare a ochiului drept s-a putut produce prin difuzarea sângelui din leziunea suprajacentă spurasprâncenoasă, neexcluzându-se posibilitatea lovirii active la acest nivel. În urma impactului extremității cefalice (partea dreaptă) cu planul dur al solului, creierul a suferit o mișcare bruscă în cavitatea craniană și au survenit leziuni mai importante și vizibile în stânga - așa numitele leziuni de contralovitură. Mecanismul de producere a leziunilor poate recunoaște și lovirea repetată pe mai multe planuri a victimei sau căderi repetate.
Organele de urmărire penală au apreciat ca aceste leziuni au fost cauzate de inculpatul C.S., fapt ce ar fi dovedit de declarațiile martorilor D.V., F.V., U.D. și G.T., persoane fără adăpost care au locuit și ele în Calea Lipovei și cărora inculpatul le-ar fi povestit existența unei agresiuni asupra victimei sau care au auzit acest lucru de la alte persoane.
Instanța de fond a reținut că, potrivit disp. art. 1 C. proc. pen., procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Totodată, potrivit art. 3 C. proc. pen., rolul organelor judiciare, inclusiv al instanței de judecată este acela de aflare a adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului, iar aflarea adevărului și lămurirea cauzei sub toate aspectele se poate face doar pe bază de probe (art. 62 C. proc. pen.) și cu respectarea tuturor principiilor ce guvernează desfășurarea procesului penal, principii reglementate atât de legislația internă cât și de cea europeană.
Unul dintre aceste principii fundamentale ale procesului penal, consacrat prin dispozițiile art. 52 C. proc. pen. este cel al prezumției de nevinovăție, în virtutea căreia orice persoană este considerată nevinovată până la dovedirea vinovăției sale în cadrul unui proces public desfășurat cu respectarea dreptului la apărare.
Prin adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal și concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerințe: vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale întrucât simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției; sarcina probei revine organelor judiciare astfel că interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului; hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar în caz de dubii, acestea vor fi interpretate în favoarea inculpatului.
Or, în cauză, instanța de fond a constatat că nu există astfel de probe, care să aibă forța necesară de a demonstra cu certitudine, dincolo de orice îndoială, vinovăția inculpatului cu privire la fapta imputată, existând numeroase dubii sub acest aspect.
În primul rând, s-a observat că inculpatul nu a recunoscut niciun moment fapta imputată, susținând în permanență că nu se face vinovat de cauzarea leziunilor care au condus la decesul părții vătămate. Încă din prima declarație dată în cauză, inculpatul a arătat că nu neagă existența unei altercații între el și victimă într-una din zilele care au precedat decesul acesteia, generată de o sticlă de spirt, pe care victima o luase de la el, însă a arătat că aceasta nu a avut intensitatea reținută de procuror și loviturile aplicate nu au putut în niciun caz să conducă la decesul victimei. Atât în prima declarație, cât și în cele date ulterior în cauză, inculpatul a precizat că a aplicat o lovitură cu palma sau pumnul în față - în zona maxilarului, precum și o lovitură cu pumnul în piept, fără însă ca victima să cadă sau să se lovească cu capul de vreun plan dur. Inculpatul a mai precizat că nici nu s-a putut întâmpla aceasta, deoarece victima a stat în fund pe plapumă.
Referitor la declarațiile martorilor U.D., F.V., D.V. și G.T., pe care au fost întemeiate concluziile organelor de urmărire penală, instanța de fond a apreciat că acestea ridică numeroase suspiciuni și nu au fost în măsură să dovedească, dincolo de orice dubiu, că cele relatate de inculpat nu au corespuns realității și că, de fapt, acesta ar fi aplicat victimei loviturile care au condus la decesul acesteia.
În acest sens, s-a observat în primul rând că niciunul dintre aceștia nu a fost martor direct cu privire la aceasta situație de fapt, niciunul nefiind de față la incidentul dintre inculpat și victimă și neputând confirma existența și modalitatea de derulare a acestuia - percepute prin propriile simțuri, ci relatând doar anumite aspecte pe care doi dintre aceștia, respectiv martorii F.V. și U.D., au susținut că le-au auzit de la inculpat, care le-ar fi relatat că a agresat victima, iar ceilalți doi martori din zvon public - respectiv de la alte persoane fără adăpost din acea zonă, care nu au fost însă identificate.
În al doilea rând, nu a fost lămurită împrejurarea pentru care aceste declarații au apărut după trecerea unui interval de aproape un an de zile de la data incidentului, victima decedând în luna noiembrie 2010, iar martorii fiind audiați pentru prima dată abia în cursul lunii septembrie 2011, nimeni neputând explica o asemenea întârziere.
În al treilea rând, s-a observat inconstanța acestor martori în relatările făcute cu privire la împrejurările esențiale ale cauzei, respectiv localizarea în timp a altercației, a întâlnirii cu inculpatul și a decesului victimei, amănuntele oferite de inculpat cu privire la actele de agresiune, relațiile anterioare existente între inculpat și victimă, precum și contradicțiile existente între declarațiile date de acești martori, toate acestea evidențiind un dubiu important cu privire la realitatea acestor susțineri, care, în măsura în care nu a fost înlăturat prin alte probe administrate în cauză, - probe care însă nu există - nu ar fi putut fi interpretat decât în favoarea inculpatului.
Astfel, în ceea ce îl privește pe martorul F.V., în declarația dată în faza de urmărire penală, acesta a arătat că inculpatul și victima dormeau împreună sub un balcon în calea Lipovei, obișnuiau să consume împreună spirt medicinal și se băteau frecvent. La sfârșitul anului 2010 - nu poate preciza data - P.- victima I.C. - a fost găsit mort sub balconul unde dormea cu inculpatul. La scurt timp, în seara aceleiași zile, sau a doua zi, în parc, inculpatul i-a povestit că l-a bătut ½ca lumea½ pe P., lovindu-l cu pumnii și picioarele, deoarece i-a furat bani și spirtul medicinal. În cuprinsul aceleiași declarații, martorul a revenit asupra acestor aspecte, precizând că la circa o săptămână după ce inculpatul i-ar fi povestit aceste lucruri, a aflat că victima a murit și că inculpatul i-ar fi spus că victima este în spital și nu are nimic. A mai precizat că în acea perioadă inculpatul a dispărut un anumit timp din zonă.
Ulterior, în declarația dată în fața instanței, martorul a menținut aspectele relatate referitoare la faptul că inculpatul ar fi mers în parcul din zona Lipovei și ar fi povestit că s-a bătut cu victima din cauza unei sticle de spirt, precizând însă că acesta nu le-a spus că victima ar fi în spital sau că ar fi fost lovit rău de pe urma acestei bătăi. Totodată, în ceea ce privește natura loviturilor, a arătat că inculpatul le-ar fi povestit că i-a dat o palmă, un pumn și un picior, însă că nu avea urme de sânge pe haine sau pe încălțăminte. De asemenea, martorul a revenit și asupra aspectelor referitoare la relațiile anterioare dintre cei doi, precizând că el nu i-a văzut niciodată pe aceștia să se agreseze, cei doi fiind prieteni foarte buni și persoane foarte liniștite. Referitor la data la care inculpatul ar fi povestit în parc despre bătaia cu victima, martorul a prezentat mai multe variante în cuprinsul aceleiași declarații: inițial, a arătat că la ceva timp după ce inculpatul le-a povestit, fără a putea preciza câte zile au trecut, a aflat despre moartea unui boschetar printre blocuri, iar la vreo săptămână a aflat numele acestuia; ulterior, a precizat că la vreo săptămână după ce inculpatul a relatat despre bătaie, a aflat că a murit P.
În ceea ce îl privește pe martorul U.D., acesta a arătat în faza de urmărire penală că îi cunoștea pe inculpat și victimă, toți trei fiind persoane fără adăpost, și a știut că cei doi dormeau împreună sub un balcon din calea Lipovei. Pe la sfârșitul anului 2010 - nu poate preciza data - P. (victima I.) a fost găsit decedat sub balconul unde dormea cu inculpatul. După ce P. a murit, inculpatul a venit în parcul din Calea Lipovei, unde erau martorul și alți boschetari, și le-a povestit că el i-a dat o palmă lui P. și l-a împins, iar acesta a căzut și s-a lovit la cap, scandalul plecând de la faptul că P. i-a luat sticla cu spirt.
Ulterior, în fața instanței de judecată, martorul U.D. a precizat că, de fapt, inculpatul nu a povestit cum l-a bătut pe I., nearătând dacă l-a lovit cu palma, cu pumnul sau cu piciorul, dacă victima a căzut sau nu, ci doar a povestit că l-a bătut fiindcă i-a furat o sticlă de spirt. Totodată, referitor la perioada de timp când s-au petrecut cele relatate, a arătat că el nu mai știe când a murit P., însă își amintește cu exactitate că a aflat de moartea acestuia la vreo 2-3 zile după ce se întâmplase, și cu câteva zile înainte, respectiv 3, inculpatul le-a povestit despre agresiune. A arătat că nu poate preciza nici măcar ce perioadă a anului era atunci când inculpatul le-a povestit de agresiune, însă că a știut că afară nu era frig, inculpatul fiind îmbrăcat într-un tricou și în pantaloni, iar în picioare avea șlapi, nu bocanci sau pantofi de sport. După ce i s-a relatat ce a declarat în faza de urmărire penală, martorul a revenit din nou asupra declarațiilor și a indicat că, de fapt, acum își amintește că inculpatul le-ar fi povestit că a dat o palmă și un picior victimei, fără însă a le preciza zona corpului în care a aplicat loviturile, iar referitor la mențiunea din primele declarații cu privire la împingerea victimei de către inculpat, a arătat că nu își mai amintește aceste aspecte.
Referitor la martorul D.V., acesta a arătat, în declarația dată în faza de urmărire penală, că inculpatul obișnuia să doarmă în același loc cu victima, sub un balcon din calea Lipovei, iar la sfârșitul anului 2010, după ce P. a fost găsit decedat, ar fi aflat de la boschetarii aflați prin parcul din zona Lipovei că acesta ar fi fost bătut de inculpat înainte de a muri, precizând că scandalul - adică că P. a fost lovit de către inculpat și a căzut la pământ - ar fi pornit de la o sticlă de spirt. În fața instanței, acest martor a arătat că nu știe când s-a întâmplat fapta cu P. și Pa. și își amintește doar că în zilele ulterioare incidentului, care a avut loc toamna, a auzit prin parc discutându-se că cei doi s-ar fi bătut de la o sticlă de spirt - respectiv de la F. și U. A precizat martorul că el nu a discutat niciodată cu inculpatul despre aceste lucruri, că el nu i-a văzut niciodată pe cei doi să se bată și că el a consumat de mai multe ori alcool cu inculpatul, iar acesta nu a fost niciodată violent cu el. A mai arătat că niciuna dintre persoanele care vorbeau aceste lucruri nu a spus că ar fi fost prezentă la bătaia dintre cei doi și el nu știe de unde cunoșteau aceste aspecte, poate fiindcă victima și inculpatul dormeau împreună de câteva zile.
În ceea ce îl privește pe martorul G.T., acesta a arătat în faza de urmărire penală că îi cunoștea pe inculpat și pe victimă și știe că aceștia mai dormeau împreună în spatele unui bloc din calea Lipovei. De mai multe ori a consumat băuturi alcoolice, inclusiv spirt medicinal cu aceștia atât în parcul de la piață, cât și în spatele blocului unde dormeau cei doi, însă nu l-a văzut niciodată pe inculpat să agreseze victima. După ce s-a arătat la televizor că a fost arestat inculpatul, a auzit persoanele fără adăpost din zona parcului discutând că imediat după ce a fost găsit mort P., inculpatul a venit în parc, având urme de sânge pe haine și încălțăminte, și s-a lăudat că l-a bătut pe acesta. În fața instanței, acest martor a arătat că îi cunoștea, într-adevăr, atât pe inculpat, cât și pe victimă și a consumat de câteva ori alcool cu ei, însă nu știe unde dormeau cei doi și dacă dormeau împreună. Totodată, a arătat că nu i-a văzut niciodată pe cei doi să fie agresivi unul cu celălalt. Despre moartea lui P. a aflat abia când a văzut la televizor că P. a fost arestat pentru acest lucru și, după aceasta, când a trecut prin parcul din zona Lipovei a auzit discutându-se pe acolo - fără a putea preciza persoanele care discutau - despre faptul că, după faptă, inculpatul ar fi trecut prin parc și ar fi avut urme de sânge pe încălțăminte și pe pantaloni și că cei doi s-ar fi bătut. Martorul a arătat că nu poate preciza când spuneau oamenii din parc că l-ar fi văzut pe Pa. (inculpatul) cu sânge, când s-ar fi lăudat acesta că s-a bătut cu P. și nici măcar când a murit P. Totodată, a precizat că nu a discutat niciodată cu inculpatul despre aceste aspecte și că l-a văzut pe acesta în cursul anului 2011. De asemenea, martorul a mai arătat că inculpatul nu era o fire violentă și nu l-a văzut să aibă altercații cu cineva.
În același timp, referitor la declarațiile date de martorii U.D. și F.V. cu privire la aspectele pe care li le-ar fi relatat inculpatul, instanța de fond a apreciat că un dubiu puternic cu privire la credibilitatea acestora a fost evidențiat și de împrejurarea că, deși acești martori și-au putut aduce aminte cu lux de amănunte cele relatate de inculpat cu privire la actele de agresiune, niciunul dintre ei nu a putut preciza data - nici măcar aproximativă - când s-ar fi petrecut toate acestea (povestirea și decesul victimei), ambii precizând în faza de urmărire că se întâmpla „pe la sfârșitul anului 2010”, iar în faza de judecată martorul U. nemaiputând să-și amintească nici acest lucru, ci susținând că era o perioada a anului în care „nu era frig”, deoarece „inculpatul era îmbrăcat într-un tricou și pantaloni și în picioare avea șlapi”.
Nu în ultimul rând, a fost avută în vedere și contradicția existentă între declarațiile acestor martori inclusiv cu privire la prezența acestora în momentul în care inculpatul ar fi relatat despre agresarea părții vătămate, martorului F.V. arătând că atunci când inculpatul i-a povestit că a bătut victima au fost de față și martorii U.D. și D.V., pe când martorul U. a arătat în mod expres că martorul F. nu a fost prezent atunci când inculpatul i-a povestit de bătaie, iar martorul D.V. a precizat în mod constant că el nu l-a auzit pe inculpat povestind aceste lucruri, ci a auzit despre acestea de la alți boschetari.
Or, în atare condiții, raportat la conținutul acestor declarații, la caracterul probabil al celor relatate, precum și la numeroasele contradicții existente în cuprinsul acestora cu privire la aspectele esențiale ale cauzei, instanța de fond a constatat că este evident că acestea nu au fost dovezi convingătoare de vinovăție a inculpatului, nu sunt în măsură să facă dovada exercitării de către acesta a unor alte acte de agresiune decât cele recunoscute, de o asemenea natură și intensitate încât să genereze leziunile care au condus la decesul victimei, și să răstoarne implicit, prezumția de nevinovăție care operează în favoarea acestuia.
În ceea ce privește actele de agresiune a căror existență a fost recunoscută de inculpat, s-a observat că nu a existat nicio dovadă în sensul unei legături de cauzalitate între acestea și rezultatul produs - respectiv decesul victimei, relevante în acest sens fiind concluziile raportului de expertiza medico-legală nr. 685 din 22 martie 2011 referitoare la mecanismul de producere a leziunilor care au condus la decesul victimei - care a evidențiat că acestea s-au produs prin căderea victimei și lovirea de un plan dur, iar nu doar prin aplicarea unei lovituri cu pumnul sau palma în zona feței.
Pentru aceste considerente, constatând că, pe de o parte, nu a existat suficiente probe că inculpatul ar fi exercitat actele de agresiune care au generat leziunile ce au condus la decesul victimei, iar pe de altă parte, că nu a existat legătură de cauzalitate între actele de agresiune a căror existență a fost recunoscută de inculpat și decesul victimei, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., instanța de fond a dispus achitarea inculpatului C.S. sub aspectul comiterii infracțiunii prevăzute de art. 183 C. pen.
În baza art. 350 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului C.S. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 80 din 5 octombrie 2011 al Tribunalului Timiș, dacă nu este arestat în altă cauză.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Împotriva sentinței penale nr. 22/PI/23 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș a declarat apel în termen legal Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, apel înregistrat la Curtea de Apel Timișoara la data de 7 mai 2012.
În motivarea apelului declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș s-a solicitat admiterea recursului formulat, desființarea sentinței primei instanțe și, pronunțând o nouă hotărâre în fond, să se dispună condamnarea inculpatului C.S. la o pedeapsă privativă de libertate pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 183 C. pen. S-a arătat că în cauză s-a dovedit că inculpatul a aplicat lovituri victimei și că victima a decedat ca urmare a acestor lovituri. De asemenea, s-a apreciat că motivul pentru care a existat o perioadă de câteva luni între decesul victimei și luarea primelor declarații nu a reprezentat vreun impediment sau vreun dubiu care să folosească inculpatului. Parchetul nu a fost de acord nici cu aprecierea instanței de fond în sensul că martorii audiați au fost indirecți, precizând că, deși aceștia nu au fost martori oculari ai faptei, aceștia au relatat ceea ce au auzit direct de la inculpat și nu din alte surse.
Prin Decizia penală nr. 164/A din 19 septembrie 2012 pronunțată de Curte de Apel Timișoara, secția penală, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. s-a respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș împotriva Sentinței penale nr. 22 din 23 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 8189/30/2011.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
În baza art. 189 C. proc. pen. s-a dispus plata sumei de 200 RON reprezentând onorariu avocat oficiu din contul Ministerului Justiției în contul Baroului Timiș.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței penale apelate, prin prisma motivelor de apel, precum și din oficiu, potrivit art. 371 alin. (1) C. proc. pen, instanța de apel a apreciat că hotărârea penală atacată a fost legală și temeinică, în deplină concordanță cu starea de fapt și ansamblul probator administrat în cauză.
Starea de fapt reținută în actul de sesizare s-a referit la comiterea de către inculpatul C.S. a infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte, prev. de art. 183 C. pen., cu privire la victima I.C. Prima instanță a sesizat în mod corect neregularitățile din dosarul de urmărire penală cu privire la data agresiunii, modalitatea de audiere a martorilor, poziția procesuală a inculpatului, dând eficiență principiului prezumției de nevinovăție, consacrat de art. 52 C. proc. pen., în condițiile în care organele de cercetare penală nu au reușit să strângă dovezi suficiente care să permită concluzia indubitabilă că inculpatul a fost autorul faptei.
Astfel, primul aspect ce a ridicat semn de întrebare cu privire la stabilirea vinovăției inculpatului a fost cel referitor la intervalul de timp scurs între data presupusei fapte, 21 noiembrie 2010, când martora D.V. a apelat serviciul de urgență 112, anunțând că pe str. S.B., în spatele blocului cu nr. 315 din Timișoara, se află o persoană decedată, și data consemnării primelor declarații ale martorilor despre care s-a apreciat că au cunoștință cu privire la autorul faptei, mobilul acesteia și modalitatea concretă de comitere. A fost evident că activitatea organelor de urmărire penală a fost uneori anevoioasă, raportat la circumstanțele concrete ale fiecărui caz în parte, în speță fiind vorba de oameni ai străzii, dar acest lucru nu a justificat pasivitatea organelor de cercetare penală, care nu au reușit identificarea persoanelor care au avut cunoștință despre cauzele decesului victimei I.C., decât la un interval de un an de la data comiterii faptei. Astfel, așa cum a reieșit din actele de urmărire penală, abia la data de 22 iulie 2011 cauza a fost înregistrată la parchetul competent să efectueze actele de cercetare penală în cauză, respectiv Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, după ce anterior dosarul s-a aflat în lucru la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara, în acest interval de timp efectuându-se doar raportul medico-legal de necropsie - filele 8-9 dosar u.p., raport de primă expertiză medico-legală, buletine de analiză toxicologică a alcoolemiei. Așa cum a rezultat din actele de urmărire penală, prima declarație de martor a fost luată la data de 9 septembrie 2011, fiind vorba despre audierea numitului B.G. - fila 43 dosar u.p., persoană fără adăpost, care a vorbit despre faptul că obișnuiește să stea în zona Lipovei și cunoaște mai multe persoane care nu au adăpost după poreclele acestora, respectiv Pa., P., V., Vi., D., C., Vo., R. Martorul a mai arătat că organele de poliție i-au prezentat fotografia unui bărbat, recunoscându-l ca fiind P., adică persoana găsită decedată, martorul arătând că în acea locație unde a fost găsită victima obișnuia să doarmă și o persoană zisă Pa. Martorul a arătat că numitul Pa. i-a povestit despre scandalul pe care l-a avut în urmă cu aproape un an cu victima pe care l-ar fi lovit, iar acesta s-a lovit cu capul de beton, discuție care a fost auzită și de către cealaltă persoană.
O stare de fapt relativ identică a fost prezentată și de martorul F.V. - fila 44, care, audiat fiind cu aceeași ocazie și la aceeași dată de către organele de cercetare penală, a relatat despre incident care ar fi avut loc între cei doi în condițiile în care atât martorul, cât și cele două persoane implicate în incident au fost persoane fără adăpost, martorul arătând că aceștia consumă spirt medicinal, iar pe fondul consumului de alcool a avut loc altercația care a dus la decesul victimei I.C. Martorii U.D. - fila 46, D.V. - fila 47, persoane fără adăpost, au fost audiați de către polițiști la data de 9 septembrie 2011, relatând aceeași stare de fapt cu privire la conflictul care ar fi avut loc între P. și Pa., soldat cu decesul primului și pe fondul consumului unei sticle de spirt medicinal de către cei doi.
În declarațiile luate în cursul urmăririi penale martorii au făcut referire generice cu privire la conflictul ce ar fi avut loc între P. și Pa., aceștia necunoscând numele și prenumele reale ale persoanelor, explicația constând în faptul că toate persoanele audiate trăiesc pe străzi, consumă băuturi alcoolice în mod constant, astfel încât gradul de percepție de către aceștia a activităților cotidiene este redus. De altfel, s-a făcut referire la conflictul dintre victimă și inculpat “înainte de Crăciun”, în condițiile în care data decesului a fost 22 noiembrie 2010, fiind evident că martorii nu au putut oferi o imagine corectă asupra activității infracționale, de natură să angajeze răspunderea penală a unei persoane. Mai mult, așa cum a rezultat din declarațiile contradictorii ale martorilor, victima și inculpatul a consumat băuturi alcoolice seara, iar decesul a fost constatat de dimineață, nici unul dintre cei audiați neputând oferi explicații plauzibile cu privire la ceea ce s-a petrecut în intervalul de timp de la data presupusei altercații dintre cei doi și data decesului.
Inculpatul a recunoscut existența unui conflict cu victima pe fondul consumului de băuturi alcoolice și generat de o sticlă de spirt pe care victima ar fi luat-o de la inculpat, dar a arătat că palma dată victimei nu a avut intensitatea care să conducă la decesul acesteia și că urmare a loviturii, victima nu a căzut și nu s-a lovit cu capul de vreun plan dur. De altfel, în lumea în care trăiesc persoanele audiate în prezentul dosar, consumul de alcool și agresiunile sunt activități cotidiene, fără a avea semnificația pe care acestea o au pentru restul populației, astfel că lovitura cu palma dată de către inculpat victimei s-a înscris în catalogul normalității. Din acest motiv instanța de apel a apreciat ca nefiind corespunzătoare adevărului, urmând a fi înlăturate din ansamblul probator administrat în cauză, declarațiile martorilor audiați în cursul urmăririi penale și reaudiați în fața instanței de judecată, întrucât aceștia sunt persoane fără adăpost, care au o viziune trunchiată asupra timpului, realității și în general asupra a ceea ce se petrece în jurul lor, fiind ușor de influențat o asemenea depoziție.
Instanța de apel nu și-a însușit întru totul interpretarea dată de către prima instanță cu privire la declarațiile martorilor audiați, astfel că nu s-a mai procedat la o reluare a depozițiilor acestora, contradicțiile semnalate de către prima instanță reprezentând un dubiu ce a fost interpretat în favoarea inculpatului.
Soluția primei instanțe de achitare a inculpatului în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost corectă, câtă vreme actele medicale aflate la dosar au vorbit despre agresiuni constatate pe corpul victimei, dar nu s-a făcut dovada de către organele de urmărire penală că aceste lovituri au fost urmări a faptei ilicite a inculpatului și au constituit temei pentru angajarea răspunderii sale. Simpla recunoaștere a existenței unui conflict între inculpat și partea vătămată nu a condus automat la concluzia că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de lovituri cauzatoare de moarte, în condițiile în care leziunile descrise de raportul medico-legal aflate pe corpul victimei au fost mult mai numeroase și nu ar fi putut fi realizate dintr-o singură palmă, pe care inculpatul a dat-o victimei. Pentru a se antrena răspunderea penală a unei persoane și a i se aplica acesteia o sancțiune penală, este necesar ca probele de vinovăție să fie indubitabile, iar coroborarea lor să ducă la concluzia logică potrivit căreia inculpatul este autorul faptei, concluzie care în speță nu a putut fi trasă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara care a criticat soluția pronunțată în cauză prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.,motivat de faptul că prin modul în care au interpretat probele atât instanța de fond cât și instanța de apel au comis o gravă eroare de fapt cu consecința achitării nelegale a inculpatului C.S.
Înalta Curte analizând actele și lucrările dosarului prin prisma cazului de casare invocat, precum și din oficiu apreciază că recursul formulat este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse:
Potrivit art. 52 C. proc. pen., care consacră prezumția de nevinovăție, orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă.
În cazul în care probele referitoare la vinovăție nu sunt certe, sigure, complete, ci există îndoiala cu privire la vinovăția inculpatului, se aplică regula in dubio pro reo, potrivit căreia orice îndoială operează în favoarea inculpatului, iar pe baza acesteia, soluția ce se impune este achitarea inculpatului de către instanța de judecată. Prin adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează și ele libertatea persoanei - dreptul la apărare, respectarea demnității umane - s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal și a concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerințe: - vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției; - sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului; - la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumția de nevinovăție este răsturnată cu efecte „erga omnes”; - hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o soluție de achitare. Toate aceste cerințe sunt argumente pentru transformarea concepției asupra prezumției de nevinovăție, dintr-o simplă regulă, garanție a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăției printr-o hotărâre penală definitivă.
Raportând toate aceste argumente de drept la speța supusă judecății, Înalta Curte, apreciază în consens cu ambele instanțe că în cauză nu s-a demonstrat fără dubiu că actele de agresiune exercitate de inculpatul C.S. asupra victimei sunt cele care au dus la decesul acesteia și, de asemenea, nu s-a dovedit nicicum existența legăturii de cauzalitate între actele de agresiune și decesul victimei.
Practic, prin recursul formulat, parchetul nu arată în ce anume constă eroarea de fapt comisă de instanțe, ci critică modul de interpretare al probelor apreciind că depozițiile martorilor din lucrări confirmă vinovăția inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lovituri cauzatoare de moarte.
Înalta Curte apreciază însă că în cauză toate probele relevă că vinovăția inculpatului nu a fost dovedită și că depozițiile martorilor audiați în cauză la un an de la data la care se presupune că inculpatul a comis fapta sunt confuze, echivoce atât sub aspectul faptei în materialitatea sa cât și sub aspectul probelor indirecte care ar fi putut conduce la concluzia că inculpatul este autorul infracțiunii reținută în sarcina sa.
Nu poate constitui temei al condamnării unei persoane simpla suspiciune că între inculpat și victimă a avut loc o altercație și că urmarea acestei altercații s-a soldat cu decesul victimei fără că această bănuială să fie probată temeinic.
Depozițiile martorilor U. D., F. V. și Grad T., invocate de parchet ca probe indubitabile de vinovăție nu numai că sunt irelevante, dar creează confuzie asupra împrejurărilor de loc și timp în care se prezumă că ar fi fost comisă fapta, iar unele dintre aceste depoziții sunt date în faza de urmărire penală cu o mare întârziere raportat la data faptei creându-se, de asemenea, echivoc cu privire la veridicitatea conținutului lor.
Înalta Curte, apreciază că ambele instanțe au apreciat în mod corect în urma administrării unui amplu material probator, că nu se poate reține că un conflict între doi oameni ai străzii (respective inculpat și victimă), a condus și la comiterea infracțiunii de lovituri cauzatoare de moarte de către inculpat și nu se poate dispune condamnarea acestuia în atare condiții.
Având în vedere că, la pronunțarea unei condamnări, instanța trebuie să-și întemeieze convingerea vinovăției inculpatului pe bază de probe sigure, certe și, întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranțe în privința vinovăției inculpatului, se impune a se da eficiență regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo) și care reprezintă practic un principiu instituțional ce reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 C. proc. pen., se regăsește în materia probațiunii.
Acest principiu se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autoritățile judecătorești penale nu-și pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să-l achite pentru că înfăptuirea justiției penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecății). Numai așa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecății) este, fără echivoc, cea pe care o înfățișează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.
Chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur și simplu nu există, și totuși îndoiala persistă în ce privește vinovăția, atunci îndoiala este „echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăție” și deci inculpatul trebuie achitat. Pentru aceste considerente, instanța a reținut că în pofida faptului că inculpatul este o persoană îndoielnică prin mod și stil de viață, în complex condamnarea acestuia se dispune doar atunci când din probe rezultă că s-a comis o faptă penală, cu vinovăție, iar autorul acesteia este inculpatul.
Or, din probele administrate în cursul urmăririi penale și al judecății, așa cum detaliat ambele instanțe au apreciat, nu se poate reține în mod cert vinovăția inculpatului. Simplul fapt că acesta a avut un conflict cu victima, nu poate conduce la condamnarea acestuia și nu poate fi considerată probă indubitabilă de vinovăție și care să antreneze răspunderea penală a acestuia sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lovituri cauzatoare de moarte astfel încât soluția de achitare dispusă în cauză este legală și temeinică și nu se bazează pe existența vreunei erori de fapt, motiv pentru care în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul formulat.
Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva Deciziei penale nr. 164/A din 19 septembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, privind pe inculpatul C.S.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 15 martie 2013.
Procesat de GGC - DG