Deliberând asupra contestației în anulare formulate de l.l. împotriva deciziei penale nr. 1103 din 21 martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul penal nr. 1320.1/57/2010, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 1103 din 21 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul petent l.l. împotriva sentinței penale nr. 148/2010 din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală. A obligat recurentul petiționar la plata sumei de 100 lei, cu titlu cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut că prin sentința penală nr. 148/2010 din data de 02 decembrie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul l.l. împotriva rezoluției emise de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, la data de 26 august 2010, în dosarul nr. 235/P/2010.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat petiționarul să plătească statului suma de 160 lei, cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin rezoluția adoptată, la data de 26 august 2010, în dosarul nr. 235/P/2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba lulia a dispus în baza art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de numitul C.l.S. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 259 C. pen. S-a apreciat că fapta lui C.l.S. de a formulat la data de 1 iunie 2009 plângere penală împotriva petentului l.l. pentru săvârșirea infracțiunii de denunțare calomnioasă prevăzută de art. 259 C. pen. (dosar nr. 407/P/2009 al Judecătoriei Orăștie) nu întrunește elementele constitutive ale vreunei infracțiuni.
De asemenea, prin rezoluția emisă la 13 septembrie 2010, în dosarul nr. 695/11/2/2010, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba lulia a dispus respingerea plângerii formulate de petiționarul l.l. împotriva rezoluției sus arătate.
Împotriva acestor rezoluții petentul a formulat plângere la instanță în temeiul art. 2781 C. proc. pen.
Instanța de fond a reținut că în cauză nu există date sau elemente minime din care să rezulte săvârșirea de către intimat a infracțiunii de denunțare calomnioasă, având în vedere că simplul demers procesual inițiat de către intimat, în calitate de avocat al fostei soții a petiționarului, demers realizat ca o reacție la anumite afirmații făcute de către petiționar cu privire la activitatea intimatului, nu poate reprezenta un motiv suficient pentru a angaja răspunderea penală sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 259 C. pen.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs petentul l.l. invocând motive de nelegalitate și netemeinicie.
Înalta Curte a apreciat recursul, ca inadmisibil, având în vedere că prin Legea nr. 202/2010 au fost aduse modificări Codului de procedură penală, de natură a contribui la accelerarea soluționării proceselor, între acestea regăsindu-se și suprimarea unor căi de atac, cum este cazul recursului împotriva hotărârilor pronunțate în procedura prevăzută de art. 2781 C. proc. pen.
În acest sens, potrivit art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010, hotărârea prin care judecătorul soluționează plângerea împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, este definitivă.
Aceste modificări au impus inserarea în cuprinsul legii a unor dispoziții tranzitorii, care se regăsesc în art. XXIV. În privința căilor de atac, singura normă tranzitorie se regăsește în alin. (1) al art. XXIV, iar aceasta stabilește cu claritate drept criteriu pentru aplicarea modificărilor prevăzute de lege, data pronunțării hotărârii ce se dorește a fi atacată.
Acest criteriu corespunde atât principiului potrivit căruia legea procesual penală este de imediată aplicare, cât și spiritului Legii nr. 202/2010, care s-a dorit a fi un instrument de simplificare și accelerare a procedurilor, cu efecte imediate. în consecință, constatând că în speță sentința instanței de fond a fost pronunțată la data de 2 decembrie 2010, așadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, Înalta Curte reține că această hotărâre este definitivă, iar petentul a formulat o cale de atac neprevăzută de legea în vigoare.
Împotriva deciziei penale nr. 1103 din 21 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. 1320.1/57/2010, a declarat contestație în anulare dl. I.l. la data de 13 aprilie 2011.
În motivele scrise de contestație în anulare s-a solicitat desființarea decizie penale nr. 1103 din 21 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, refacerea urmăririi penale, rejudecarea cauzei conform probelor depuse la dosar, respectiv decizia penală nr. 82/R/2010 dată de Tribunalul Hunedoara, casarea deciziilor și soluțiilor date de către instanțe până în prezent însă necomunicate, comunicarea stenogramelor de ședință, constatarea vinovăției lui C.l.S., decanul baroului Hunedoara, care, cunoscând prevederile legale a acționat cu rea credință, desemnarea în prezenta cauză a unui avocat din oficiu, obligarea învinuiților la plata de despăgubiri. De asemenea dl. I.l. menționează că obligarea sa la taxe și alte cheltuieli de judecată către stat îi îngrădește accesul la justiție.
În contestația formulată, petentul arată că soluțiile instanțelor nu i-au fost comunicate conform prevederilor legale, iar tergiversarea și soluțiile pronunțate în dosarul contestat au avut ca scop, părtinirea, protejarea decanului baroului Hunedoara și a legăturilor pe care acesta le are cu unii magistrați, judecători și procurori. în acest mod consideră că instanțele au încălcat în mod deliberat legislația în vigoare, C.E.D.O., D.U.D.O., Rezoluția 78(8) a CM. al C.E., Constituția României și în special art. 22 C. proc. pen., deoarece nu au existat stenograme de ședință și au fost date soluții netemeinice și nelegale.
Analizând, conform art. 291 C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestației în anulare formulată împotriva deciziei penale nr. 1103 din 21 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:
Contestația în anulare reprezintă o cale extraordinară de atac, în retractare, admisibilă împotriva hotărârilor definitive, numai pentru motivele limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen., în termenul prevăzut de art. 388 C. proc. pen., cu indicarea dovezilor cerute de art. 387 alin. (2) C. proc. pen. Doar în aceste condiții, constatând că cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute în art. 386 și că în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, instanța admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate.
În cauză nu sunt îndeplinite condițiile referitoare la indicarea unui caz de contestație în anulare prevăzut de lege.
Contestația în anulare vizează o într-adevăr o hotărâre definitivă, respectiv decizia penală nr. 1103 din 21 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar motivele contestației declarate în scris de dl. I.l. nu sunt prevăzute de lege. Conform art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare;
c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 lit. f) - i), cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.
Contestatorul nu a descris în motivele înregistrate la dosar niciunul dintre cazurile de contestație în anulare prevăzute de art. 386 C. proc. pen., invocând însă caracterul nelegal al sentinței și deciziei atacate deoarece soluțiile instanțelor nu i-au fost comunicate, conform prevederilor legale, iar tergiversarea și soluțiile pronunțate în dosarul contestat au avut ca scop protejarea decanului baroului Hunedoara și a legăturilor pe care acesta le are cu unii magistrați, judecători și procurori. Contestatorul a invocat încălcarea deliberată a legislației în vigoare, C.E.D.O., D.U.D.O., Rezoluția 78(8) a CM. al C.E., Constituția României și în special art. 22 C. proc. pen., deoarece nu au existat stenograme de ședință și au fost date soluții netemeinice și nelegale.
Motivele descrise de contestator nu se înscriu între cele expres și limitativ sunt prevăzute de lege, astfel încât nu se pot înlătura deciziile criticate deoarece a fost încălcată condiția invocării unui caz de contestație prevăzut de lege. Înalta Curte constată că nu numai că nu a fost invocat expres un caz de contestație prevăzut de lege prin indicarea articolului din Codul de procedură penală, dar, din descrierea motivelor de nemulțumire față de hotărârile anterioare nu rezultă posibilitatea încadrării lor într-un caz prevăzut de lege, ceea ce atrage respingerea contestației ca inadmisibilă.
Va face aplicarea art. 192 C. proc. pen. și va obliga contestatorul la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Conform art. 291 C. proc. pen.:
Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de I.I. împotriva deciziei penale nr. 1103 din 21 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.
Obligă recurentul contestator la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 17 ianuarie 2012.