Asupra recursului penal de față;
În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 106 din 7 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 584/42/2010, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. s-a respins plângerea formulată de petentul-persoană vătămată L.G. împotriva ordonanței nr. 96/P/2009 din 8 aprilie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., Serviciul Teritorial Ploiești, confirmată prin rezoluția nr. 139/11/2/2010 din 6 mai 2010 emisă de procurorul șef serviciu al unității de parchet, ca nefondată și s-a menținut ordonanța atacată.
Pentru a hotărî astfel, s-a reținut, în esență, că petentul nu a prezentat date concrete și nici nu a indicat mijloace de probă de natură a forma convingerea asupra verosimilității acuzațiilor formulate, că plângerea penală se rezumă la simple aprecieri vizând individualizarea pedepselor judiciare în raport de prejudiciile reținute în paguba părților vătămate prin neaplicarea unor sporuri de pedeapsă conform art. 36 C. pen. S-a mai reținut că elementele de fapt menționate sunt insuficiente și lipsite de forță juridică în sensul art. 228 raportat la art. 222 C. proc. pen. pentru punerea sub acuzare a intimaților făptuitori, aspecte care justifică concluzia ce a determinat neînceperea urmăririi penale împotriva acestora dar și argumentația că reclamația, în realitate, este făcută pro causa în scopul obținerii unor soluții de revizuire a condamnărilor sale definitive.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs petentul solicitând examinarea cauzei sub aspectul celor reclamate în plângerea formulată întrucât s-a dat o interpretare greșită demersului său privind tragerea la răspundere penală a făptuitorilor menționați.
A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, și, în rejudecare, admiterea plângerii formulate, desființarea rezoluției atacate și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale față de făptuitorii indicați, respectiv F.M.G., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000; S.V. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000; C.I. pentru complicitate la date de mită, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, respectiv art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. Recursul este nefondat.
Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma temeiurilor invocate și a cererilor formulate de recurent dar și a dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că hotărârea recurată este legală și temeinică, urmând a o menține ca atare.
Astfel, se constată că judecătorul fondului a examinat plângerea formulată pe baza actelor efectuate în Dosarele nr. 96/P/2009 și nr. 139/11/2/2010 instrumentate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., Serviciul Teritorial Ploiești, a înscrisurilor depuse ca acte noi în faza de judecată, în raport de motivele de reformare invocate de legislația ce reglementează limitele controlului judiciar asupra ordonanțelor și de rezoluțiilor de netrimitere în judecată și de legea specială privind răspunderea penală a magistraților pentru soluțiile pronunțate în cauzele repartizate.
În speță, prin ordonanța nr. 96/P/2009 din 8 aprilie 2010, D.N.A., Serviciul Teritorial Ploiești a dispus neînceperea urmăririi penale față de F.M.G. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000; S.V. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000; C.I. pentru complicitate la date de mită, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, respectiv art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, reținându-se că actele premergătoare efectuate au evidențiat că faptele sesizate nu există.
Totodată, s-a dispus disjungerea și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, pentru continuarea cercetărilor față de F.M.G., S.V. și C.I. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 264 C. pen. și art. 266 alin. (2) C. pen.
Din cuprinsul actelor premergătoare efectuate în cauză rezultă că petentul L.G. a formulat mai multe sesizări adresate I.P.J. Buzău, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, Direcției Generale Anticorupție, Serviciul Județean Anticorupție Buzău, care au fost conexate și analizate în cuprinsul Dosarului nr. 96/P/2009.
În esență, petentul a învederat că în cursul anilor 2001-2002, respectiv 2005 a fost cercetat pentru săvârșirea unor infracțiuni de furt, dosarele fiind instrumentate de către intimata F.M. procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Pătârlagele.
Petentul a susținut că faptele reținute în sarcină nu au fost comise de el, iar procurorul menționat a instrumentat cauzele sale numai la indicațiile organelor de cercetare penală.
Petentul a mai arătat că a recunoscut săvârșirea faptelor de furt atât în faza de urmărire penală, cât și pe parcursul cercetării judecătorești la instanțele de judecată.
În plângerea adresată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, trimisă spre competentă soluționare la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., Serviciul Teritorial Ploiești, petentul L.G. a învederat că intimatul S.V. inspector șef la I.P.J. Buzău a primit bani de la o altă persoană pentru a-l determina să recunoască comiterea unei infracțiuni de furt pretins comisă la 6 iulie 1999, în dauna unui depozit de piese auto al S.N.P. P. SA, ulterior fiind trimis în judecată de procurorul care i-a solicitat, în mod expres, să recunoască și comiterea unor fapte de furt cu autori necunoscuți, promițându-i că „va interveni pe lângă judecătorii care urmau să efectueze cercetarea judecătorească" pentru a pronunța pedepse mai blânde.
În plângerea formulată și adresată D.N.A., Serviciul Teritorial Ploiești la 7 septembrie 2009 L.G. a menționat că în trecut a comis mai multe infracțiuni de furt pentru care a fost cercetat, arestat și condamnat de mai multe instanțe și că în perioadele în care era cercetat, intimații procuror F.M.G. și comisar șef S.V., au insistat pe lângă el și i-au făcut diferite promisiuni, determinându-l să recunoască comiterea unor fapte aflate în evidența faptelor cu autori necunoscuți, dar cu care nu avea nicio legătură.
Petentul a susținut că prin aceste practici făptuitorii menționați au urmărit obținerea de avantaje patrimoniale și nepatrimoniale, în sensul că au soluționat mai multe dosare aflate în evidența cauzelor cu autori necunoscuți și au pretins și primit sume de bani pentru a favoriza persoana vătămată.
În cadrul actelor premergătoare efectuate de procuror au fost examinate Dosarele nr. 6968/2001 al Judecătoriei Buzău, nr. 1828/2000 al Judecătoriei Pătârlagele și dosarul de evidență a situației juridice a persoanei private de libertate L.G.
Analizând susținerile petentului, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod corect că plângerea formulată de petentul L.G. se rezumă la simple aprecieri care vizează individualizarea pedepselor în raport de prejudiciile reținute în paguba părților vătămate, elementele de fapt menționate fîind insuficiente și lipsite de forță juridică în sensul cerut de art. 228 raportat la art. 222 C. proc. pen., pentru punerea sub învinuire a intimaților făptuitori pentru infracțiunile reclamate de acesta.
Așadar, în lipsa altor probe ori indicii privind săvârșirea unor fapte de corupție de către făptuitorii F.M.G., S.V. și C.I., inclusiv a acelora de dare de mită, luare de mită ori trafic de influență, cu ocazia instrumentării dosarelor în care s-au pronunțat sentința penală nr. 431 din 15 octombrie 2001 a Judecătoriei Pătârlagele și sentința penală nr. 1622 din 23 octombrie 2001 a Judecătoriei Buzău ori alte dosare penale repartizate în exercițiul funcției, revizuirea condamnării pentru una din infracțiunile reținute de instanțele judecătorești în sarcina petentului L.G. nu poate conduce la desființarea actelor procedurale adoptate de procurori.
De altfel, așa cum rezultă și din considerentele ordonanței și rezoluției adoptate verificarea aspectelor de cercetare abuzivă ori abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în sensul art. 248 și art. 266 C. pen., a fost declinată pentru continuarea investigațiilor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, competent material să dispună asupra sesizărilor vizând măsuri și dispoziții adoptate de procurori ori organe ale poliției cu atribuții de poliție judiciară, aspect, de asemenea, reținut și de judecătorul fondului.
Pentru considerentele arătate, văzând dispozițiile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de petentul L.G. împotriva sentinței penale nr. 106 din 7 septembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o menține ca legală și temeinică.
Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. urmează a dispune obligarea recurentului petent la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul L.G. împotriva sentinței penale nr. 106 din 7 septembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de Familie.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 10 martie 2011.