Decizia nr.71 Dosar nr.2512/2002
S-a luat în examinare recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva Deciziei penale nr.113/P din 22 aprilie 2002 a Curții de Apel Constanța, privind pe inculpatul B.N.D.
La apelul nominal, s-a prezentat avocat B.D., apărător desemnat din oficiu pentu intimatul inculpat, lipsind inculpatul și intimatele părți civile M.T. și Direcția Regională de Poștă Constanța.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Procurorul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond. A susținut că soluția de achitare a inculpatului pronunțată de curtea de apel este contrară probelor administrate în cauză, probe din care rezultă că inculpatul este autorul faptei de tâlhărie săvârșite împotriva părții vătămate M.T. în ziua de 24 decembrie 1999. Probele efectuate în cursul cercetării penale au fost înlăturate în mod nejustificat, pentru că nu s-a făcut dovada vreunei încălcări a dispozițiilor procedurale privind admiterea ori administrarea acestor probe de către organele de cercetare penală.
Apărătorul intimatului inculpat a solicitat respingerea recursului declarat de procuror și menținerea soluției de achitare a inculpatului, pe baza probelor administrate de instanțele de fond și de apel.
CURTEA,
Asupra recursului de față,
Examinând actele dosarului constată următoarele:
Prin sentința penală nr.428 din 7 iulie 2000, Tribunalul Constanța, în baza art.211 alin.2 lit.e din Codul penal, a condamnat pe inculpatul B.N.D. la pedeapsa de 5 ani închisoare. A menținut starea de arest a inculpatului și a dedus din pedeapsa aplicată perioada reținerii și arestării preventive cu începere de la 23 ianuarie 2000 la zi.
În baza art.14 și art.346 din Codul de procedură penală și a art.998-999 din Codul civil, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 7.481.262 lei cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă Direcția Regională de Poștă Constanța. S-a mai dispus confiscarea specială de la inculpat, în folosul statului, a sumei de 1 milion lei, la care partea civilă M.T. a renunțat.
Tribunalul a reținut că, în ziua de 24 decembrie 1999, în jurul orelor 12, inculpatul B.N.D.însoțit de C.M. (fratele concubinei acestuia) s-a deplasat în cartierul Km.4-5, pe str.Arcului nr.22, la sediul unui atelier de reparat televizoare aparținând SC „S.R.” SRL unde în ziua anterioară aduseseră două televizoare pentru reparat (comandă înregistrată sub nr.13.101 din 23 decembrie 1999 pe numele C.M., de electronistul M.I., angajat al atelierului). Cei doi au fost văzuți de M.I. uitându-se pe geamul atelierului. Când li s-a spus să plece, aceștia s-au îndreptat căte blocul A9, vecin cu atelierul de reparații. În acel moment au observat-o pe partea vătămată M.T., factor poștal care distribuia pensiile și corespondența către cetățeni. Inculpatul a pătruns în scara B a blocului A9 (situat la nr.20 pe str. Arcului), așteptând sosirea părții vătămate. Pentru a nu trezi suspiciuni din partea locatarilor, inculpatul a urcat la etajul 1, întâlnindu-se cu martorul V.N., proprietar al apartamentului nr.49 situat la etajul 1, care cobora pe scări. Martorul a reținut fizionomia inculpatului „care l-a măsurat de sus în jos, lucru care i s-a părut suspect”. După ce V.N. a părăsit incinta scării blocului, întâlnindu-se cu M.T. și salutându-se, inculpatul a coborât la parter, așteptând sosirea părții vătămate.
În momentul în care M.T. a pătruns în scara blocului, inculpatul s-a apropiat pe neașteptate de aceasta, a lovit-o puternic cu pumnul în zona stângă a feței, lovitură ce a determinat dezechilibrarea părții vătămate și căderea sa în genunchi. Profitând de neputința părții vătămate de a se apăra, inculpatul i-a sustras din geantă suma de 8.481.262 lei, din care 1 milion lei reprezentau banii personali ai acesteia, iar diferența de 7.481.262 lei aparțineau C.N. Poșta Română SA – Direcția Regională de Poștă Constanța, reprezentând pensii care urmau să fie distribuite către cetățeni. După comiterea faptei, inculpatul a părăsit în grabă scara blocului, depășindu-l în fugă pe martorul V.N., care îl văzuse anterior în bloc. Partea vătămată a solicitat ajutorul martorilor H.N. și D.I. pentru prinderea făptuitorului care alergând nu au reușit să-l prindă. Partea vătămată s-a deplasat la atelierul de reparații, relatând martorului M.I. cele întâmplate și apoi a anunțat organele de poliție.
Curtea de Apel Constanța, prin decizia penală nr.354 din 26 octombrie 2000, a admis apelul declarat de inculpat, a desființat sentința penală nr.428 din 7 iulie 2000 a Tribunalului Constanța și, în baza art.333 din Codul de procedură penală, a restituit cauza Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța pentru completarea urmăririi penale, urmând să :
- audieze martoul M.I. cu privre la identitatea presupușilor făptuitori;
- confrunte martorul M.I. cu partea vătămată M.T. pentru a se lămuri referitor la persoana agresorului;
- reaudieze amănunțit partea vătămată M.T. pentru a se stabili componența pagubei, modul în care erau așezați banii în geantă și celelalte împrejurări concrete ale deposedării. În baza art.338 și 139 din Codul de procedură penală, a fost revocată măsura arestării preventive aplicată inculpatului.
Împotriva acestei decizii, procurorul a declarat recurs, susținând că decizia este contară art.333 din Codul de procedură penală, deoarece, pe de o parte, urmărirea penală este completă, iar pe de altă parte, probele considerate necesare pot fi administrate de instanța de apel, nefiind de natură să întârzie foarte mult soluționara cauzei.
Prin decizia nr.1657 din 28 martie 2001, Curtea Supremă de Justiție – Secția penală a admis recursul declarat de procuror, a casat decizia penală nr.354 din 26 octombrie 2000 a Curții de Apel Constanța și a trimis cauza pentru continuarea judecății la aceeași curte de apel.
În considerentele deciziei, Curtea Supremă de Justiție a reținut că nu sunt întrunite cerințele at.333 din Codul de procedură penală, referitoare la restituirea pentru completarea urmăririi, deoarece administrarea mijloacelor de probă în dovedirea împrejurărilor neclare pentru instanța de apel, se poate realiza de către aceasta, fără o mare întârziere. Prin urmare, restituirea cauzei la procuror pentru completrea urmăririi penale este greșită.
Rejudecând cauza în apel, Curtea de Apel Constanța, prin decizia penală nr.113/P din 22 aprilie 2002, a admis apelul declarat de inculpat a desființat, în totalitate, sentința penală nr.428 din 7 iulie 2000 a Tribunalului Constanța și, în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.c din Codul de procedură penală l-a achitat pe inculpat pentru infracțiunea prevăzută în art.211 alin.2 lit.e din Codul penal.
Curtea de apel a reținut că administrarea probelor în cursul urmăririi penale (recunoașterea din grup) nu s-a făcut cu respectarea condițiilor procedurale, motiv pentru care probele au fost înlăturate. Soluția de achitare s-a bazat pe probele administrate de prima instanță și de instanța de apel, care s-ar corobora cu poziția inculpatului constând în nerecunoașterea faptei.
Împotriva acestei decizii, procurorl a declarat recurs, invocând cazul prevăzut de art.3859 alin.1 pct.18 din Codul de procedură penală (când s-a comis o eroare gravă de fapt).
Astfel, procurorul a socotit că numai printr-o apreciere greșită a întregului material probator curtea de apel a ajuns la concluzia că inculpatul nu este autorul faptei pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.
Or, probele administrate în cauză (declarațiile martorilor M.I., V.N., H.N. și D.I.) confirmă vinovăția inculpatului, fiind în mod nejustificat înlăturate de instanța de apel.
Curtea constată că recursul procurorului este fondat.
Într-adevăr, instanța de apel a comis o gravă eroare de fapt.
Astfel, instanța a înlăturat declarațiile date de partea vătămată în faza urmăririi penale (declarații scrise și semnate de aceasta, aflate la filele 4-7 din dosarul de urmărire penală, declarații care cuprind precizarea privind fizionomia și trăsăturile agresorului, precum și posibilitatea de a-l recunoaște din grup), argumentând că, în instanță, partea vătămată a revenit asupra acestor declarații, arătând că nu inculpatul este cel care a agresat-o, ci o altă persoană mai înaltă și care nu purta mustață. Dar, din examinarea planșelor foto care prezintă recunoașterea din grup, rezultă că partea vătămată l-a recunoscut pe inculpat, (care avea mustață), tocmai pentru că acesta era persoana care a lovit-o și i-a sustras suma de bani. De asemenea, inculpatul a fost recunoscut din grup nu numai de M.T. ci și de martorul V.N., persoană care nu ar fi avut nici un interes să indice pe inculpat ca fiind făptuitorul, dacă nu ar fi fost convins că acesta este persoana văzută de el. Mai mult, martorul Pavel Ionel, martor asistent la reconstituire, a relatat în declarația sa dată în prima instanță că în momentul în care inculpatul i-a spus reclamantei să se mai gândească întrucât nu este el persoana care a agresat-o, partea vătămată i-a răspuns „nu este adevărat, pentru că tu ești acela”, ea fiind „foarte sigură pe ea”.
Tot din declarațiile menționte, rezultă că martorul M.I. angajat la atelierul de reparații aflat în vecinătatea blocului în care s-a săvârșit fapta, i-a spus părții vătămate că făptuitorul „ar putea să fie chiar unul dintre cei doi care s-au uitat pe geam” în atelier, indivizi pe care îi cunoștea, întrucât ei au adus cu câteva zile în urmă un televizor la reparat.Tot aceștia „după câteva zile, au venit să ia televizorul de la reparat, dar numai unul a intrat în atelier, celălalt rămânând afară și fiind foarte agitat”.
Instanța de apel a reținut că martorul V.N. ar fi spus „cu certitudine” că făptuitorul nu era rom, nu purta mustață și avea o figură de „boschetar”, dar nu a avut în vedere declarația părții vătămate care încă de la începutul urmăririi penale a declarat că făptuitorul avea o înălțime de 1,70 m, era slab, avea fața lungă și tenul măsliniu (semnalmente pe care le are inculpatul). Împrejurarea că la data săvârșirii faptei (24 decembrie 1999), inculpatul nu avea mustață, este lipsită de relevanță, deoarece până la data recunoașterii din grup (24 ianuarie 2000) acesta putea să-și lase mustață, tocmai pentru a fi mai greu de recunoscut. Dar, și așa, partea vătămată și martorul V.N. l-au recunoscut.
Instanța de apel își întemeiază soluția de achitare și pe declarația martorului H.N., martor care l-a urmărit pe făptuitor și care, în contradicție cu declarația părții vătămate (din care rezulta că acesta purta o haină neagră), a declarat că inculpatul purta o haină de culoare bej, amănunt care pune la îndoială sinceritatea acestui martor.
Adunând elemente disparate din declarația unor martori, instanța de apel face un portret al făptuitorului care „era o persoană înaltă, șatenă, nu purta mustață, avea o figură de „boschetar” și în mod cert nu era țigan, ignorând declarațiile date de persoana care l-a văzut cel mai bine pe agresor, și anume partea vătămată care, chiar în finalul declarației date în instanța de apel, precizează: „toate semnalmentele inculpatului corespund cu individul care m-a lovit, înafară de mustața pe care o purta” (aspect pe care inculpatul l-a dobândit de la data săvârșirii faptei și până la identificarea sa în grup, și care nu a împiedicat-o pe aceasta să-l recunoască).
Curtea reține că înseși probele efectuate în instanță nu erau de natură a infirma vinovăția inculpatului, iar înlăturarea celor administrate de organele de urmărire penală este nejustificată.
Aceste probe au fost administrate de organele de cercetare penală cu respectarea dispozițiilor legale procedurale și trebuiau să fie avute în vedere de instanța de apel. De altfel, chiar instanța de apel nu arată nici în ce constau aceste încălcări și nici care sunt dispozițiile procedurale penale încălcate.
Atitudinea nesinceră a inculpatului rezultând din negarea săvârșirii infracțiunii nu poate fi avută în vedere, deoarece conform art.69 din Codul de procedură penală declarațiile învinuitului sau inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate. Or, din probele menționate rezultă, fără dubii, că inculpatul este autorul faptei de tâlhărie săvârșită la 24 decembrie 1999 în jurul orelor 12 în scara B a Bl.A9 din str.Arcului nr.20 din Constanța.
Revenirea părții vătămate și a martorilor M.I. și V.N. asupra declarațiilor date în cursul urmăririi penale, nefiind justificată, nu putea fi avută în vedere de instanța de apel. Ea poate fi explicată doar prin presiunile exercitate de inculpat și alte persoane apropiate acestuia, relatate de însăși partea vătămată, care la scurt timp după agresiune a simțit că este urmărită de inculpat și de o altă persoană. De altfel, însăși renunțarea părții vătămate la restituirea sumei de 1 milion sustrasă de inculpat este datorată tot acestor temeri.
Curtea de apel a încălcat prevederile art.63 din Codul de procedură penală referitaore la probe și la aprecierea lor, deoarece a înlăturat nejustificat toate probele care dovedeau săvârșirea de către inculpat a infracțiunii de tâlhărie, probe administrate legal în cursul procesului penal și a avut în vedere, doar parțial, declarațiile date în instanțe de partea vătămată și de martori, prin care aceștia au revenit total sau în parte asupra declarațiilor date anterior, fără a motiva aceste neconcordanțe printr-o nerespectare a dispozițiilor procedurale de către organele de poliție sau de procuror. Totodată, instanța de apel, deși a invocat respectarea art.63 alin.2 din Codul de procedură penală, a încălcat tocmai aceste prevederi, prin aceea că a stabilit numai valoarea unora dintre probele administrate în instanțe, fără a face o examinare critică a tuturor probelor administrate (în cursul urmăririi penale și în instanțe).
Ca urmare, reținând că s-a comis o gravă eroare de fapt prin achitarea inculpatului, Curtea urmează a se admite recursul declarat de procuror, casând decizia atacată și menținând sentința primei instanțe.
În conformitate cu prevederile art.192 alin.3 din Codul de procedură penală, suma de 3000.000 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva Deciziei penale nr.113/P din 22 aprilie 2002 a Curții de Apel Constanța privind pe inculpatul B.N.D.
Casează decizia penală susmenționată și menține sentința penală nr.428 din 7 iulie 2000 a Tribunalului Constanța.
Onorariul în sumă de 300.000 lei pentru apărarea din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică, azi 9 ianuarie 2003.