Deliberând asupra recursului de față, constată că, prin Sentința penală nr. 555 din 5 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de petentul R.G. și l-a obligat pe acesta la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunța această sentință, Curtea a reținut că petentul R.G. a fost condamnat prin Sentința penală nr. 149 din 22 martie 2003 a Judecătoriei de Instrucție nr. 4, modificată prin sentința din 14 februarie 2004 a Tribunalului Suprem din Spania, la două pedepse de câte 5 ani și 6 luni închisoare, în total 11 ani închisoare, potrivit sistemului aritmetic de stabilire a pedepselor existent în statul spaniol.
Prin Sentința penală nr. 346 din 29 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a fost recunoscută sentința pronunțată de instanțele spaniole și s-a dispus transferarea condamnatului în vederea executării pedepsei de 11 ani închisoare în România, rezultată ca urmare a cumulului aritmetic a celor două pedepse de câte 5 ani și 6 luni închisoare, până în prezent condamnatul executând 5 ani și 7 luni închisoare.
S-a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, Statul Român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea. Această pedeapsă trebuie să corespundă, atât cât este posibil, în ceea ce privește felul pedepsei aplicate prin hotărârea statului de condamnare și, în niciun caz, nu poate să agraveze situația condamnatului. Rezultă, așadar, că aplicarea acestor dispoziții privind conversiunea pedepsei este limitată, în mod exclusiv, la două situații, care s-ar opune executării în România a pedepsei privative de libertate aplicate prin hotărârea de condamnare, și anume atunci când felul pedepsei aplicate este incompatibil cu legislația română și când durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu legislația română.
A mai arătat prima instanță că prevederile referitoare la conversiunea condamnării, cuprinse în art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, se referă explicit și exclusiv la incompatibilitatea duratei pedepsei rezultante cu legislația română, iar nu la incompatibilitatea dintre sistemele prin care se ajunge la aplicarea unei pedepse rezultante pentru un concurs de infracțiuni, fie sistemul cumulului aritmetic, fie sistemul cumulului juridic, în același sens fiind și Decizia nr. 23/2009 pronunțată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că dispozițiile legale menționate, a căror incidență este condiționată de existența unei incompatibilități între durata pedepsei aplicate și legislația română, nu pot constitui temei legal pentru înlocuirea modalității prin care se ajunge la stabilirea pedepsei rezultante, în conformitate cu legislația statului de condamnare.
Prin urmare, având în vedere că pedeapsa rezultantă de 11 ani închisoare a fost aplicată petentului R.G. prin cumul aritmetic, în conformitate cu legislația statului de condamnare, Curtea a apreciat că nu poate înlocui acest cumul cu regulile cumulului juridic stabilite în C. pen. român, motiv pentru care a respins cererea condamnatului, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, condamnatul R.G., criticând-o sub aspectul greșitei respingeri a cererii de conversiune a condamnării, apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admiterea acesteia și contopirea pedepselor aplicate în statul spaniol, conform art. 449 C. proc. pen.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele astfel invocate, precum și din oficiu, conform dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., sub toate aspectele cauzei, Înalta Curte constată că recursul cu care a fost sesizată este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în cele ce urmează:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, condamnatul R.G. a solicitat contopirea pedepselor aplicate de către instanța judecătorească spaniolă pentru infracțiunile reținute în sarcina sa, potrivit dispozițiilor din legea penală română ce reglementează tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni [art. 33, 34 lit. b) C. pen.], susținând că pedeapsa stabilită spre executare în străinătate, potrivit regulii cumulului aritmetic, nu este conformă cu aceste dispoziții, ceea ce ar impune, în faza de executare, conform art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., realizarea conversiunii condamnării, în condițiile art. 159 din Legea nr. 302/2004.
Potrivit art. 159 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, care se aplică, în mod corespunzător și în ipoteza prevăzută de alin. (3) al aceluiași articol, dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, Statul Român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea. Această pedeapsă trebuie să corespundă, atât cât este posibil, în ceea ce privește felul pedepsei aplicate prin hotărârea statului de condamnare și, în niciun caz, nu poate să agraveze situația condamnatului.
De asemenea, conform dispozițiilor obligatorii ale Deciziei în interesul legii nr. 23 din 12 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, dată în interpretarea prevederilor art. 146 din Legea nr. 302/2004 (art. 159 în numerotarea actuală), în soluționarea cererilor având ca obiect conversiunea condamnării, instanța trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracțiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzut de C. pen. român.
În speță, Înalta Curte, în deplin acord cu instanța de fond, constată că atât felul sancțiunii penale aplicate, aceea cu închisoarea, cât și durata acesteia sunt compatibile cu legislația română, astfel că nu se impune modificarea pedepsei, astfel cum a solicitat recurentul condamnat.
Într-adevăr, recurentul a fost condamnat de instanțele spaniole pentru comiterea a două infracțiuni de lipsire de libertate în mod ilegal la câte 5 ani și 6 luni închisoare pentru fiecare faptă, aplicându-se o pedeapsă totală de 11 ani închisoare, ca urmare a cumulului aritmetic al sancțiunilor penale, potrivit legii spaniole, însă această pedeapsă nu depășește nici maximul general, de 30 de ani închisoare, prevăzut de art. 53 pct. 1 lit. b) C. pen. român, și nici limita maximă a pedepsei rezultante admisă în legea penală română, respectiv de art. 34 alin. (2) C. pen. Pe de altă parte, se constată că pedepsele privative de libertate stabilite prin hotărârea de condamnare pronunțată de instanța spaniolă nu depășesc limita maximă specială prevăzută în legea penală română pentru faptele care au atras condamnarea, infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (1), (2) și (3) C. pen., fiind pedepsită cu închisoarea de la 7 la 15 ani. Ca urmare, având în vedere aceste aspecte, precum și faptul că prevederile referitoare la conversiunea condamnării, cuprinse în art. 159 din Legea nr. 302/2004, se referă explicit și exclusiv la incompatibilitatea duratei pedepsei rezultante cu legislația română, iar nu la incompatibilitatea dintre sistemele prin care se ajunge la aplicarea unei pedepse rezultante pentru un concurs de infracțiuni (respectiv sistemul cumulului juridic și cel al cumulului aritmetic), Înalta Curte, constatând și împrejurarea că instanța română a optat deja pentru continuarea executării pedepsei și respectarea felului și duratei acesteia, prin Sentința penală nr. 346 din 29 octombrie 2009, apreciază că, în mod întemeiat s-a procedat în cauză la respingerea cererii formulate de condamnat, neexistând motive pentru a se dispune conversiunea condamnării.
Pe de altă parte, este de menționat, în plus față de cele reținute de prima instanță, că, potrivit art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., o pedeapsă definitiv aplicată poate fi modificată în faza de executare a acesteia numai dacă se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive decât cea prin care a fost stabilită, existența unui concurs de infracțiuni. Or, în speță, pedeapsa de 11 ani închisoare stabilită de autoritățile judiciare spaniole și recunoscută ca atare de către instanța judecătorească română, a fost aplicată pentru infracțiuni concurente judecate în aceeași cauză, pentru care s-a pronunțat o hotărâre unică de condamnare, fără ca, în faza de executare, ulterioară realizării transferului, să se constate existența vreunei hotărâri definitive distincte de condamnare pentru alte infracțiuni concurente, ceea ce face inaplicabile dispozițiile art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. raportate la cele ale art. 34 lit. b) C. pen.
Ca urmare, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse și apreciind că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul R.G. și, față de faptul că acesta este cel care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul R.G. împotriva Sentinței penale nr. 555 din 5 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.
Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 9 aprilie 2012.
Procesat de GGC - AS