Asupra recursurilor de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 3 aprilie 2012 Curtea de Apel București, secția I penală a respins, ca nefondate cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara și a dispus, în temeiul art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., menținerea măsurii arestării preventive a inculpaților S.M., E.C.M. și B.M.I., acordându-se în cauză termen la 17 aprilie 2012.
Instanța de fond a constatat că există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată, că se regăsesc în continuare exigențele art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. în privința condiției existenței pericolului concret pentru ordinea publică, condiție ce rezultă din probele dosarului, în acord și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în privința apărării ordinii publice în sensul reprimării infracțiunilor considerate grave, cum sunt cele de corupție. Constatând că nu au intervenit aspecte noi sub aspectul circumstanțelor factuale reținute ori a situației personale a fiecărui inculpat, instanța a constatat că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaților, menținând această măsură.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal inculpații au declarat recurs pentru considerentele susținute oral și în motivele de recurs scrise.
Analizând recursurile declarate, potrivit motivelor de casare dezvoltate în scris și susținute oral de apărătorul inculpaților E.C. și B.M.I. și cele orale ale apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul S.M. a actelor și lucrărilor dosarului, precum și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. combinat cu art. 3856 alin. (3) și art. 38514 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursurile inculpaților sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din data de 23 februarie 2012 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest a inculpatului B.M.I. pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită și asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000 și art. 323 alin. (1) și (2) C. pen., raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 în referire la art. 17 lit. b) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Anterior, prin încheierea de ședință din camera de consiliu pronunțată la data de 01 februarie 2012 de către Curtea de Apel București, secția I penală s-a admis propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. și s-a dispus arestarea preventivă pe o perioadă de 29 de zile a inculpatului B.M.I. de la 02 februarie 2012 la 01 martie 2012, reținându-se că inculpatul se află în ipoteza prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv săvârșirea unei infracțiuni pentru legea penală prevede o pedeapsă mai mare de 4 ani, lăsarea sa în libertate prezentând pericol pentru ordinea publică.
Prin Încheierea nr. 332 din 06 februarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a respins ca nefondat recursul declarat de inculpat.
După sesizarea instanței de judecată cu rechizitoriul Parchetului, prin încheierea de ședință din data de 27 februarie 2012 a Curții de Apel București s-a constatat legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului, menținându-se această măsură, conform art. 3001 alin. (3) C. proc. pen.
Art. 23 din Constituție garantează libertatea individuală și siguranța persoanei.
Din dispozițiile art. 23 din Constituție rezultă interesul evident pe care l-a manifestat constituantul în legătură cu reglementarea clară și precisă a măsurii arestării preventive. Acest lucru este rezultatul faptului că libertatea individuală se integrează în valorile supreme garantate prin art. 1 din Constituție, că arestarea preventivă este o măsură care afectează grav această libertate, că prezumția de nevinovăție este unul dintre principiile constituționale.
Prin urmare, art. 23 din Constituție conferă arestării preventive o configurație juridică de sine stătătoare, separabilă de restul operațiunilor firești, judiciare. Constituția reglementează arestarea ca măsură ce se supune unor reguli generale, care protejează libertatea persoanei și permite justiției să se deruleze.
În conformitate cu dispozițiile art. 5 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Conform dreptului intern, respectiv dispozițiilor art. 3002 C. proc. pen. "În cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160b" iar potrivit art. 160b C. proc. pen. "(1) În cursul judecății, instanța verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive.
(2) Dacă instanța constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului.
(3) Când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.
(4) Încheierea poate fi atacată cu recurs, prevederile art. 160a alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător."
Pe de altă parte, conform art. 139 alin. (1) C. proc. pen. "Măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii".
Procedând la verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestări preventive luată față de inculpați, în mod temeinic s-a apreciat că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaților, respectiv cele prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., prin raportare la art. 143 și art. 1491 alin. (10) C. proc. pen., nu s-au modificat, astfel că a dispus menținerea măsurii arestării preventive.
Pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaților se reține că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 din același cod și dacă inculpații au săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive a inculpaților.
Condițiile art. 143 C. proc. pen. se referă la existența probelor sau a indiciilor temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.
În cauză, se constată că există indicii, obținute prin intermediul mijloacelor de probă, cu respectarea dispozițiilor legale pentru obținerea acestora, care conduc la existența unor bănuieli legitime că inculpații au săvârșit faptele pentru care sunt cercetați.
Astfel, din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în faza de urmărire penală și în fața instanței de judecată până în prezent s-a constatat că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.
În esență, s-a reținut că inculpatul B.M.I. a pretins în cursul lunii ianuarie 2012, cu ajutorul celor doi coinculpați suma de 300.000 euro, urmând ca aceasta să fie remisă în două tranșe (de 100.000 euro și respectiv 200.000 euro), ulterior menționându-i, în mod direct, aceluiași denunțător că suma care urma să îi revină reprezintă suma de 50.000 euro pentru ca în dosarul privind denunțătorul D.S. cercetat între alte persoane pentru complicitate la infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave și să dispună disjungerea și formarea unui dosar separat.
Ulterior, urmând a adopta o soluție de scoatere de sub urmărire penală, sens în care cu ajutorul inculpaților S.M. și E.C.M. a pretins și primit suma de 90.000 RON și 80.000 euro, ocazie cu care s-a procedat la constatarea infracțiunii flagrante.
În cauză așadar, există motive plauzibile de a bănui că inculpații au săvârșit faptele ce li se rețin în sarcină.
În ceea ce privește temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cumulativă a celor două cerințe prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Astfel, prima condiție prevăzută de lege referitoare la săvârșirea unei infracțiuni mai mare de 4 ani, este îndeplinită, fiind sancționate cu pedepse ce depășesc această limită arătată.
Analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă existența și a celei de-a doua cerințe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpaților în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Ordinea publică la care se referă art. 148 lit. f) C. proc. pen., neavând o definiție penală, trebuie particularizată în speță prin raportare la definiția dată de art. 145 C. pen. noțiunii "public", în sensul că prin ordine publică se înțelege tot ceea ce vizează autoritățile publice, instituțiile publice, autoritatea judiciară, iar pericolul concret la care se referă același art. 148 lit. f) C. proc. pen. este pericolul particularizat în cauză, în raport de contextul și împrejurările în care s-a comis infracțiunea, natura acesteia și calitatea în care inculpații au săvârșit-o.
Prin noțiunea de probă, la care face referire art. 148 lit. f) C. proc. pen., se înțelege orice element de fapt, în sensul arătat de art. 63 din același cod.
Pe de altă parte, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, termenul și caracterul rezonabil al arestării preventive nu se apreciază niciodată in abstracto, ci in concreto, ținând seama de natura și complexitatea cauzei, comportamentul autorităților și al celui arestat, iar menținerea detenției este justificată doar dacă se face dovada că asupra procesului penal planează cel puțin unul dintre următoarele pericole, care trebuie apreciate, în concret, pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârșire a unei noi infracțiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariție a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.
Din această perspectivă, se recunoaște de instanța de contencios european că, prin gravitatea lor particulară și prin reacția publicului la săvârșirea unor infracțiuni, acestea pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o detenție provizorie, cel puțin pentru un anumit timp. În circumstanțe excepționale, această împrejurare poate fi avută în vedere din punctul de vedere al Convenției, cu condiția ca și dreptul intern să accepte noțiunea de tulburare a ordinii publice. Însă, aceste elemente de fapt trebuie să se bazeze pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea deținutului ar tulbura ordinea publică, care nu mai este legitimă dacă societatea nu este în continuare amenințată efectiv, detenția neputând fi menținută în anticiparea unei pedepse privative de libertate (cauza Letellier vs. Franța și Tomasi vs. Franța).
Or, raportat la probatoriul administrat până în acest moment procesual, inculpații sunt acuzați de săvârșirea unor fapte de o gravitate deosebită, fiind vorba de infracțiuni de corupție - constituirea unui grup organizat în scopul săvârșirii de infracțiuni grave, la care a participat și un magistrat procuror.
Evaluând pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpaților, Înalta Curte apreciază că aceasta rezultă din circumstanțele reale de comitere a faptelor - așa cum s-a arătat, modalitatea de comitere - prin antrenarea unui magistrat-procuror care trebuie să vegheze la respectarea legii.
Or, în contextul recrudescenței infracționale de competență, lăsarea în libertate a unor inculpați care săvârșesc astfel de fapte prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a actului de justiție, iar pe de altă parte, asemenea fapte necurmate de o ripostă fermă a societății ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.
În consecință, Înalta Curte constată că încheierea pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică și în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile sunt nefondate, sens în care vor fi respinse.
Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații S.M., E.C.M. și B.M.I. împotriva încheierii din 03 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 1523/2/2012/a3.
Obligă recurentul inculpat S.M. la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Obligă recurenții inculpați E.C.M. și B.M.I. la plata sumei de câte 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, azi 10 aprilie 2012.
Procesat de GGC - NN