S-a luat în examinare recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței penale nr.4 din 12 februarie 2003 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală.
S-a prezentat persoana extrădabilă A.O., în stare de arest și asistată de avocat I.N. în baza împuternicirii avocațiale nr.13 emisă de Baroul București – Cabinet individual și d-na V.M., interpret de limbă turcă.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Magistratul asistent a făcut referatul cauzei, după care, constatând că nu sunt cereri prealabile de formulat, Curtea a dat cuvântul asupra recursului.
Procurorul a susținut recursul, solicitând admiterea acestuia și casarea hotărârii atacate întrucât greșit s-a reținut că există autoritate de lucru judecat atâta timp cât nu există identitate în ceea ce privește calitatea persoanei extrădabile, care în prezent are calitatea de condamnat, iar extrădarea se solicită pentru executarea pedepsei și nu în vederea urmăririi și judecării.
S-a mai arătat că sunt îndeplinite toate condițiile pentru admiterea cererii de extrădare, inclusiv cea referitoare la dubla incriminare întrucât fapta pentru care persoana extrădabilă a fost condamnată în Cehia constituie potrivit legii române infracțiunea de înșelăciune.
Apărătorul inculpatului a solicitat respingerea recursului ca nefondat și punerea în libertate a persoanei extrădabile, susținând că atâta timp cât în urmă cu 4 ani s-a respins cererea de extrădare a aceleiași persoane pentru aceiași faptă, corect s-a reținut că în cauză există autoritate de lucru judecat, stabilindu-se printr-o hotărâre definitivă că nu este îndeplinită condiția dublei incriminări.
S-a precizat că principiul „non bis in idem” consacrat în art.20 din Legea nr.296/2001 precum și în Convenția Europeană privind Extrădarea, pe care România a ratificat-o, se referă inclusiv la extrădare.
S-a mai arătat că într-adevăr nu este îndeplinită condiția dublei incriminări atâta timp cât conținutul legal al faptei incriminate de legea cehă ca infracțiune de înșelăciune este diferit de cel prevăzut de legea română.
De asemenea s-a susținut că în cauză își găsesc aplicarea dispozițiile art.19 din legea nr.296/2001 potrivit cărora statul român poate refuza extrădarea în vederea executării unei pedepse pronunțate printr-o hotărâre dată în lipsă, dacă apreciază că procedura de judecată nu a satisfăcut minimul dreptului la apărare recunoscut oricărei persoane învinuite de o infracțiune.
S-a precizat astfel că din hotărârile aflate la dosar rezultă că persoana extrădabilă nu a fost citată în România, deși se cunoștea faptul că se afla în această țară deoarece se solicitase statului român extrădarea sa în vederea urmăririi și judecării.
În concluzie, apărătorul a arătat că se impune respingerea recursului, cererea de extrădare nefiind fondată.
Persoana extrădabilă a arătat că este de acord cu susținerile apărătorului său.
C U R T E A
Deliberând asupra recursului de față constată:
Prin sentința nr.4 din 12 februarie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală s-a respins cererea formulată de Ministerul Justiției din Republica Cehă privind extrădarea cetățeanului turc A.O. în vederea executării pedepsei de 9 ani închisoare aplicată prin hotărârea Tribunalului Praga din 20 septembrie 1999, definitivă la 24 noiembrie 1999, pentru infracțiunea prevăzută de art.250 paragrafele 1 și 4 din Codul penal ceh.
S-a dispus punerea în libertate a persoanei reclamante dacă nu este arestată în altă cauză.
Instanța de fond a reținut că autoritățile judiciare din Republica Cehă au solicitat extrădarea către acest stat a cetățeanului turc A.O. în vederea executării unei pedepse de 9 ani închisoare aplicată prin hotărârea Tribunalului Praga din 20 septembrie 1999, definitivă la 24 noiembrie 1999 pentru infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art.250 paragrafele 1 și 4 din Codul penal ceh constând în aceea că în perioada ianuarie 1992 – mai 1993, în mod repetat prin mai multe acte materiale, în calitate de proprietar al unui magazin din Praga, a cumpărat mărfuri în valoare de 11.950.195 coroane cehe de la un număr de 325 de furnizori, cu intenția de a nu le achita.
S-a reținut că, anterior, la 25 noiembrie 1998 autoritățile judiciare cehe au solicitat extrădarea aceleiași persoane în vederea urmăririi și judecării pentru aceiași faptă iar prin sentința penală nr.143/1999 a Tribunalului București – Secția I-a penală, rămasă definitivă prin neapelare, cererea a fost respinsă, apreciindu-se că nu sunt îndeplinite condițiile privind acordarea extrădării lipsind dubla incriminare deoarece conținutul concret al faptei reținute în Cehia, respectiv neplata la timp a unor facturi nu poate da naștere, potrivit legii române, decât unui litigiu civil sau comercial, neregăsindu-se ca atare în legislația penală română.
Instanța de fond a mai reținut că susmenționata hotărâre fiind rămasă definitivă a căpătat autoritate de lucru judecat și în consecință leagă orice altă instanță investită ulterior cu soluționarea unei cereri de extrădare a aceleiași persoane, cu privire la aceiași faptă, chiar dacă cererea se referă la executarea unei pedepse.
În consecință, instanța de fond a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru acordarea extrădării.
Sentința a fost atacată cu recurs de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București susținându-se că greșit a fost respinsă cererea de extrădare întrucât, pe de o parte, nu există autoritate de lucru judecat, iar pe de altă parte sunt întrunite toate condițiile pentru admiterea cererii de extrădare, inclusiv cea referitoare la dubla incriminare.
Recursul își găsește temeiul în dispozițiile art.385/9 alin.1 pct.171 Cod procedură penală și este fondat din următoarele considerente:
Curtea constată că greșit s-a apreciat că există autoritate de lucru judecat.
Hotărârile judecătorești au autoritate de lucru judecat în măsura în care legea le recunoaște un astfel de efect.
Nici Legea nr.296/2001 și nici Convenția Europeană asupra Extrădării ratificată de România prin Legea nr.80/1997 nu cuprind dispoziții exprese prin care să se recunoască acest efect hotărârilor definitive pronunțate în materia extrădării.
Art.20 din Legea nr.296/2001, la care s-a făcut referire în apărarea persoanei reclamate, care consacră, ca și art.9 din Convenția Europeană asupra Extrădării, principiul „non bis in idem” nu-și găsește aplicabilitate întrucât nu se referă la cererile de extrădare, ci are în vedere în exclusivitate fapta sau faptele pentru care se cere extrădarea. („Extrădarea nu va fi acordată când persoana reclamată a fost judecată definitiv de autoritățile competente ale statului român pentru fapta sau faptele pentru care se cere extrădarea.”)
În lipsa unor dispoziții legale speciale referitoare la autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în materia extrădării, sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură penală.
Astfel, art.415 alin.1 prevede că „hotărârile instanței penale devin executorii la data când rămân definitive” dând astfel eficiență activă autorității de lucru judecat.
Tot astfel, potrivit art.22 alin.1 „hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia”.
Art.10 lit.j din Codul de procedură penală prevede autoritatea de lucru judecat ca fiind o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea exercitării ei, iar constatarea existenței ei are drept consecință, după caz, încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal (art.11 alin.1 lit.c și respectiv art.11 alin.2 lit.b).
În acest ultim caz, în mod evident autoritatea de lucru judecat există numai dacă în privința unei persoane s-a desfășurat o judecată asupra unei acțiuni penale în înțelesul art.9 din Codul de procedură penală și produce consecințe tot numai în privința unei astfel de acțiuni.
Cum potrivit art.9 alin.1 Cod procedură penală, acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, se constată că o cerere de extrădare nu constituie și nici nu poate fi asimilată unei acțiuni penale.
În concluzie, Curtea constată că în speță nu există nici una din situațiile în care legea recunoaște unei hotărâri penale definitive autoritatea de lucru judecat astfel încât, greșit s-a reținut că sentința penală nr.143/1999 a Tribunalului București fiind definitivă are în cauză autoritate de lucru judecat și că nu ar fi întrunite condițiile prevăzute de lege pentru admiterea extrădării.
Așa fiind, recursul va fi admis și conform art.385/15 pct.2 lit.d Cod procedură penală se va casa hotărârea atacată.
Rejudecând, Curtea reține următoarele:
Atât din cuprinsul Legii nr.296/2001 cât și al Convenției Europene privind Extrădarea ratificată de România prin Legea nr.80/1997 rezultă că extrădarea presupune îndeplinirea unor condiții de fond și de formă.
Din examinarea cauzei Curtea reține că sunt îndeplinite condițiile de formă prevăzute pentru procedura extrădării.
Se constată de asemenea, că sunt întrunite și condițiile de fond.
Astfel, din actele dosarului rezultă că persoana reclamată nu face parte din categoria celor care, conform art.5 din Legea nr.296/2001 nu pot fi extrădate din România.
Curtea constată de asemenea că sunt întrunite condițiile privitoare la faptă reținând că există dublă incriminare.
Astfel, conform art.250 paragraful 1 din Codul penal al Republicii Cehia „orice persoană care s-ar îmbogăți prejudiciind proprietatea altor persoane prin înșelarea acestora, abuzând de greșelile oricui, cauzând în acest fel o pierdere substanțială pentru proprietatea altora, va fi condamnată la închisoare de 2 ani sau la interzicerea desfășurării activității sale sau la o forfetare a proprietății sale”.
Potrivit paragrafului 4 „dacă infractorul a cauzat o pierdere pe scară largă printr-o acțiune prevăzută de paragraful 1 va fi condamnat la închisoare pe o perioadă de la 5 la 12 ani”.
Prin hotărârea Tribunalului Praga din 20 septembrie 1999 astfel cum a fost abrogată prin hotărârea Curții Supreme Praga în partea ce se ocupă de închisoare și modul în care va fi ispășită pedeapsa, cetățeanu turc A.O. a fost condamnat conform art.250 alin.4 din Codul penal ceh, la închisoare pe o perioadă de 9 ani.
Din hotărârile aflate la dosar rezultă că în concret s-a reținut că A.O. a avut de la început intenția de a înșela comercianții și că a acționat independent, în numele companiei Carehard spol SRO deși nu fusese împuternicit în acest sens, iar potrivit Extrasului de la Registrul Comerțului Tribunal Praga, numai managerul executiv al companiei, respectiv d-nul G.G. avea o astfel de împuternicire.
S-a reținut astfel, că fără a avea o autorizație în acest sens, inculpatul a comandat de la diferite companii și persoane fizice bunuri pe care apoi le-a vândut în magazinul său, chiar la un preț foarte mic, folosind apoi banii obținuți în scop personal, fără a plăti facturile aferente a căror valoare este de 11.950.195 coroane cehe.
De asemenea, s-a reținut că inculpatul a făcut contractele cu intenția de a nu plăti niciodată bunurile.
Se constată că fapta pentru care persoana reclamată a fost condamnată este incriminată ca înșelăciune de art.215 alin.1-3 din Codul penal al României, care sancționează ca infracțiune inducerea sau menținerea în eroare (ceea ce este sinonim cu înșelarea) unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract.
Curtea reține de asemenea că infracțiunea pentru care a fost condamnată persoana extrădabilă nu se numără printre excepțiile prevăzute de legea privind extrădarea.
Se constată că este îndeplinită și condiția prevăzută de art.12 din lege referitoare la gravitatea pedepsei, extrădarea fiind solicitată pentru executarea unei sancțiuni penale mai mare de 1 an.
Curtea reține că este neîntemeiată susținerea că există situație prevăzută de art.19 din Legea nr.326/2001 pentru care extrădarea poate fi refuzată.
Examinând actele dosarului, Curtea reține că atât în fața primei instanțe cât și în fața instanței de apel, persoana extrădabilă a fost reprezentată de un avocat. Din hotărârea Curții Supreme Praga rezultă că „ încă de la început a fost respectată consecvent necesitatea inculpatului de a avea un avocat al apărării cu aceleași drepturi ca ale sale, asigurarea că în lipsa inculpatului, vor fi clarificate toate problemele și va fi luată decizia corectă”.
Din conținutul aceleiași hotărâri, rezultă că A.O. a trimis din România, instanței, scrisori prin intermediul avocatului său.
Așa fiind, Curtea constată că nu există motive care să ducă la concluzia că procedura de judecată nu a satisfăcut minimul de drepturi la apărare recunoscute oricărei persoane învinuite de o infracțiune.
Față de toate considerentele expuse, Curtea constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și conform art.37 alin.4 din Legea nr.296/2001, va admite cererea de extrădare a cetățeanului turc A.O., formulată de Ministerul Justiției din Republica Cehă.
Se va menține starea de arest a persoanei extrădabile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței penale nr.4 din 12 februarie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală.
Casează sentința penală atacată.
Rejudecând, constată că sunt întrunite condițiile extrădării și admite cererea de extrădare a cetățeanului turc A.O., formulată de Ministerul de Justiție al Republicii Cehe.
Menține stare de arest.
Onorariul cuvenit interpretului de limbă turcă, se va plăti din fondul Curții Supreme de Justiție.
Pronunțată în ședință publică, azi 14 februarie 2003.