R O M Â N I A
La 12 februarie 2002 s-au luat în examinare recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și inculpații D.N., I.M., C.D. și Banca Românească SA București împotriva deciziei penale nr.8/A din 14 ianuarie 2002 a Curții de Apel Timișoara.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 12 februarie 2003, iar pronunțarea deciziei s-a amânat la 20 februarie 2003.
C U R T E A
Asupra recursurilor de față;
Din actele dosarului, constată următoarele:
Tribunalul Timiș, prin sentința penală nr.26 din 15 ianuarie 2001, îi condamnă pe inculpații:
1. I.M. la:
- 5 ani de închisoare, pentru infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art.2481 raportat la art.258, art.246, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal;
- un an de închisoare, pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art.290 alin.1 din Codul penal, în baza art.33 și 34 din cod, cele două pedepse fiind contopite în cea mai grea, de 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea unor drepturi, cu aplicarea art.71 din cod;
2. D.N. la:
- 3 ani de închisoare, pentru infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art.2481 raportat la art.258, art.246, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal și a art.74 din cod;
- două luni de închisoare, pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art.290 alin.1, cu aplicarea art.74 din Codul penal, în baza art.33 și 34 din cod, cele două pedepse fiind contopite în cea mai grea, de 3 ani de închisoare, 3 ani interzicerea unor drepturi, cu aplicarea art.71 din cod;
3. C.D. la 5 ani de închisoare și 3 ani interzicerea unor drepturi, pentru complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art.26 raportat la art.2481, art.258, art.246, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal și a art.71 din cod.
Din durata pedepselor, a fost dedusă detenția preventivă a inculpatului I.M., de la 21 decembrie 1999 până la 1 iunie 2000 și de la 8 august 2000 până la 6 septembrie 2000 și a inculpatului D.N., de la 21 decembrie 1999 până la 31 mai 2000.
Inculpații au fost obligați, în solidar, - și cu S.C.”M și F” și S.C.”G” – să plătească Băncii Române SA 36.149.042.344 lei daune și 14.240.100 lei cheltuieli judiciare.
Fiecare inculpat a fost obligat – solidar cu cele două societăți comerciale – să plătească și statului câte 500.000 lei cheltuieli judiciare.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarea situație de fapt:
„Banca Românească” SA, cu sediul în București, înființează, la 27 februarie 1996, o sucursală la Timișoara.
La 28 august 1997, în funcția de director al sucursalei este numit economistul I.M.
Economistul D.N. îndeplinește funcția de șef al Serviciului de credite, din octombrie 1996.
Economista Ș.A. este inspector de credite, iar economistul C.D. este contabil șef.
R.P. este asociat unic al S.C.”G”, iar soția sa, G.R., este asociat unic al S.C. „M și F”.
Din luna aprilie 1999, C.D. este administrator al S.C.”G” și al S.C.”M și F”.
Ambele societăți comerciale erau cliente la Bănca Românească – Sucursala T.
I.M. și D.N. aveau relații apropiate cu R.P., împreună cu care organizau petreceri, ale căror cheltuieli erau suportate de R.
După ce D.C. a devenit administratorul celor două societăți comerciale, relațiile lui cu I.M., directorul sucursalei băncii, s-au strâns, tot mai mult.
Observând acest lucru, grupul de interese, reprezentat de soții R, au dat puteri depline lui C.D., în administrarea celor două societăți comerciale.
Astfel, în perioada 1 aprilie – 18 octombrie 1999, I.M. a avalizat, în numele și pe contul băncii un număr de 173 de bilete la ordin, pentru S.C.”M și F” și un număr de 14 bilete pentru S.C.”G”, în favoarea băncilor la care cele două societăți aveau împrumuturi.
Unele bilete la ordin au fost emise în alb, fără a se menționa și suma și scadența.
Aceste bilete la ordin au fost remise lui C.D.
În acest fel, inculpatul I.M. și-a încălcat îndatoririle de serviciu, deoarece sucursala băncii nu era competentă să avalizeze bilete la ordin.
Sucursala băncii era competentă să acorde credite și facilități la nivelul de 750.000.000 lei.
Biletele la ordin au fost ștampilate și semnate numai de inculpatul I.M., deși erau necesare două semnături, autorizate.
Inculpatul C.D. folosea biletele la ordin, avalizate de I.M., deoarece nu avea disponibilități să plătească marfa, achiziționată anterior și vândută, dar neîncasată.
Pe biletele la ordin – eliberate în alb de I.M. -, C.D. completa numele plătitorului și al beneficiarului, fără a cunoaște valorile exacte ale facturilor ce trebuiau achitate. Lăsa necompletate aceste rubrici, după care se prezenta la sediul sucursalei băncii și îi cerea lui I.M. să avalizeze respectivele bilete, ceea ce acesta făcea, aplicând ștampila și semnătura și restituind biletele lui C.D., care le preda furnizorului mărfii.
La un moment dat, însă, disponibilul din conturile celor două societăți comerciale nu mai acopereau valoarea biletelor la ordin date în plată și avalizate.
În aceste condiții, inculpații au recurs la suplimentarea creditelor și plafoanelor de lucru ale celor două societăți comerciale, cu încălcarea normelor și procedurilor bancare de avalizare și acordare a creditelor, a limitelor de competență stabilite pentru sucursală, a condițiilor referitoare la constituirea garanțiilor asigurătorii și fără informarea și solicitarea aprobării de fonduri de la centrala băncii.
Acest mod abuziv de lucru – prin care s-au majorat soldul creditelor și al plafoanelor de lucru, acordate celor două societăți comerciale – a avut loc, în perioada 31 august – 3 septembrie 1999 și în continuare, până la 18 octombrie 1999.
Inculpatul C.D. formula, în mod repetat, cereri de suplimentare a creditului inițial, cereri pe care le înmâna lui I.M., care le semna și i le preda inculpatului D.N. Acesta din urmă le completa, înregistra și îndosaria, executând activitățile și operațiunile necesare asigurării creditelor solicitate de C.D.
Inculpatul D.N. efectua aceste activități, deși, în funcția de șef al serviciului de credite, știa că nu se respectau normele de creditare ale băncii și anume: analiza, temeinică, a documentației clientului, analiza și aprobarea, de către Comitetul de Risc și Credite și de Comitetul de conducere al sucursalei, acoperirea facilităților cu garanții reale asigurătorii (garanții sub valoarea creditelor acordate), nedepășirea limitelor de competență acordate sucursalei (750 milioane lei), solicitarea aprobării centralei băncii, solicitarea – de la aceeași centrală – a avizului privind utilizarea de resurse, obligații deliberat încălcate.
Au fost frecvente situațiile în care cererile de suplimentare, formulate de inculpatul C.D., și actele adiționale erau prezentate după acordarea suplimentărilor, încât S.A. – inspector de credite pentru cele două societăți comerciale, care primea cererile de la D.N. – era nevoită, așa cum declară, să le introducă în registrul de evidență folosind numere de înregistrare deja acordate, cărora le adăuga câte un indice, pentru a face, astfel, loc cererilor primite de I.M. și D.N.
Pentru inculpați, acest mod, abuziv, de lucru apărea ca necesar – așa cum, deschis, discutau -, deoarece biletele la ordin fiind avalizate, dacă ar fi fost refuzate la plată, partenerii de afaceri ai lui C.D. ar fi reacționat negativ, ceea ce ar fi dus la descoperirea „afacerii”.
Unii funcționari ai sucursalei băncii și-au exprimat, tot mai deschis, rezerve cu privire la acest mod de lucru cu cele două societăți comerciale, motiv pentru care inculpatul I.M., prin Nota internă de serviciu nr.2286 din 5 august 1999, a învederat Serviciului decontări că își asumă propria răspundere pentru efectuarea plăților celor două societăți (p.177, vol.III).
Sistemul informațional, instituit de centrala Băncii Românești SA prevedea obligativitatea indicării, periodice, de către sucursale, a situației rulajelor la societățile comerciale, clienți ai băncii.
Pentru a nu fi descoperiți că au comis ilegalități, inculpații I.M. și D.N. au dezinformat centrala băncii, căreia i-au comunicat că au respectat plafoanele de 750 milioane lei, sens în care i-au cerut Ș.A. să opereze, în calculator, modificările respective, ceea ce ea a și făcut (vol.III p.140).
În perioada 18-22 octombrie 1999, Departamentul Audit Control din centrala băncii a efectuat o verificare, inopinată, la sucursala din Timișoara, unde au descoperit o pagubă de 20 de miliarde de lei și avalizarea unui număr de 173 bilete la ordin (vol.III p.1-10), pagubă pe care inculpații au recunoscut că le este imputabilă.
Parchetul de pe lângă aceeași instanță, Banca Românească S.A. și inculpații au declarat apel.
Parchetul a criticat sentința, motivând că:
a) nu au fost anulate înscrisurile falsificate, așa cum cere art.348 din Codul de procedură penală;
b) în mod greșit, în favoarea inculpatului D.N., au fost recunoscute circumstanțele atenuante prevăzute de art.74 lit.a din Codul penal;
c) pedepsele aplicate inculpaților nu corespund gradului, accentuat, de pericol social al faptelor și al făptuitorilor;
d) în mod nelegal, inculpații au fost obligați, în solidar cu părțile civilmente responsabile la plata despăgubirilor și a cheltuielilor judiciare;
e) instanța a omis să aplice inculpaților I.M. și D.N. pedeapsa complimentară prevăzută de art.64 lit.a din Codul penal.
Banca Românească S.A. a cerut, în apel, ca inculpații să fie obligați să-i plătească, dobânzi și penalități, în sumă de 39.558.684.454 (39,5 miliarde) lei.
În instanță, la termenul din 19 decembrie 2001, Banca Românească și-a retras apelul.
Inculpatul I.M. critică aceeași hotărâre, motivând că:
a) în mod greșit, nu i-au fost recunoscute circumstanțele atenuante prevăzute de art.74 lit.a și c din Codul penal;
b) tot greșit a fost calculat prejudiciul.
Inculpatul D.N. critică hotărârea, motivând că:
a) instanța nu a reținut corect situația de fapt și nu a încadrat-o corespunzător;
b) îi este aplicabil art.10 lit.d din Codul de procedură penală, cu excepția faptei de a fi semnat, împreună cu I.M., informarea din 11 octombrie 1999, către centrala băncii, faptă pentru care i se poate aplica o pedeapsă cu suspendarea executării ei;
c) faptele sale pot fi încadrate în art.249, cu aplicarea art.258 din Codul penal și a art.81 sau 867 din același cod.
Inculpatul C.D. a criticat hotărârea, motivând că i s-a aplicat o pedeapsă excesiv de severă.
Curtea de Apel Timișoara, prin decizia penală nr.8/A din 14 ianuarie 2001, a luat act de retragerea apelului declarat de Banca Românească SA București și a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, desființând în parte hotărârea atacată.
Rejudecând cauza, instanța de apel:
a) a majorat, la 8 ani de închisoare, pedeapsa aplicată inculpatului I.M., pentru infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art.2481 raportat la art.258, art.256, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal;
b) a contopit pedeapsa de 8 ani de închisoare, cu aceea de un an de închisoare aplicată inculpatului I.M., pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art.290 alin.1 din Codul penal, urmând ca inculpatul I.M. să execute 8 ani de închisoare și 3 ani interzicerea unor drepturi, cu aplicarea art.71 din același cod;
c) a aplicat inculpatului D.N., pe o perioadă de 3 ani, pedeapsa complementară prevăzută de art.64 lit.c din Codul penal;
d) a majorat, la 8 ani de închisoare, pedeapsa aplicată inculpatului C.D., pentru complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art.26 raportat la art.2481, art.258, art.246, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal;
e) a înlăturat obligarea, în solidar, a inculpaților I.M. și D.N. cu părțile responsabile civilmente S.C.”M și F” și S.C.”G”, la plata despăgubirilor către partea civilă și la plata cheltuielilor judiciare;
f) a anulat înscrisurile falsificate de inculpați;
g) a menținut celelalte dispoziții ale sentinței;
h) a respins, ca nefondate, recursurile inculpaților, pe care i-a obligat la cheltuieli judiciare statului, în apel.
Instanța de apel a motivat că, în adevăr, pedepsele privative de libertate aplicate inculpaților I.M. și C.D., pentru infracțiunea de abuz în serviciu și complicitate la această infracțiune nu corespund gradului, accentuat, de pericol social al făptuitorilor, că inculpatului D.N. nu trebuie să i se majoreze pedeapsa privativă de libertate, dar trebuie să i se aplice pedeapsa complimentară prevăzută de art.64 lit.c din Codul penal și că în mod greșit inculpații I.M. și D.N. au fost obligați la despăgubiri civile și cheltuieli judiciare în solidar cu cele două societăți comerciale.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs parchetul de pe lângă aceeași instanță, Banca Românească SA și inculpații.
Parchetul critică decizia, motivând că:
a) în mod nejustificat au fost recunoscute circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului D.N.;
b) instanța de apel a înlăturat obligarea, în solidar, a inculpaților I.M. și D.N. cu cele două societăți comerciale, la plata despăgubirilor și a cheltuielilor judiciare, fără să precizeze cine plătește aceste daune și cheltuieli.
Banca Românească S.A. critică decizia, susținând, ca și parchetul, că instanța de apel nu a precizat cine îi plătește suma de 36.149.042.344 lei daune și 14.240.100 lei cheltuieli judiciare.
La rândul lor, inculpații I.M. și C.D. au criticat decizia, motivând că li s-au aplicat pedepse prea aspre.
Inculpatul D.N. a cerut, în principal, achitarea, în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.d din Codul de procedură penală, iar în subsidiar, suspendarea executării pedepsei.
Recursurile declarate de parchet și de Banca Românească SA sunt întemeiate.
În adevăr, instanța de apel nu a precizat cine trebuie să plătească Băncii Românești SA suma de 36.149.042.344 lei despăgubiri civile și suma de 14.240.100 lei cheltuieli judiciare.
Aceste sume trebuie să fie plătite, solidar, de inculpații I.M., D.N. și C.D. (acesta din urmă, în solidar și cu cele două societăți comerciale, al căror administrator a fost).
Recursurile inculpaților nu sunt fondate.
Instanțele, de fond și de apel, au reținut corect situația de fapt, pe care au calificat-o corespunzător.
La fel de corect, instanța de apel a majorat pedepsele aplicate inculpaților I.M. și C.D.
Nu sunt temeiuri pentru reducerea acestor pedepse.
Faptele inculpaților sunt deosebit de grave.
Gravitatea acestor fapte este reflectată nu numai de amploarea prejudiciului – aproape 40 de miliarde lei -, ci și de modul sistematic, în care l-au produs, în disprețul celor mai elementare norme bancare.
Nu se justifică majorarea pedepsei aplicate inculpatului D.N., care a avut o participare mai redusă la producerea acestui prejudiciu și are o sănătate precară.
De asemenea, nu sunt temeiuri pentru suspendarea executării pedepsei aplicate inculpatului D.N., care, în calitate de șef al Serviciului de Credite ar fi putut împiedica acest dezastru financiar, dar nu l-a împiedicat, ci a cooperat, deliberat, la producerea lui.
Așa fiind, în baza art.38515 pct.2 lit.d din Codul de procedură penală, recursurile parchetului și ale părții civile vor fi admise, conform dispozitivului deciziei, iar în baza art.38515 pct.1 lit.b din cod, recursurile inculpaților vor fi respinse, conform aceluiași dispozitiv.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și partea civilă Banca Românească SA București împotriva deciziei penale nr.8/A din 14 ianuarie 2002 a Curții de Apel Timișoara, privind pe inculpații D.N., C.D. și I.M.
Casează decizia atacată numai sub aspectul obligării inculpaților la plata despăgubirilor civile și a cheltuielilor judiciare.
Obligă, solidar, pe inculpații I.M., D.N. și C.D. (acesta din urmă, în solidar și cu părțile responsabile civilmente SC „M și F” și SC „G” ) să plătească părții civile Banca Românească SA București, sumele de 36.149.042.344 lei cu titlu de despăgubiri civile și 14.240.100 lei cheltuieli judiciare.
Obligă pe inculpații I.M., D.N. și C.D. (acesta din urmă, în solidar cu părțile responsabile civilmente SC „M și F” și SC „G”) la câte 500.000 lei cheltuieli judiciare statului, în primă instanță.
Obligă pe inculpații I.M. și D.N. la câte 500.000 lei cheltuieli judiciare statului, în apel.
Obligă pe inculpatul C.D., în solidar cu părțile responsabile civilmente SC „M și F” și SC „G”, la 800.000 lei cheltuieli judiciare statului, în apel.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații D.N., C.D. și I.M. împotriva deciziei penale nr.8/A din 14 ianuarie 2002 a Curții de Apel Timișoara.
Constată că inculpatul C.D. este arestat în altă cauză.
Onorariul de avocat, în sumă de câte 300.000 lei, pentru apărarea din oficiu a inculpaților C.D. și I.M., se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică, azi 20 februarie 2003.
5.03.2003/ex.5