D E C I Z I A NR.924 DOSAR NR.3053/2002
S-a luat în examinare recursul declarat de inculpatul N.O., împotriva deciziei penale nr.187/A din 24 aprilie 2002 a Curții de Apel Galați.
S-a prezentat recurentul inculpat N.O., aflat în stare de libertate, asistat de avocat A.I., apărător desemnat din oficiu, lipsă fiind intimata parte vătămată.
Procedura de citare a fost îndeplinită.
Apărătorul inculpatului a solicitat admiterea recursului declarat, casarea hotărârilor atacate și trimiterea dosarului primei instanțe pentru completarea probatoriului în vederea stabilirii cu certitudine a vinovăției inculpatului, ori a achitării acestuia în situație contrară.
Procurorul a pus concluzii de respingere a recursului declarat ca neântemeiat, susținând că, probatoriul administrat la dosarul cauzei este complet și în măsură să confirme vinovăția inculpatului.
Inculpatul, în ultimul cuvânt acordat a arătat că este nevinovat.
C U R T E A
Asupra recursului de față:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr.92 din 11 martie 2002 a Tribunalului Brăila a fost condamnat inculpatul N.O. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art.211 alin.2 lit.d și e, cu aplicarea art.37 lit.b din Codul penal.
Sub aspectul laturii civile, în baza art.14 și 346 din Codul de procedură penală combinate cu art.998 din Codul civil, inculpatul a fost obligat să plătească părții civile D.M. suma de 2.500.000 lei cu titlu de despăgubiri civile.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarea situație de fapt:
În ziua de 4 decembrie 2000, în jurul orelor 15,00, partea vătămată D.M. a plecat de la domiciliul său cu intenția de a căuta un preot pentru a-i sfinți locuința. Pe drum s-a întâlnit cu un tânăr identificat ulterior în persoana martorului L.R.I., împreună cu care s-a deplasat în piață unde au consumat băuturi alcoolice, consumația fiind achitată de partea vătămată. După acest moment cei doi s-au îndreptat spre o capelă unde partea vătămată a discutat cu un preot și s-au reîntors în piață pentru a continua să consume băuturi alcoolice.
La un moment dat a apărut și inculpatul N.O. care cunoștea din vedere pe martorul L.R.I., toți trei consumând diferite băuturi alcoolice, plata făcându-se și de această dată de partea vătămată.
Cu acest prilej inculpatul a observat că partea vătămată dispune de bani, iar din discuțiile purtate a aflat unde locuiește.
După ce au terminat consumația cei trei s-au despărțit, partea vătămată întârziind în piață pentru a cumpăra produse alimentare, după care a plecat spre casă.
În momentul când a ajuns în scara blocului partea vătămată a fost lovită de inculpat și deposedată de bunuri în valoare de 2.500.000 lei, și anume un inel din aur în greutate de 8 gr, un portofel în care se aflau 250.000 lei și un dolar SUA.
Situația de fapt expusă a fost stabilită pe baza plângerii părții vătămate, proceselor verbale încheiate de organele de urmărire penală, planșelor foto executate în cauză, raportului de constatare medico legală și depozițiilor martorilor L.I., A.F.M. și D.M., probe coroborate cu declarațiile inculpatului.
Curtea de Apel Galați, prin decizia penală nr.187 din 24 aprilie 2002, a respins apelul formulat de inculpat, apel ce a vizat nelegalitatea hotărârii atacate în ceea ce privește stabilirea vinovăției sale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul care a solicitat casarea hotărârilor pronunțate cu trimitere spre rejudecare pentru completarea probelor, sau achitarea întrucât nu este vinovat de infracțiunea reținută în sarcina sa.
Recursul nu este fondat.
Instanțele de fond și de apel au stabilit în mod corect situația de fapt și vinovăția inculpatului încadrând corespunzător din punct de vedere juridic fapta comisă în textul de lege mai sus menționat, administrând toate probele necesare, probe din care a rezultat că autorul infracțiunii de tâlhărie comisă împotriva părții vătămate D.M. la data de 4 decembrie 2000 a fost inculpatul.
Referitor la primul motiv de recurs invocat Curtea constată că atât în faza de urmărire penală cât și în cea de cercetare judecătorească au fost administrate probe certe de vinovăție a inculpatului, respectiv au fost luate declarații părții vătămate și martorilor, s-au încheiat procese verbale cu ocazia recunoașterii din grup și inculpatul a fost supus la testul cu poligraf.
Potrivit art.62 din Codul de procedură penală, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească, pe bază de probe, cauza sub toate aspectele.
Pe de altă parte conform art.3 din Codul de procedură penală în desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptă și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului, iar art.4 din același Cod obligă instanța de judecată să aibă rol activ în desfășurarea procesului penal.
În speță, instanța de fond a respectat aceste dispoziții legale și în baza rolului activ a administrat probele necesare în scopul stabilirii unei situații de fapt reale.
Astfel, pe baza readministrării probelor de la urmărirea penală, prima instanță a încuviințat toate probele solicitate de părți, inculpatul rezumându-se să solicite doar probe în circumstanțiere (a se vedea încheierea din 16 noiembrie 2001) după care a adoptat o poziție de pasivitate și nu s-a mai prezentat în instanță la următoarele cinci termene, inclusiv la data judecării în fond a dosarului.
Mai mult, prima instanță a dispus din oficiu audierea martorilor G.V. și L.J. și a luat măsura luării unui supliment de declarație inculpatului, care deși citat pentru data de 11 martie 2002 nu s-a prezentat.
La rândul său, instanța de control judiciar a verificat legalitatea și temeinicia sentinței apelate, constatând că nu există nici un motiv de desființare a acesteia.
Rezultă, așadar, că în cele două faze procesuale au fost administrate probele necesare, inclusiv cele solicitate de inculpat la instanța de fond.
Referitor la această primă critică adusă hotărârilor pronunțate prin recursul declarat este de relevat că inculpatul nu a indicat nici în scris nici oral mijloacele de probă concrete ce vor mai trebui administrate și concludența lor, rezumându-se la a solicita formal doar casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei la instanța de fond în raport de faptul că nu a recunoscut infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată, considerent pentru care nu se impune admiterea recursului din acest punct de vedere.
În ceea ce privește vinovăția inculpatului, deși acesta a negat constant infracțiunea reținută în sarcina sa, faptul că el este autorul infracțiunii de tâlhărie rezultă din celelalte mijloace de probă.
Astfel, partea vătămată a menționat în toate declarațiile contextul în care l-a cunoscut pe inculpat, faptul că a consumat băuturi alcoolice cu acesta, inculpatul văzând că are bani și locul unde îi ține. Aceeași parte vătămată a precizat în declarațiile date că în momentul în care a intrat în scara blocului a fost întâmpinată de inculpat care i-a aplicat multiple lovituri în zona feței până ce a doborât-o la pământ și i-a luat mai multe bunuri.
Cu ocazia recunoașterii din grup, partea vătămată l-a indicat fără ezitare pe inculpat ca autor al infracțiunii, iar martorii audiați au confirmat acest aspect.
Martorul L.R.I. a confirmat, la rându-i, cele arătate de partea vătămată și a precizat că persoana cu care au consumat băuturi alcoolice în piață a fost „D”, numele sub care era cunoscut N.O., infirmându-se astfel susținerea în sensul că nu are o cunoștință poreclită „U” și că nu ar fi consumat vin împreună cu partea vătămată și L.R.I.
Din procesele verbale încheiate cu ocazia confruntărilor între partea vătămată și inculpat, precum și între martorul L.R.I. și făptuitor, rezultă, de asemenea, nesinceritatea inculpatului.
De altfel, din raportul de constatare tehnico – științifică privind detecția psihologică a comportamentului simulat, efectuat de serviciul criminalistic din cadrul I.P.J Brăila rezultă că în evoluția diagramelor poligraf corespunzător răspunsurilor inculpatului la întrebările critice au fost evidențiate modificări ale stresului emoțional semnificativ caracteristice indiciilor comportamentului simulat.
Faptul că inculpatul nu a recunoscut infracțiunea (negând chiar și prezența sa în compania victimei anterior momentului atacării acesteia) nu poate conduce la o altă concluzie decât cea reținută de prima instanță și confirmată de instanța de apel.
Potrivit art.63 alin.2 din Codul de procedură penală, probele nu au o valoare mai dinainte stabilită.
Mijloacele de probă prevăzute de art.64 din același Cod pot fi administrate în toate fazele procesului penal, legea nefăcând o distincție în ceea ce privește valoarea lor probantă după cum au fost administrate în faza de urmărire penală ori în aceea a judecății. Rezultă, așadar, că instanța este îndreptățită a reține numai pe acelea pe care le consideră necesare că exprimă adevărul.
Simpla negare de către inculpat a infracțiunii reținute în sarcina sa, nu poate produce efecte juridice în ceea ce privește vinovăția, atâta vreme cât situația de fapt a rezultat din toate celelalte probe ale dosarului.
Verificând și din oficiu cauza, în conformitate cu dispozițiile art.3859 alin.3 din Codul de procedură penală, nu se constată vreun motiv de casare, inclusiv sub aspectul individualizării pedepsei instanțele având în vedere criteriile prevăzute de art.72 din Codul penal, respectiv pericolul social concret al faptei săvârșite (pericolul rezultat din modul în care s-a derulat activitatea infracțională, din natura infracțiunii comise și din consecințele acesteia) și persoana făptuitorului (care a negat infracțiunea, nu a cooperat cu instanța de judecată, este recidivist, fiind anterior condamnat pentru alte infracțiuni grave, printre care falsul privind identitatea, viol, pentru ultima infracțiune fiind condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare prin sentința penală nr.1020 din 23 iunie 1992 a Judecătoriei Brăila.
În raport de considerentele arătate, Curtea constată că recursul declarat nu este fondat, motiv pentru care va fi respins în temeiul art.38515 pct.1 lit.b din Codul de procedură penală.
Conform art.192 alin.2 din același Cod, inculpatul va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.O., împotriva deciziei penale nr.187/A din 24 aprilie 2002 a Curții de Apel Galați.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 1.100.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300.000 lei reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică, azi 21 februarie 2003.