Asupra recursului penal de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 160 din 3 octombrie 2013 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, a admis apelul declarat de inculpatul V.A. împotriva sentinței penale nr. 132 din 19 iunie 2013 a Tribunalului Vaslui, pe care a desființat-o în parte și, rejudecând:
A redus cuantumul pedepsei aplicate inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 255 C. pen., raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1 an și 6 luni închisoare la 1an închisoare.
A menținut toate celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.
Pentru a pronunța această soluție Curtea a reținut că prin sentința penală nr. 132 din 19 iunie 2013.
Prin sentința penală nr. 132 din 19 iunie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 641/89/2013 al Tribunalului Vaslui, s-a dispus condamnarea inculpatului V.A., la pedeapsa de 1 an și 6 luni de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită prevăzută de art. 255 C. pen. cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 71 alin. (2) C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii s-au interzis inculpatului V.A. drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a (dreptul a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice) și lit. b) C. pen. (dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat).
În temeiul prevederilor art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 255 alin. (4) raportat la art. 254 alin. (3) C. pen. și art. 61 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, s-a confiscat de la inculpatul V.A. suma de 320 RON formată din două bancnote în cupiură de 100 RON, două bancnote în cupiură de 50 RON și patru bancnote în cupiură de 5 RON.
Potrivit art. 913 alin. (7) C. proc. pen., după rămânerea definitivă a prezentei sentințe penale suportul optic CD marca „S.” ce conține înregistrarea audio-video a momentelor de comitere a infracțiunii deduse judecății se arhivează împreună cu dosarul prezentei cauze la sediul Tribunalului Vaslui în loc special amenajat, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialității.
În baza art. 189 alin. (1) și art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul V.A. la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de 750 RON, din care suma de 350 RON reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat la urmărirea penală și suma de 400 RON reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat la cercetarea judecătorească.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 695/P/2012 din 21 ianuarie 2013, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui a dispus trimiterea în judecată a inculpatului V.A. pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită prevăzută de art. 255 C. pen. cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În fapt, s-a reținut că la data de 25 august 2012, inculpatul V.A. se deplasa pe DN 24A la volanul autoturismului marca Z1.
Ajungând pe raza localității R., comuna F., inculpatul a fost oprit pentru controlul documentelor personale și ale autoturismului de către o patrulă auto Inspectoratului Teritorial al Poliției de Frontieră Iași, Sectorul de Poliție Frontieră F. condusă de agentul șef adjunct de poliție de frontieră N.A.P.
Ca urmare a solicitării polițistului de frontieră, inculpatul i-a remis acestuia certificatul de înmatriculare al autoturismului, un înscris intitulat „MOT Test Certificate" care atesta efectuarea inspecției tehnice periodice, precum și un înscris înseriat care, potrivit susținerilor verbale ale inculpatului, reprezenta polița asigurării auto obligatorie a autoturismului marca Z1, asigurare valabilă pentru perioada 12 ianuarie 2012-12 ianuarie 2013.
Întrucât în cuprinsul respectivei asigurări R.C.A. erau menționate alte nume (și anume, S.C. și S.M.) decât cel al inculpatului, agentul șef adjunct de poliție de frontieră N.A.P. a apreciat că înscrisul respectiv prezenta suspiciuni cu privire la realitatea conținutului său. În acest sens, polițistul a solicitat telefonic unui coleg aflat la sediul Sectorului Poliției de Frontieră F. verificarea autenticității poliței de asigurare R.C.A. prin accesarea bazei de date publice administrată de autoritățile britanice prin intermediul web-site-ului X.
În urma verificării informative s-a stabilit că autoturismul condus de către inculpatul V.A. nu figura ca fiind asigurat pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de autovehicule și apreciind că se prefigura săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 85 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 și de art. 291 C. pen., agentul șef adjunct de poliție de frontieră N.A.P. s-a decis să întocmească acte de cercetare penală în acest sens fapt pentru care i-a solicitat inculpatului să-l însoțească la sediul SPF F. în vederea audierii sale.
Imediat ce l-a încunoștințat în acest sens, inculpatul V.A. i-a promis în mod aluziv mită polițistului de frontieră, adresându-i-se: „Haideți șefu' să nu mai ajungem acolo, că dau și eu de o friptură", polițistul ignorând promisiunea acestuia și reiterându-i solicitarea de a-l însoți.
Ajungând la sediul Sectorului Poliției de Frontieră F., inculpatul a fost introdus într-un birou (în care se mai afla și agentul șef adjunct de poliție de frontieră I.E.C.) după care, aducându-i la cunoștință că urmează a fi cercetat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 85 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002, agentul șef de poliție de frontieră N.A.P. i-a solicitat să dea o declarație scrisă cu privire la modul și împrejurările dobândirii poliței de asigurare R.C.A. a autoturismului marca Z1.
În acel moment, în prezența martorului I.E.C., inculpatul i s-a adresat agentului șef adjunct de poliție N.A.P.: „Hai șefu' să rezolvăm problema ca să nu mai ajungem acolo că am copii mici acasă și că mă grăbesc să plec la o nuntă”.
Conștientizând că inculpatul îi oferea mită colegului său (care, în momentul intrării în birou îl încunoștințase că îl oprise în trafic pe inculpat pe care urma să-l audieze pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 85 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 și că acesta îi oferise mită pentru a nu-l mai cerceta), martorul I.E.C. a activat funcția de înregistrare audio-video a telefonului său mobil.
Imediat, inculpatul a scos din buzunarul drept al pantalonilor niște bancnote împăturite în cupiură de 100 RON pe care le-a așezat sub o mapă de culoare verde aflată în partea stângă a tăbliei biroului la care stăteau inculpatul și polițistul N.A.P., acest moment nefiind însă înregistrat video din cauza schimbării de către martorul I.E.C. a poziției telefonului mobil. După depunerea banilor sub mapă, inculpatul a încercat să-l determine pe polițistul N.A.P. să accepte primirea acestora: „Haideți, șefu'! Șefu' L. aveți și dumneavoastră de un șpriț, de o masă și am terminat bâlciul. Deci luni eu mă duc să-mi iau numere roșii”. În acest context, polițistul N.A.P. l-a întrebat pe inculpat: „Câți bani ați lăsat acuma?”, acesta răspunzând clar: „Două (...) Două sute”.
În condițiile în care polițistul a refuzat primirea banilor, ba mai mult, l-a încunoștințat că oferirea de bani constituie infracțiunea de dare de mită și că împotriva sa vor fi luate măsuri legale [„Deci oferirea de bani este infracțiunea de dare de mită. (...) deci noi luăm măsurile legale (...). Nouă nu ne trebuie nimic, deci nouă nu ne trebuie bani (...)”.], inculpatul a insistat: „Haideți șefu'! Vă rog eu. Haideți șefu'! Vă rog frumos. Hai că am trei copii acasă și am și unul în plasament!”.
Întrucât agentul șef adjunct N.A.P. nu a dat curs rugăminților sale de a nu mai efectua acte de cercetare penală și de a-i permite să plece („deci noi luăm măsurile care trebuie”) inculpatul a insistat [„(...) haideți șefu', hai, dați-mi permisu' (...) și gata, nu mai vorbim”] după care a mai scos din buzunarul drept al pantalonilor alte bancnote pe care, de asemenea, le-a așezat dedesubtul mapei de culoare verde aflată pe birou, insistând în continuare ca polițistul să primească banii „Haideți, șefu'! Vă rog frumos. Hai, că am trei copii acasă și am și (...). Haideți, vă rog! Hai! Că am trei copii acasă și (...)”.
Cum nici de această dată polițistul nu a acceptat primirea banilor („Nu-mi faceți greutăți!”), inculpatul a continuat să încerce să-l determine să renunțe la efectuarea de cercetări prin rugăminți: „Haideți șefu'! Am încheiat bâlciul. Am încheiat situația. Vă strângem mâna și sănătate (...). Hai! Hai domnu'! Vă rog frumos! (...) Vă rog frumos, domnu'!”, fără succes însă întrucât agentul șef adjunct N.A.P. a părăsit biroul cu intenția de a găsi un martor care să constate existența sub mapă a sumelor oferite de către inculpat. Totodată, polițistul l-a anunțat pe superiorul său ierarhic, comisarul de poliție de frontieră M.I., despre oferta de mituire comisă de inculpatul V.A.
Discuțiile mai sus evocate care au avut loc între inculpat și polițistul N.A.P., precum și momentul în care inculpatul a pus a doua sumă de bani sub mapă au fost percepute în mod nemijlocit de către martorul I.E.C. care le-a și înregistrat cu telefonul mobil, acest episod infracțional fiind stocat în format audio-video în fișierul intitulat „MOV 145” inscripționat pe suportul optic tip CD marca „S.”, conținutul discuțiilor fiind redat integral în formă scrisă în cuprinsul procesului verbal încheiat în acest sens la data de 4 octombrie 2012.
După ce agentul șef adjunct N.A.P. a ieșit din birou, inculpatul și-a retras banii de sub mapă după care, fiind întrebat de martorul I.E.C. câți bani îi oferise colegului său („Cât ați dat? Cât ați vrut să dați?”), acesta i-a răspuns că două sute de RON [„(...) două bucăți. Două sute de RON(...)”.], în continuare, fiind întrebat de martor de ce și-a retras banii de sub mapă („Da' ce-ați luat de aicea?”) inculpatul a răspuns: „Știți ce? Zic să nu (...) am trei copii acasă (...) mi-e frică și de el și de tine (...) no! Am scos banii (...)”.
S-a menționat că această discuție a fost stocată în format audio-video și a fost redată în formă scrisă în cuprinsul procesului-verbal încheiat în acest sens la data de 4 octombrie 2012.
După aproximativ 10 minute de la plecarea sa, agentul șef adjunct N.A.P. a revenit în birou însoțit de martorul S.M.I. în prezența căruia polițistul a constatat că sumele de bani depuse de inculpat sub mapă nu se mai aflau la locul respectiv.
În continuare, inculpatul a relatat verbal că achiziționase autoturismul de la numitul S.M. și că, în opinia sa, asigurarea tip R.C.A. pe care o deținea era valabilă, moment în care agentul șef adjunct N.A.P. l-a încunoștințat că fapta de a conduce pe drumurile publice din România un autovehicul neasigurat RCA constituie infracțiune. Imediat, martorul a ieșit din încăpere după care, fiind întrebat de către polițistul N.A.P. dacă este de acord să dea declarație („M, ce facem? Vă luăm declarație?”), inculpatul i-a solicitat din nou polițistului să accepte banii și, conștientizând că ar putea fi cercetat și pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită, i-a cerut polițistului „să nu-i facă vreo figură în acest sens” în sensul de a nu fi organizat un flagrant care să constate săvârșirea infracțiunii de corupție [„Păi eu (...) am bătut atâtea drumuri, am și eu oleacă de frică în mine (...) știți cum e cu chestiile astea (...) eu vă dau așa și-mi iau actele și îi bine !? (...) ne strângem mâna (...) dar vă spun dinainte, să nu-mi faceți vreo figură că am și eu copii acasă, am patru copii și nu vreau să pățesc belele!”].
Polițistul refuzându-l încă o dată („Nu e bine nici așa, nici așa!”), inculpatul V.A. a insistat încă o dată să-l determine să renunțe la efectuarea de acte de cercetare penală, spunând: „Îmi dați actele și am plecat, și sănătate întrucât polițistul a refuzat să dea curs solicitării sale încunoștințându-l că va efectua acte de cercetare față de el [„Vă cred, da (...) dacă ați săvârșit infracțiune la art. 85 (...) Noi facem actul de constatare”], inculpatul i s-a adresat din nou, precizând și cuantumul sumei pe care era dispus să o ofere: [„Șefu'! ș'acum sunt și eu băiat bun (...) șefu' (...) hai trei milioane (...) și am plecat”], solicitând din nou să fie lăsat să plece fără a mai fi cercetat [„(...) nu mă mai puneți pe drumuri (...) eu luni mă duc să-mi iau numere roșii (...)”.].
La un moment dat, agentul șef adjunct de poliție de frontieră N.A.P. a luat în mâini un Cod Rutier cu intenția de a-i citi inculpatului definiția infracțiunii prevăzute de art. 85 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 moment în care acesta i-a solicitat din nou să-l lase să plece și să nu mai citească, motivul solicitării sale de a nu fi cercetat pentru săvârșirea infracțiunii mai sus menționate fiind evidențiat fără echivoc: „Șefu', să nu mai citiți de acolo, că-s conștient că (...) mi le dați să plec?”.
Văzând că polițistul N.A.P. nu ceda rugăminților sale de a accepta banii, inculpatul V.A. s-a asigurat verbal că martorul I.E.C. este „de încredere” („Nu mă feresc de colegu'?”) și având în vedere răspunsul susnumitului [„(...) nu mă feresc de colegu”] a insistat din nou [„Șefu', hai! (...)”], după care și-a introdus din nou mâna dreaptă în buzunarul drept al pantalonilor de unde a scos mai multe hârtii împăturite (ce s-au dovedit a fi bancnote) pe care le-a introdus sub Codul Rutier din care, anterior, polițistul îi citise definiția infracțiunii prevăzută de art. 85 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002, cod care se afla pe tăblia biroului. Concomitent, inculpatul a întins mâna dreaptă către polițistul N.A.P. cu intenția de a pleca: „Să trăiți! (...) O zi bună! (...)”
Întrucât polițistul i-a atras atenția că nu poate pleca („Domnu'!”), inculpatul și-a reiterat rugămințile [„Haideți, vă rog frumos, am patru copii acasă (...) direct acasă mă duc (...) și-mi ieu numere roșii (...)”.], strângându-și de pe birou documentele remise spre control cu intenția de a-l sugestiona pe polițist să-i permită să plece, fiind însă refuzat categoric și repetat de acesta [„Nu trebuie să-mi dați bani (...) nu-i voie (...) nu trebuie să dați bani!”].
Concomitent, văzând că inculpatul V.A. intenționa să plece, agentul șef adjunct N.A.P. a ieșit din birou în căutarea martorului S.M.I. care să constate existența sumei depuse de inculpat sub Codul Rutier. După aproximativ 10 secunde, agentul șef adjunct N.A.P. s-a reîntors în birou împreună cu martorul mai sus menționat ocazie cu care aceștia au constatat că sub Codul Rutier aflat pe tăblia biroului nu se mai aflau bancnotele lăsate anterior de către inculpatul V.A. întrucât, după plecarea polițistului, acesta își retrăsese banii. Acest moment al retragerii banilor dați cu titlu de mită ca, de altfel, conținutul întregii discuții dintre inculpatul V.A. și agentul șef adjunct N.A.P. mai sus descrise a fost perceput în mod nemijlocit de către martorul I.E.C. care a și înregistrat aceste momente cu telefonul mobil, înregistrarea fiind stocată în format audio-video, înregistrat pe suportul optic tip CD marca „S.”, al cărui conținut a fost redat integral în formă scrisă în cuprinsul procesului-verbal încheiat la data de 4 octombrie 2012.
Întrucât în biroul în care se aflau intrau polițiștii de frontieră care efectuau schimbul de tură, pentru a nu perturba activitatea acestora agentul șef adjunct N.A.P. i-a solicitat inculpatului să-l însoțească într-o altă încăpere unde i-a solicitat din nou să dea o declarație scrisă cu privire la modul de dobândire și la situația juridică a autoturismului.
Și de această dată inculpatul i-a promis mită, spunând: „Haideți să rezolvăm problema, iar dacă sunt prea puțini două sute de RON mai mult de trei sute nu pot să dau că atâția bani am la mine”. Fiind refuzat din nou, inculpatul și-a introdus din nou mâna în buzunarul drept al pantalonilor de unde a scos mai multe bancnote pe care, ținându-le în pumn și uitându-se circumspect în jur, i le-a oferit de patru-cinci ori polițistului („Haideți să rezolvăm!”) în scopul ca polițistul să nu mai continue efectuarea actelor de cercetare penală.
Fiind refuzat, inculpatul a dat în cele din urmă o declarație scrisă după redactarea căreia agentul șef adjunct de poliție de frontieră N.A.P. i-a încunoștiințat atât pe superiorul său ierarhic, comisarul de poliție de frontieră M.I., despre toate promisiunile și ofertele de mituire comise de către inculpatul V.A., cât și pe colegul să, martorul I.E.C. despre ultima ofertă de mituire. În consecință, comisarul M.I. a luat legătura cu ofițeri din cadrul Serviciului Județean Anticorupție Vaslui care, deplasându-se la fața locului, i-au solicitat inculpatului să prezinte spre examinare bunurile pe care le deținea asupra sa. Cu această ocazie inculpatul V.A. a scos din buzunarul pantalonilor un telefon mobil precum și suma de 320 RON compusă din:
- două bancnote în cupiură de 100 RON;
- două bancnote în cupiură de 50 RON;
- patru bancnote în cupiură de 5 RON.
S-a reținut că, fapta inculpatului V.A. care, la data de 25 august 2012, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a promis și a oferit în mod repetat sumele de 200 RON și, ulterior, 300 RON agentului șef adjunct de poliție de frontieră N.A.P. din cadrul Inspectoratului Teritorial al Poliției de Frontieră lași, Sectorul de Poliție de Frontieră F. pentru ca acesta să nu-și îndeplinească îndatorirea de serviciu constând în întocmirea de acte premergătoare cu privire la săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 85 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 și de art. 291 C. pen. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 255 C. pen. cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și se dovedește cu următoarele mijloace de probă:
- proces-verbal de consemnare a denunțului;
- proces-verbal de constatare a infracțiunilor prevăzute de art. 85 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 și de art. 291 C. pen.;
- declarațiile inculpatului V.A.;
- declarațiile martorilor N.A.P. și I.E.C.;
- xerocopia fișei postului deținut de către agentul șef adjunct de poliție N.A.P.;
- înregistrare audio-video a săvârșirii infracțiunii împreună cu procese-verbale de redare integrală în formă scrisă a convorbirilor înregistrate;
- solicitarea din 27 august 2012 adresată de către Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Iași Biroului Național Interpol, precum și adresa de răspuns din 11 septembrie 2012 proces-verbal de ridicare din posesia inculpatului și de reținere a două bancnote în cupiură de 100 RON, a două bancnote în cupiură de 50 RON și a patru bancnote în cupiură de 5 RON;
- dovadă de ridicare din posesia inculpatului a asigurării auto pentru perioada 12 ianuarie 2012-12 ianuarie 2013;
- proces-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală.
Situația de fapt reținută în sarcina inculpatului, a fost aceea că la data de 25 august 2012, în repetate rânduri a oferit bani agentului de poliție de frontieră N.A.P., cu scopul ca acesta în calitate de agent constatator, să nu își exercite atribuțiile de serviciu corect, în scopul acoperirii unor fapte de natură penală și contravențională, reținute în sarcina sa, ca urmare a controlului efectuat în mod legal și temeinic de polițistul de frontieră, ceea ce constituie elementul constitutiv al infracțiunii de dare de mită prevăzut de art. 255 C. pen., cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Această activitate infracțională a inculpatului a încalcat relațiile sociale referitoare la activitatea de serviciu, activitate a cărei bună desfășurare a fost incompatibilă cu săvârșirea unor fapte de corupție asupra funcționarilor.
Fapta prevăzută de legea penală săvârșită de inculpat a fost mai gravă, întrucât acesta, în repetate rânduri, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a oferit și a promis bani agentului de poliție de frontieră, pentru a putea să nu fie începută față de acesta o activitate de cercetare penală.
Agentul de poliție de frontieră, având gradul profesional de agent șef adjunct de poliție de frontieră, conform fișei postului, avea dreptul de a face control asupra actelor inculpatului și a autovehiculului condus de acesta, în preajma frontierei de stat a României cu Republica Moldova, făcând parte din categoria personalului prevăzut de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, ceea ce indică un grad superior de pericol social al faptei prevăzute de legea penală, comisă de inculpat.
Inculpatul, pe parcursul urmării penale, dar și al cercetării judecătorești, și-a susținut nevinovăția, indicând că nu a comis infracțiunea reținută în sarcina sa, neoferind în repetate rânduri, în baza aceleiași rezoluții infracționale, bani agentului de poliție de frontieră.
Ulterior însă, inculpatul a susținut că ar fi fost forțat, intimidat, amenințat de polițiștii de frontieră, cu care a luat contact în acea zi, pentru a putea să obțină de la el o sumă de bani, pe care însă aceștia nu au primit-o, fiind necesară aplicarea art. 68 C. proc. pen., privind constrângerea morală la comiterea infracțiunii de dare de mită.
Cele două apărări ale inculpatului au fost contradictorii, nefiind susținute de materialul probator administrat în cauză.
Astfel, nici o persoană, inițial nici chiar inculpatul, nu a susținut că ar fi fost forțat, intimidat, amenințat pentru a comite această infracțiune.
Martorii audiați, N.A.P., I.E.C. și S.M.I., nu au declarat că asupra inculpatului să se fi desfășurat o activitate fizică sau psihică de intimidare, amenințare sau alte constrângeri, pentru a comite infracțiunea de dare de mită comisă, prin mai multe acte materiale.
Materialul audio-video, înregistrat de martorul I.E.C., cu telefonul mobil a indicat faptul că inculpatul pe durata cât acesta s-a găsit în biroul Inspectoratului Teritorial al Poliției de Frontieră F., nu a fost constrâns, amenințat de nici o persoană, cu atât mai puțin de cei doi polițiști de frontieră audiați ca martori.
În acest caz, dispozițiile art. 68 C. proc. pen., invocate în cauză de inculpat nu au fost primite, nefiind dovedite prin nici o probă, fiind simple afirmații ale acestuia, pentru a putea evita tragerea sa la răspundere penală pentru infracțiunea comisă și a ascunde adevărul.
Referitor la înregistrarea audio-video efectuată în cauză de martorul I.E.C., cu camera video a telefonului său mobil și transcrisă în întregime, această probă a fost obținută legal, conform art. 916, alin. (2) C. proc. pen., întrucât acest martor a intrat și el în discuție cu inculpatul, cât și cu colegul său N.A.P., fiind înregistrat astfel modul de comitere a infracțiunii de dare de mită de către inculpat.
Această înregistrare s-a coroborat perfect și cu declarațiile martorilor N.A.P., I.E.C. și S.M.I., care au confirmat prin declarațiile lor, în întregime și cu exactitate, tot ceea ce a fost înregistrat audio-video cu telefonul mobil de martorul I.E.C., dar care însă, contravine flagrant cu declarațiile nesincere ale inculpatului.
Dispozițiile art. 68 C. proc. pen, coroborate cu dispozițiile art. 255 alin. (2) C. pen., invocate de inculpat în apărarea sa și pentru afirmarea nevinovăției sale, nu au fost reale, apreciate fiind doar ca o circumstanță personală, agravantă, față de atitudinea acestuia față de infracțiunea comisă și rezultatul socialmente periculos produs de acesta.
Astfel, instanța a apreciat că acuzațiile de natură penală din rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui sunt fondate, dovedite cu probe, urmând a constata vinovăția inculpatului față de infracțiunea reținută în sarcina sa, și a dispune în consecință condamnarea sa.
La individualizarea judiciară a pedepsei, a cuantumului acesteia, instanța, conform art. 72 C. pen., a avut în vedere pericolul social concret al infracțiunii comise determinat de modul repetat în care s-a comis, de importanța valorilor sociale încălcate prin comiterea de inculpat a acesteia.
Sub acest aspect, comiterea conform art. 41 alin. (2) C. pen., în formă continuată, a infracțiunii de dare de mită prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen., raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 față de un funcționar public cu atribuții de control, a reprezentat o încălcare gravă a legii, care necesită o sancționare penală ca atare.
Relațiile sociale protejate de legea penală prin incriminarea infracțiunii de dare de mită, în forma sa agravată, au fost tulburate grav, necesitând o sancționare aspră a celor care comit astfel de fapte antisociale, mai ales în contextul social-economic și politic intern și internațional, care impun combaterea tuturor faptelor de corupție, dar mai ales asupra funcționarilor publici cu atribuții de control, cum este și martorul N.A.P., fiind o condiție necesară, asumată de România prin tratatul cu Uniunea Europeană, element care a necesitat continuarea monitorizării României prin rapoarte periodice ale Mecanismului de Cooperare și Verificare ale Justiției și prin respingerea României în a adera la spațiul Schengen.
De asemenea, au fost avute în vedere la individualizarea judiciară a cuantumului pedepsei și datele personale ale inculpatului. Acesta a avut o atitudine de nerecunoaștere a faptei, de neasumare a acesteia, în fața chiar și a evidențelor, a probelor, fapt ce atestă o periculozitate sporită a inculpatului, care impune o sancționare mai severă a acestuia.
Totodată, inculpatul a mai suferit în trecut două condamnări penale, fiind condamnat pentru comiterea infracțiunii de furt calificat și de conducerea unui autoturism neînmatriculat de Judecătoria Bârlad, la pedepse de 3 ani închisoare și respectiv 1.000 RON amendă penală.
Aceste aspecte au indicat faptul că inculpatul nu era la prima încălcare a legii penale și, deși s-a dispus anterior, în două rânduri condamnarea sa pentru diverse infracțiuni, acesta a continuat să încalce legea penală.
Având în vedere aceste aspecte, instanța a apreciat că o pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare, pentru comiterea infracțiunii de dare de mită este de natură să asigure realizarea scopului pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen.
În baza art. 71 alin. (2) C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii aplicate prin prezenta sentință penală, s-a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1), lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.
În cauză inculpatul a comis o infracțiune de dare de mită, iar gravitatea acesteia a relevat că inculpatul nu are capacitatea de a aprecia asupra unor valori sociale deosebite, importante, cum sunt relațiile de serviciu, pentru care pentru o bună desfășurare, este necesară respectarea funcționarilor, a muncii acestora, activități incompatibile cu actul de corupție, mai ales când este repetat.
Este adevărat că într-o societate democratică dreptul la alegeri libere este o valoare fundamentală, însă din moment ce inculpatul nu a avut maturitatea de a respecta buna desfășurare a activității de serviciu al persoanelor cu funcții de control, pe fondul unei lupte continue cu corupția la nivel național, s-a impus în mod rezonabil concluzia că inculpatul nu a fost în măsură să aprecieze asupra modului de guvernare a țării, prin ocuparea unei funcții implicând exercițiul autorității de stat, sau prin alegerea sa în autoritățile publice sau în funcții elective publice, care impun prin natura lor, o conduită morală ireproșabilă, un exemplu pozitiv în societate.
Prin urmare, a fost proporțională și pe deplin justificată măsura interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64, alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. de instanță pe durata executării pedepsei.
Raportat la cauza Hirst contra Marii Britanii și în baza prevederilor art. 71 C. pen., a interzis inculpatului V.A. pe durata executării pedepsei aplicate exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen., față de soluția de condamnare instanța considerându-l nedemn de exercitarea acestor drepturi.
Referitor la interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen., instanța a arătat că, din motivarea deciziei nr. 2 din 6 octombrie 2005 a Curții Europene a Drepturilor Omului, a rezultat că dreptul la vot garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1 al Convenției nu este absolut și poate face obiectul unor limitări, statele contractante având o largă marjă de apreciere în materie. Această marjă de apreciere nu este nelimitată. Restricțiile și limitările în materia dreptului la vot trebuie apreciate de o instanță independentă în fiecare caz în parte.
Parlamentul nu poate interzice automat (prin lege) exercitarea unui drept subiectiv fundamental, ca dreptul de a alege, unei categorii întregi, cum este aceea a deținuților dintr-un stat parte al Convenției, întrucât acest fapt ar avea efecte arbitrare.
De aceea, a fost necesară aprecierea instanței în fiecare caz în parte și în contradictoriu, astfel încât necesitatea și proporționalitatea să poate fi apreciate individual și în contradictoriu.
În cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord încălcarea dreptului subiectiv ce exprimă conținutul dreptului la alegeri libere este generată de „Legea britanică din 1983” ce reglementează alegerile, interdicția de a vota operând ope legis și față de toți condamnații, instanțele britanice nefiind chemate să se pronunțe pentru fiecare caz în parte.
Prin urmare, din decizia instanței europene a rezultat că ceea ce este criticabil este legea ce interzice automat și nediferențiat dreptul la vot unei categorii întregi de persoane.
Referitor la cauza din prezentul dosar privind pe inculpatul V.A., instanța a constatat că potrivit art. 36 din Constituția României cetățenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani împliniți până la ziua alegerilor inclusiv și că nu au drept de vot debilii sau alienații mintali, puși sub interdicție, și nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale, dispozițiile constituționale fiind preluate în Legea electorală.
Față de inculpat, instanța a considerat că scopul pedepsei nu poate fi atins decât prin executarea efectivă a acesteia în regim de detenție, fără aplicarea art. 81, art. 861 C. pen., privind suspendarea condiționată sau sub supraveghere a acestuia, care ar însemna simpla avertizare a inculpatului, pentru ca pe viitor să nu mai comită, cu intenție, noi infracțiuni.
Deși anterior, inculpatul a mai fost condamnat, conform fișei de cazier judiciar, acesta a dat dovadă de perseverență infracțională, alături de modalitatea, condițiile și personalitatea inculpatului, nu pot duce la încrederea că inculpatul lăsat în libertate, chiar sub supraveghere sau condiționat, nu ar trece la comiterea de noi infracțiuni, mai ales prin faptul că acesta a dat pe tot parcursul procesului penal de o atitudine de nerecunoaștere și de neresponsabilitate a faptelor comise, prin ascunderea cu rea-credință a adevărului și interpretarea probelor în mod denaturat, cu scopul sustragerii de la răspunderea penală pentru infracțiunea comisă.
Trebuie să existe un just echilibru între condamnarea unui funcționar cu atribuții de control, care este condamnat pentru corupție cu o pedeapsă cu executare în regim de detenție, și o condamnare a unei persoane care corupe un astfel de funcționar public, care impune o sancționare la fel de dură.
În temeiul art. 118 alin. (1) lit. b) C .pen., și art. 255 alin. (4) raportat la art. 254 alin. (3) C. pen și art. 61 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, s-a confiscat de la inculpatul V.A. suma de 320 RON formată din două bancnote în cupiură de 100 RON, două bancnote în cupiură de 50 RON și patru bancnote în cupiură de 5 RON.
Potrivit art. 913 alin. (7) C. proc. pen., după rămânerea definitivă a prezentei sentințe penale, suportul optic CD marca „S.” ce conține înregistrarea audio-video a momentelor de comitere a infracțiunii deduse judecății se vor arhiva împreună cu dosarul prezentei cauze la sediul Tribunalului Vaslui în loc special amenajat, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialității.
În termenul prevăzut de art. 363 C. proc. pen., sentința pronunțată de tribunal a fost recurată de inculpatul V.A. pentru motive de netemeinicie, criticile vizând modul de individualizare a pedepsei aplicate sub aspectul cuantumului și al modalității de executare.
S-a susținut că instanța de fond a aplicat o pedeapsă în neconcordanță cu toate criteriile legale aplicabile și cu persoana inculpatului, având în vedere că nu este cunoscut cu antecedente penale, iar modul de comportare în societate, caracterizat prin disciplină în muncă și o viață conformă cu regulile de conviețuire socială, formează convingerea că inculpatul a comis infracțiunea ca urmare a unui complex de împrejurări care au contribuit să se abată de la conduita sa obișnuită și scopul preventiv al pedepsei poate fi realizat prin suspendarea condiționată a executării alături de pericolul revocării acesteia în condițiile art. 83 C. pen.
Analizând actele și lucrările dosarului și sentința penală criticată, prin prisma motivelor de apel invocate, dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în limitele și condițiile prevăzute de art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a constatat următoarele:
Prima instanță, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale dar și a celor administrate nemijlocit în faza cercetării judecătorești, a stabilit în mod corect că elementele de fapt probate sunt suficiente pentru a permite constatarea unei situații de fapt complete în derularea acțiunilor și pentru a constitui temeiurile unei condamnări, situația de fapt reținută fiind însușită și de instanța de apel.
Pe baza probelor ce au rezultat din ansamblul mijloacelor de probă dispuse și administrate s-a reținut că inculpatul V.A., la data de 25 august 2012, în repetate rânduri, a oferit bani agentului de poliție de frontieră N.A.P., cu scopul ca acesta, în calitate de agent constatator, să nu își exercite atribuțiile de serviciu corect, în scopul acoperirii unor fapte de natură penală și contravențională reținute în sarcina sa, ca urmare a controlului efectuat în mod legal și temeinic de polițistul de frontieră.
Față de acuzația formulată împotriva sa, inculpatul V.A. a avut o poziție oscilantă.
De altfel, inconsecvența manifestată de inculpat în declarațiile sale, evidența nuanțărilor în informațiile oferite au fost apreciate drept încercări ale inculpatului de a se sustrage de răspunderii penale.
Pentru existența infracțiunii de dare de mită nu are relevanță refuzul sau acceptarea ofertei, ci este suficientă efectuarea ei de către mituitor, infracțiunea consumându-se odată cu acțiunea de predate, înmânare a avantajului material (este o infracțiune de consumare anticipată), moment în care se produce urmarea imediată (starea de pericol pentru buna desfășurare a activității de serviciu).
Și cum, în speță, întregul demers a aparținut inculpatului, atitudinea denunțătorului nu este una de sugestionare, determinare la săvârșirea de fapte penale.
Totodată, particularitățile cauzei au exclus și ipoteza că s-ar fi exercitat o constrângere a mituitorului, în condițiile în care se solicită de la funcționar un act ilicit, mituitorul fiind acela care presează asupra funcționarului, încercând să-l determine cu bani să-și încalce îndatoririle de serviciu.
Evaluând întreg probatoriul administrat, Curtea a constatat că elementele de fapt probate confirmă situația de fapt cu care instanța a fost sesizată prin rechizitoriu, iar aprecierea acestuia în conformitate cu dispozițiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen. atestă în mod neîndoielnic existența infracțiunii sub încadrarea juridică prevăzută de art. 255 C. pen., raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și vinovăția inculpatului V.A.
Fiind antrenată răspunderea penală a inculpatului, în ceea ce privește tratamentul sancționator aplicat, Curtea a reținut următoarele:
În conformitate cu prevederile art. 72 și ale art. 52 C. pen. în procesul de individualizare, pedeapsa trebuie să reflecte pericolul social al faptei și al făptuitorului și, în același timp, să fie de natură să realizeze atât o prevenție generală, cât și reeducarea persoanei care încalcă norma de drept.
Potrivit acestui principiu de bază al dreptului penal, stabilirea în lege a naturii și limitelor pedepsei pentru o anumită infracțiune, precum și aplicarea pedepsei concret determinată pentru infracțiunea săvârșită, trebuie să corespundă gravității acesteia, pericolului social concret, determinat de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmările produse, precum și de situația personală a inculpatului, de periculozitatea acestuia, în așa fel încât aceasta să-și poată îndeplini funcțiile și realiza scopul.
Prin urmare, temeinicia și legalitatea hotărârilor judecătorești de condamnare sunt date de existența proporției juste dintre riposta socială determinată în procesul de stabilire și aplicare a pedepsei și culpabilitatea și periculozitatea relevate de probatoriul administrat în cauză.
În demersul de stabilire a cuantumului pedepsei aplicate inculpatului, instanța a făcut o corectă adecvare cauzală a criteriilor generale de individualizare ținând seama de complexitatea pericolului social al faptei deduse judecății, împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, elementele obiective și subiective ce au condus la săvârșirea infracțiunii, natura relațiilor sociale lezate, impactul social produs, preponderența unor astfel de fapte și necesitatea protejării societății în vederea asigurării unei bune desfășurări a activității de interes public, cuantumul sumei de bani care a făcut obiectul dării de mită, precum și de circumstanțele personale ale inculpatului, atitudinea acestuia față de fapta comisă, posibilitățile reale de reeducare și de diminuare a riscului încălcării repetate a relațiilor sociale ocrotite de lege.
Însă, prima instanță a fost în eroare cu privire la antecedența penală a inculpatului, reținând că nu este la prima încălcare a legii penale (condamnat anterior pentru comiterea infracțiunii de furt calificat și de conducere a unui autoturism neînmatriculat de Judecătoria Bârlad, la pedepse de 3 ani închisoare, respectiv 1.000 RON amendă penală).
Astfel, prin raportarea tuturor împrejurărilor expuse anterior, la lipsa antecedentelor penale (conform fișei de cazier judiciar), Curtea a apreciat că aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai redus este de natură să asigure o proporție echitabilă între gradul de pericol social al faptei și profilul socio-moral al inculpatului.
Sub acest aspect, hotărârea primei instanțe a fost reformată.
În ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei aplicate inculpatului, Curtea a constatat că, în mod just, instanța de fond a apreciat că scopul acesteia nu va putea fi atins fără executarea efectivă, chiar prin instituirea unui control permanent asupra conduitei inculpatului și îndeplinirii obligațiilor impuse din partea unei autorități, a unei monitorizări constante, care să vizeze responsabilizarea cu privire la propriul comportament.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs inculpatul, criticând soluția ca netemeinică și nelegală și solicitând achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., deoarece lipsește latura subiectivă a infracțiunii.
În subsidiar, a solicitat reindividualizarea pedepsei, arătând că în mod greșit nu au fost reținute dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen.
Inculpatul a solicitat aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.
Au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 172 și pct. 12 C. proc. pen.
Înalta Curte, analizând hotărârea atacată prin prisma cazurilor de casare invocate, constată că recursul formulat este fondat, dar din alte motive decât cele invocate de inculpat.
În cauză nu se poate reține cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., deoarece sunt întrunite toate elementele de ordin subiectiv și obiectiv pentru reținerea infracțiunii de dare de mită.
Nu se poate susține că inculpatul nu a avut intenția de a promite și oferi mită, atâta vreme cât acesta a insistat în mod repetat și anterior momentului conducerii la secție și ulterior în cadrul secției de poliție unde a și plasat suma de 200 RON sub o mapă ca organul constatator să ia suma de bani și să renunțe la sancționarea sa.
În hotărârea pronunțată însă s-a făcut o greșită aplicare a legii, deoarece au fost reținute dispozițiile art. 41 alin. (2) C. pen., deși nu au existat mai multe acte materiale comise la diferite intervale de timp, ci doar modalități diferite ale elementului material – promisiunea și oferirea de bani - ale infracțiunii de dare de mită sub forma unității naturale.
În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor legii penale mai favorabile, Curtea constată că în apel a fost aplicată o pedeapsă orientată spre minimul special prevăzut de lege, 1 an închisoare, minimul special fiind de 6 luni închisoare, în condițiile în care minimul special al aceleiași infracțiuni (art. 290) din noul C. pen. este de 2 ani. Ca atare legea veche este mai favorabilă.
Deși parchetul a solicitat eliminarea din încadrarea juridică a agravantei prevăzută de art. 7 alin. (2) „fapta de dare de mită săvârșită față de una dintre persoanele prevăzute în alin. (1) sau față de un funcționar cu atribuții de control se sancționează cu pedeapsa prevăzută la art. 255 C. pen., al cărei maxim se majorează cu 2 ani”, Înalta Curte constată că și în cazul în care aprecierea privind legea penală mai favorabilă se face global sau pe instituții autonome, această agravantă prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 care nu se mai regăsește în Legea nr. 78/2000 așa cum a fost modificată prin Legea nr. 286/2009, privind noul C. pen. nu poate fi interpretată ca fiind o instituție autonomă în raport de calificarea juridică a faptei în infracțiunea de dare de mită. Mai mult, această agravantă, nu conducea decât la majorarea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea de dare de mită și având în vedere că în cauză pedeapsa este orientată spre minim, o înlăturare a acesteia din încadrarea juridică nu ar produce nici un efect din perspectiva legii penale mai favorabile, pentru că la stabilirea acesteia trebuie văzută situația concretă din speță și nu trebuie procedat la o comparare in abstracto a celor două norme.
În ceea ce privește solicitarea inculpatului de reindividualizare a pedepsei, Curtea constată că este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Cum în cauză pedeapsa aplicată este una legală, Înalta Curte nu poate proceda la o reindividualizare a ei, pentru că nu există un caz de casare care să permită o asemenea soluție.
Având în vedere aceste considerente, Curtea în baza art. 38515 pct. 1 lit. d) C. proc. pen. va admite recursul declarat de inculpatul V.A. împotriva deciziei penale nr. 160 din 3 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.
Va casa, în parte, decizia penală atacată și sentința penală nr. 132 din 19 iunie 2013 a Tribunalului Vaslui, secția penală și rejudecând:
Va înlătura dispozițiile art. 41 alin. (2) C. pen. din încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului, menținând pedeapsa de 1 an închisoare.
Va menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.
Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 50 de RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de inculpatul V.A. împotriva deciziei penale nr. 160 din 3 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.
Casează, în parte, decizia penală atacată și sentința penală nr. 132 din 19 iunie 2013 a Tribunalului Vaslui, secția penală și rejudecând:
Înlătură dispozițiile art. 41 alin. (2) C. pen. din încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului, menținând pedeapsa de 1 an închisoare.
Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.
Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 50 de RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, azi 13 martie 2014.