Asupra contestației în anulare de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 208 din 04 aprilie 2011 pronunțată de Judecătoria Târgoviște, a fost respinsă plângerea formulată de petenta E.G. și în baza art. 278 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. și a fost menținută rezoluția din 9 noiembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște (Dosar nr. 4713/P/2009) prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorii A.E. și D.M., pentru infracțiunile prevăzute de art. 289 C. pen., 291 C. pen. și 246 C. pen., precum și rezoluția din 20 decembrie 2010 nr. 1005/11/2/2010 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că persoana vătămată a formulat o plângere penală în cuprinsul căreia a reclamat că făptuitorii au eliberat doua adeverințe ce conțin informații false, adeverințe care au fost înaintate instanței de judecată la solicitarea acesteia în Dosarele civile nr. 438/315/2007 și 800/315/2008 aflate pe rolul Judecătoriei Târgoviște.
Persoana vătămată a arătat că aspectele menționate în adeverința din 22 februarie 2008 nu sunt adevărate, deoarece la data când s-a depus cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafața de 1000 m.p. cu casă și 392 m.p. gârlă, că moștenitorii lui I.D. nu aveau dreptul să depună aceasta cerere, deoarece bunurile menționate aparțineau părinților săi, cărora li se aprobase cererea de reconstituire, conform adeverinței din 19 iunie 1993, eliberată de Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991. De asemenea, persoana vătămată a arătat că în registrul agricol de la Primăria Butimanu, la rolul lui I.D. se menționează că acesta deține casa de locuit dată în folosință în anul 1950, iar casa în litigiu a fost construită în anul 1952 când I.D. avea 13 ani. E.G. precizează că, în anul 1994, moștenitorilor lui I.D. li s-a validat terenul in litigiu, deși aceștia nu au depus niciun act doveditor că I.D. a fost proprietarul bunului respectiv și fără a ține cont de sentința civilă nr. 2318 din 20 octombrie 1980, pronunțată de Judecătoria Buftea, în Dosarul civil nr. 2304/1980, rămasă definitivă prin decizia civila nr. 1015 din 29 decembrie 1980 a Tribunalului Județean Ilfov.
Referitor la adresa 450 din 22 februarie 2008, E.G. declară că și aceasta este falsă, întrucât I.D. nu deținea niciun act doveditor pentru bunurile menționate în adresă și că nu avea dreptul să dețină bunuri imobile în folosință pentru ca era milițian.
Cu privire la casa in litigiu, E.G. a menționat că aceasta a fost construita de tatăl sau E.A., în anul 1952, a locuit în aceasta până în anul 1959, iar in perioada 1960-1978 a fost locuita de bunicii săi. În anul 1978, locuința și curtea aferentă au fost confiscate de regimul comunist deoarece părinții săi mai dețineau o proprietate in orașul Buftea, și tot în același an, acestea au fost date în folosința lui I.D. În anul 1980, părinții săi au făcut o înțelege cu I.D. prin care vindeau acestuia casa si terenul în cauză, pentru suma de 80.000 de lei, primind de la acesta un avans de 18.000 de lei, restul urmând să fie achitați până în anul 1984. întrucât I.D. nu a mai respectat angajamentul de a achita restul de bani, înțelegerea verbală a căzut, iar părinții săi nu i-au mai restituit acontul lui I.D. Persoana vătămată declară că din anul 1991 și până în prezent se judecă cu I.D. și moștenitorii acestuia.
De asemenea, s-a precizat că cele doua adrese menționate anterior au fost folosite în cadrul proceselor civile aflate pe rol.
Prin rezoluția din 9 noiembrie 2010 Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște a dispus în Dosarul nr. 4713/P/2009 neînceperea urmăririi penale față de făptuitori pentru săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual prevăzut de art. 289 C. pen., uz de fals prevăzut de art. 291 C. pen. și abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzut de art. 246 C. pen.
În motivarea rezoluției s-a reținut că adeverințele eliberate de cei doi făptuitori în calitate de secretar al Primăriei Butimanu, respectiv de primar, conțin mențiuni conforme cu cele existente în registrele primăriei, astfel că din actele premergătoare efectuate în cauză nu rezultă săvârșirea infracțiunilor reclamate.
Prin rezoluția din 20 decembrie 2010 prim procurorul parchetului a respins plângerea formulată de persoana vătămata împotriva soluției dispuse de procuror, reținând că din copia registrului agricol rezultă că numitul I.D. deține o casă de locuit în suprafață de 28 de metri, construită în 1950, astfel încât faptele nu sunt probate și că declarațiile părții vătămate nu se coroborează cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Analizând actele din dosar, instanța de fond a reținut că prin adeverința din 22 februarie 2008 Primăria Comunei Butimanu a răspuns solicitării numitei E.G. certificând faptul că, începând cu anul 1981, numitul I.D. figurează cu poziție de rol agricol, unde sunt cuprinse mai multe bunuri, că poziția are continuitate până în prezent cu mențiunea ca, după decesul lui I.D., la titularul poziției figurează moștenitorii I.S. și I.F., că în rolul fiscal I.D. figurează la numărul 767 începând cu anul 1986 și că în registrul agricol din anul 1981, voi. 6, fila 68 nu s-au găsit mențiuni cu privire la înscrisul în baza căruia s-a deschis rol agricol și fiscal numitului I.D.
Primăria a atașat adresei copii de pe registrul agricol si de pe registrul rol unic.
Tot la solicitarea persoanei vătămate Primăria Butimanu a eliberat adeverința 366 din 22 februarie 2008, din care rezultă că moștenitorilor defunctului I.D. li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 1000 mp aferentă construcțiilor, fostul proprietar fiind compensat cu suprafața menționată mai sus și ca actele care au stat la baza reconstituirii dreptului de proprietate au fost registrul agricol pentru perioada 1986-1990, propunerea comisiei locale de validare pe anexa U, amendamentul Comisiei Județene Dâmbovița din data de 15 februarie 1994.
Adresei i-au fost atașate, de asemenea, actele menționate în cuprinsul acesteia.
Înscrisurile eliberate de primărie au fost semnate de D.M. în calitate de primar si de A.E. în calitate de secretar și au fost depuse de persoana vătămată în Dosarele nr. 438/315/2007 și nr. 800/315/2008 ale Judecătoriei Târgoviște.
Instanța de fond a constatat astfel că cele două adrese conțin date existente în registrele și evidentele primăriei, astfel încât nu se poate susține că ele atestă fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, care sa atragă răspunderea penală a făptuitorilor pentru infracțiunea de fals intelectual, prev. de art. 289 C. pen. respectiv de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen.
În cauză nu s-a constatat că cei doi funcționari ar fi îndeplinit in mod defectuos acte care intra in sfera exercițiului atribuțiilor de serviciu, motiv pentru care nu s-a putut reține existența infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 C. pen.
Instanța de fond a mai menționat că prin demersul său persoana vătămată și-a manifestat de fapt nemulțumirea cu privire la procedura de reconstituire a dreptului de proprietate pentru I.D., procedura care însa nu intra in sfera atribuțiilor de serviciu ale celor doi făptuitori.
Actele premergătoare efectuate în cauza pun în evidentă totodată faptul ca procesele civile declanșate de-a lungul timpului au avut ca obiect tocmai stabilirea dreptului de proprietate a autorilor persoanei vătămate in contradictoriu cu I.D. si moștenitorii acestuia, procese civile in care s-au pronunțat sentințe ce consfințeau dreptul de proprietate al numitului I.D. asupra terenului și casei în litigiu.
Împotriva aceste sentințe a declarat recurs petenta E.G. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea acestei căi de atac petenta a precizat că dorește tragerea la răspundere a intimaților.
Având cuvântul cu privire la excepția inadmisibilității ridicată de apărătorul făptuitorului D.M., a precizat că nu este de acord cu situația în care sentința instanței de fond nu poate fi recurată.
De asemenea, cu privire la tardivitatea recursului, petenta a susținut că această cale de atac a fost formulată în termen.
Prin decizia penală nr. 1068 din 04 august 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca tardiv recursul declarat de petenta, E.G. împotriva sentinței penale nr. 208 din data de 04 aprilie 2011 pronunțată de Judecătoria Târgoviște.
A fost obligată recurenta petenta la 100 lei cheltuieli judiciare către stat și la 500 lei cheltuieli judiciare către intimatul D.M.
Apreciind asupra recursului formulat, instanța de recurs a considerat că față de actele și lucrările dosarului că acesta este tardiv, așa cum se va arăta în continuare.
În acest sens s-a reținut că sentința penală recurată de către petenta a fost pronunțată în ședința publică din 04 aprilie 2011, iar dezbaterile care au precedat-o au avut loc 28 martie 2011 când petenta E.G. a fost prezentă.
Data poștei de pe plicul cu care petenta a înaintat recursul formulat este 29 aprilie 2011.
Cum termenul de recurs, așa cum prevede art. 3853 C. proc. pen., este de 10 zile și curge pentru petenta care a fost prezentă la dezbateri de la pronunțarea sentinței, Curtea constată că recursul formulat de către aceasta este tardiv, fiind depus la poștă după împlinirea acestui termen, care așa cum rezultă din prevederile art. 186 și 187 C. proc. pen., este un termen de decădere.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petenta, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin decizia nr. 1516 din 10 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 51/315/2011 a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petenta E.G.
Împotriva acestei hotărâri petenta E.G. a formulat contestație în anulare, fără a indica vreun caz expres prevăzut de dispozițiile art. 386 C. proc. pen., în motivarea cererii exprimându-și nemulțumire cu privire la modul în care au fost soluționate cauzele civile pe care le-a avut pe rolul instanțelor, care au apreciat drept probe, înscrisuri false eliberate de funcționari din cadrul Primăriei Butimanu, prin care au fost înstrăinate proprietățile părinților săi.
Înalta Curte, examinând motivele invocate, prin prisma dispozițiilor art. 386 și următoarele C. proc. pen. constată că cererea de contestație în anulare este inadmisibilă, prin decizia penală mai sus menționată fiind respinsă, ca inadmisibil, recursul declarat de petenta E.G. împotriva deciziei penale nr. 1516 din 10 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 51/315/2011.
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii și nulități relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia o pot formula, contribuind astfel la consolidarea principiului stabilității hotărârilor judecătorești definitive.
Tocmai caracterul de cale extraordinară a contestației în anulare constituie o garanție că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui și oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești definitive.
Potrivit dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare;
c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) - i1), cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă;
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (1).
Prin urmare, pot forma obiectul contestației în anulare numai hotărârile judecătorești definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei și anume, cele prin care instanța s-a pronunțat asupra raportului juridic de drept substanțial și asupra raportului juridic procesual penal principal, soluționând acțiunea penală prin condamnare, achitare sau încetare a procesului penal.
Legea procesual penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care să corespundă legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părților din proces.
Raportând considerațiile expuse cauzei dedusă judecății se constată că, prin decizia penală nr. 1516 din 10 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, nu a soluționat fondul unei cauze penale, aceasta nefăcând parte dintre hotărârile prin care instanța, cercetând vinovăția unei persoane trimisă în judecată, dispune condamnarea, achitarea acesteia sau încetarea procesului penal, astfel că această hotărâre nu este susceptibilă de a fi supusă contestației în anulare, nefiind îndeplinite condițiile expres prevăzute de lege pentru admisibilitatea acestei căi extraordinare de atac.
Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea E.G.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatoarea va fi obligată la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea E.G. împotriva Deciziei penale nr. 1516 din 10 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 51/315/2011.
Obligă contestatoarea la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 15 ianuarie 2013.