Asupra contestațiilor de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 36 din 10 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. 142/42/2014 s-a dispus respingerea, ca nefondată, a sesizării formulată de Comisia de evaluare a incidenței aplicării legii penale mai favorabile, constituită în baza H.G. nr. 836/2013 în cadrul Penitenciarului Aiud, privitoare la condamnatul V.I.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut în fapt următoarele:
Cu privire la pedeapsa principală
Aspecte de ordin teoretic
În privința aplicării legii penale mai favorabile asupra pedepselor definitive, noul C. pen. aduce o importantă modificare față de optica legiuitorului din vechiul C. pen. din 1969, anume cea că renunță la instituția aplicării facultative a legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive, păstrând doar aplicarea obligatorie, aspect ce rezultă din lecturarea art. 6 din noul C. pen., confirmat și de dispozițiile exprese ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a noului C. pen.
Această opțiune a legiuitorului relevă preocuparea de a se asigura doar încadrarea pedepselor aplicate conform vechiului C. pen. în limitele legalității pedepselor stabilite de noul C. pen., nu și în cele ale temeiniciei.
Aplicarea obligatorie caută, așadar, să încadreze pedepsele aplicate conform vechiului C. pen. în limitele speciale ale pedepselor stabilite de noul C. pen. și operează în situațiile în care:
- limita maximă specială a pedepsei închisorii a scăzut, ca urmare a intrării în vigoare a legii noi, sub cuantumul pedepsei efectiv aplicate pe temeiul legii vechi, ipoteză în care instanța este obligată să reducă pedeapsa efectiv aplicată până la noul maxim special;
- pentru infracțiunea pentru care s-a aplicat detențiunea pe viață se prevede în legea nouă doar închisoarea, ipoteză în care instanța este obligată să înlocuiască detențiunea pe viață cu maximul special al închisorii;
- pentru infracțiunea pentru care s-a aplicat o pedeapsă cu închisoarea se prevede în legea nouă doar pedeapsa cu amenda, ipoteză în care instanța este obligată să înlocuiască închisoarea cu amenda în limitele speciale ale acesteia.
În cazul săvârșirii unei infracțiuni unice simple, aplicarea legii penale de atenuare asupra pedepselor definitive nu ar trebui să ridice probleme.
Apar totuși întrebări în legătură cu, spre exemplu, ipoteza săvârșirii unei infracțiuni în prezența stărilor ori cauzelor de atenuare sau/și de agravare. De asemenea, aplicarea legii penale de atenuare este complicată și atunci când ne aflăm în prezența unor pedepse rezultante ca urmare a unei pluralități de infracțiuni (concurs, recidivă ori pluralitate intermediară), cum este cazul în speță, unde condamnatul a săvârșit două infracțiuni concurente în stare de recidivă postcondamnatorie. Dificultatea acestei operațiuni este dată, pe de o parte, de faptul că trebuie căutate condițiile de aplicare a legii penale de atenuare cu privire la fiecare pedeapsă iar, pe de altă parte, de faptul că noul C. pen. aduce modificări importante în cazul regimului sancționator al concursului și al recidivei.
Regimul sancționator al concursului de infracțiuni se modifică în noul C. pen., în sensul că se va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se va adăuga un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse (art. 39 lit. b). Așadar, legiuitorul a ales să substituie cumulului juridic cu spor facultativ și nedeterminat (mai exact relativ determinat doar prin fixarea limitei maxime constând în totalul pedepselor care nu se execută) cumulul juridic cu spor obligatoriu și fix determinat.
Deși această modificare, analizată din punct de vedere teoretic, nu poate fi considerată o agravare de regim sancționator deoarece sporul prevăzut de legea veche, deși facultativ, poate întrece sporul din legea nouă, din punct de vedere practic însă noul regim sancționator al concursului de infracțiunii reprezintă o agravare față de cel din legea veche, deoarece jurisprudența a aplicat în cazuri extrem de rare sporuri care să depășească o treime din totalul pedepselor care nu se execută.
Regimul sancționator al recidivei postcondamnatorii se agravează și el o dată cu intrarea în vigoare a noului C. pen., în sensul că se prevede, în orice situație, cumul aritmetic, spre deosebire de legea veche, când cumulul aritmetic era rezervat doar pentru ipoteza revocării suspendării executării pedepsei ce reprezenta primul termen al recidivei.
În același timp cu agravarea regimului sancționator al pluralității de infracțiuni sub forma concursului și a recidivei postcondamnatorii, legiuitorul a ales să reducă destul de însemnat pedepsele pentru unele infracțiuni privite individual, ceea ce a dus la formularea unei întrebări legitime legate de modalitatea în care se va proceda atunci când se va pune problema aplicării legii penale mai favorabile asupra pedepselor definitive, anume:
- se va reduce fiecare pedeapsă aplicată dacă va depăși limita maximă prevăzută de lega nouă după care se va proceda la aplicarea regulilor de la pluralitatea de infracțiuni din legea nouă și doar în ipoteza în care această rezultantă va fi mai redusă decât vechea rezultantă se va da eficiență prevederilor art. 6 din noul C. pen. sau
- se va reduce fiecare pedeapsă aplicată dacă va depăși limita maximă prevăzută de lega nouă după care se vor aplica regulile de la pluralitatea de infracțiuni din legea veche, ceea ce va duce, automat, la o rezultantă mai redusă decât ce inițială și, deci, la aplicarea art. 6 din noul C. pen.
La această dilemă instanța a apreciat că nu i se poate răspunde în mod logic argumentat decât în sensul unei aplicări unitare a legii, în sensul evitării creării unei lex tertia.
Deși se recunoaște în doctrină posibilitatea creării unei lex tertia în sensul că se poate concepe o aplicare pe instituții autonome a dispozițiilor din diverse legi succesive în timp, în situația dată de intrarea în vigoare a noului C. pen., această posibilitate nu este aplicabilă pedepselor definitive din următoarele motive:
- este împiedicată de deficitul de precizie (sub aspectul caracterului facultativ al sporului și al neprecizării cuantumului acestuia) al regimului sancționator al concursului de infracțiunii în reglementarea vechiului C. pen.; cu alte cuvinte, însemnata componentă subiectivă a acestui regim în ceea ce privește aplicarea și întinderea sporului, face ca o recontopire pe baza lui a pedepselor nou obținute să fie departe de rigorile ce trebuie să caracterizeze orice demers juridic;
- o eventuală recontopire a pedepselor nou obținute după regulile din legea veche ar reprezenta o chestiune de apreciere subiectivă, caracteristică noțiunii de temeinicie a pedepselor, noțiune la care legiuitorul, cum mai sus am arătat, a înțeles să renunțe în mod explicit;
- o concluzie împotriva creării unei lex tertia este sprijinită și de faptul că legiuitorul a ales să dea relevanță, în mod explicit, doar pedepsei rezultante atunci când, într-o ipoteză similară, reglementează modalitatea de înlocuire a pedepselor cu închisoarea aplicate minorilor cu măsura educativă a internării într-un centru de detenție (art. 21 alin. (3) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod penal, prevede că, în ipoteza în care minorul a fost condamnat la mai multe pedepse cu închisoarea, înlocuirea se va face cu privire la pedeapsa rezultantă).
Concluzionând cu referire la aspectele de ordin teoretic, instanța învederează că va parcurge două etape analitice:
- în prima etapă va analiza fiecare pedeapsă ce alcătuiește rezultanta definitivă și va proceda, dacă va fi cazul, la reducerea fictivă a pedepsei la limita maximă prevăzută de legea nouă iar
- în a doua etapă va proceda la aplicarea, de asemenea fictivă, asupra noilor pedepse, a regimului sancționator al pluralității prevăzut în noul C. pen.
Doar în cazul în care rezultanta conform noii legi va fi mai redusă decât cea inițială, aceasta din urmă va fi și ea redusă. Cu alte cuvinte, toate operațiunile se vor realiza doar pentru o singură finalitate, aceea de a ști dacă rezultanta veche, inițială, este mai mare decât rezultanta nouă, fără a fi reduse efectiv pedepsele individuale dacă această reducere nu are efect asupra rezultantei.
Desigur, aceasta nu înseamnă că, la momentul oportun (în caz de reabilitare, spre exemplu), nu se va da eficiență dispozițiilor art. 6 alin. (7) din noul C. pen., referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile asupra pedepselor executate.
Aplicarea aspectelor teoretice la speță
Pedeapsa principală rezultantă finală de 7 ani închisoare, în executarea căreia se află inculpatul, aste alcătuită din următoarele elemente:
- 6 ani închisoare pedeapsă rezultantă, alcătuită, la rându-i, din:
- 6 ani închisoare pentru infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (4) C. pen.;
- 1.017 zile rest rămas de executat dintr-o pedeapsă rezultantă din executarea căreia condamnatul a fost liberat condiționat, liberare condiționată revocată;
- 1 an spor de contopire al celor două rezultante de câte 6 ani.
Pentru o justă analiză a condițiilor de incidență ale art. 6 din noul C. pen. instanța a considerat necesar să stabilească mai întâi în care dintre textele noii legi se încadrează faptele condamnatului.
Din Sentința penală de condamnare, astfel cum aceasta a fost modificată de decizia penală pronunțată în recurs, rezultă că în sarcina inculpatului a fost reținută săvârșirea, în concurs și în stare de recidivă postcondamnatorie, a două infracțiuni de înșelăciune prin emiterea de cecuri fără acoperire. Aceste fapte, anterior încadrate în drept în dispozițiile art. 215 alin. (4) C. pen., se regăsesc incriminate în art. 244 alin. (1) și (2) din noul C. pen.
Instanța a reținut că noua încadrare juridică a faptelor condamnatului este aceea de înșelăciune calificată prev. de art. 244 alin. (1) și (2) din noul C. pen. și nu doar înșelăciune în forma simplă prev. de art. 244 alin. (1) din noul C. pen., cum greșit a reținut Comisia, deoarece emiterea de file cec fără acoperire reprezintă un mijloc fraudulos în accepțiunea textului incriminator al alin. (2) al art. 244 din noul C. pen.
Așa fiind, pedeapsa maximă prevăzută de noua lege pentru infracțiunea săvârșită de condamnat este de 5 ani închisoare.
Cu privire la sporul de 1.017 zile dintr-o pedeapsă rezultantă, rămas neexecutat ca urmare a liberării condiționate, având în vedere specificul acestuia de a se detașa de infracțiunea sau infracțiunile care au presupus respectiva pedeapsă rezultantă, sporul revocat va fi privit ca atare, fără posibilitatea comparării cu vreo pedeapsă prevăzută în noul C. pen.
Trecând, efectiv, la parcurgerea celor două etape mai sus amintite cu ocazia relevării aspectelor de ordin teoretic, instanța va constată următoarele:
- în prima etapă, pedepsele aplicate pentru fiecare dintre cele două infracțiuni de înșelăciune, privite individual, ar urma a fi reduse fiecare de la 6 ani la 5 ani;
- în cea de-a doua etapă, aplicând regimurile sancționatorii al recidivei postcondamnatorii și apoi al concursului prevăzut în noul C. pen., s-ar ajunge la următorul rezultat:
- sporul de 1.017 zile s-ar adăuga, potrivit art. 43 alin. (1) din noul C. pen., fiecăreia dintre cele două pedepse 5 ani, obținându-se două rezultante de 5 ani și 1.017 zile;
- cele două rezultante s-ar contopi, potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) din noul C. pen., obținându-se o rezultantă finală de 6 ani 8 luni și 339 zile.
Această rezultantă finală este, după cum ușor se poate observa, mai ridicată decât rezultanta de 7 ani pe care o execută condamnatul, ceea ce duce la concluzia că nu sunt întrunite condițiile de incidență ale legii penale mai favorabile cu privire la pedeapsa principală rezultantă definitiv aplicată condamnatului V.I.
Cu privire la pedeapsa accesorie
Legea veche fiind, cum mai sus s-a arătat, legea mai favorabilă din punct de vedere al pedepsei principale, potrivit principiului conform căruia accesoriul urmează soarta principalului, pedeapsa accesorie aplicată inculpatului va rămâne și ea a fi executată potrivit legii vechi.
Cu privire la pedeapsa complementară
Instanța a constatat că pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) (dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice) și b) (dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat) din vechiul C. pen. se regăsește și în noua reglementare la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și d) iar prevederile pertinente din noua lege cu privire la condițiile de aplicare, la durată și la executare nu sunt, în concret, mai favorabile pentru condamnat.
Pentru toate considerentele mai sus expuse, instanța a respins ca nefondată sesizarea formulată de Comisia de evaluare a incidenței aplicării legii penale mai favorabile, constituită în temeiul H.G. nr. 836/2013 la nivelul Penitenciarului Aiud, privitoare la condamnatul V.I.
Împotriva acestei hotărâri au formulat contestație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și condamnatul V.I.
În motivele scrise de recurs, Parchetul a invocat necesitatea aplicării legii penale mai favorabile pe instituții autonome și nu global, astfel că se impune desființarea sentinței și în rejudecare admiterea sesizării cu consecința reducerii pedepsei.
În susținerile sale orale, procurorul a reformulat criticile anterioare, apreciind că dispozițiile art. 6 C. pen. obligă la examinarea legii penale mai favorabile în mod global și nu pe instituții autonome, astfel că, din această perspectivă hotărârea atacată este legală.
A apreciat, însă, că se impune desființarea sentinței dată fiind omisiunea înscrierii și în dispozitivul sentinței a prevederilor art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., maximul special al pedepsei fiind de 5 ani închisoare.
Această modificare se impune întrucât sunt consecințe ulterioare în ceea ce privește stabilirea stării de recidivă și reabilitare.
Contestatorul condamnat a solicitat să se constate că a fost împlinit termenul de prescripție.
Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând contestațiile formulate în cauză, constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) din noul C. pen. (art. 14 C. pen. anterior) "Când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim".
Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile, în cazul pedepselor definitive, trebuie analizată prin prisma a două principii fundamentale și anume principiul legalității incriminării, respectiv principiul autorității de lucru judecat.
Potrivit primului principiu, nicio pedeapsă nu poate fi aplicată decât dacă era prevăzută de legea penală în momentul săvârșirii infracțiunii (nulla poena sine lege). De asemenea, nu pot fi aplicate alte pedepse decât cele prevăzute de lege pentru infracțiunea respectivă.
Acest principiu impune obligația ca orice sancțiune să-și găsească temei în lege nu numai în momentul pronunțării, dar și pe întreaga durată a executării pedepsei.
Principiul autorității de lucru judecat - acesta având două efecte de natură diferită; un efect pozitiv și anume acela că hotărârea care a dobândit autoritate de lucru judecat poate fi pusă în executare; un efect negativ care constă în faptul că hotărârea cu autoritate de lucru judecat, datorită faptului că dobândește valoare de adevăr în ceea ce privește fapta și persoana judecată, creează un obstacol în readucerea în fața instanței a conflictului soluționat definitiv - sau principiul intangibilității lucrului judecat poate fi influențat doar prin apariția unei legi noi unde maximul special prevăzut de aceasta este mai mic decât pedeapsa aplicată în baza legii vechi. Astfel, dacă legea nouă modifică cuantumul pedepselor în favoarea celui condamnat, rezultă un plus de pedeapsă pe care condamnatul ar continua să-l execute deși nu mai este prevăzut de legea în vigoare. Ceea ce este valabil pentru întreaga pedeapsă - regula nulla poena sine lege - trebuie să fie valabil și pentru o parte din aceasta.
Pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 6 C. pen., este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: a) să existe o hotărâre definitivă la pedeapsa închisorii, detențiunii pe viață sau amenzii; b) ulterior hotărârii definitive de condamnare - dar înainte de executarea completă a pedepsei - să intervină o lege penală nouă; c) legea penală nouă să prevadă o pedeapsă mai ușoară decât pedeapsa prevăzută de legea care a stat la baza condamnării; d) pedeapsa pronunțată, prin hotărârea definitivă, să depășească maximul de pedeapsă prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea respectivă.
Există o deosebire fundamentală între aplicarea legii penale mai favorabile, înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și cea care se aplică după acest moment. În primul caz, legea penală mai favorabilă poate fi legea veche și atunci ultra-activează sau dimpotrivă legea penală mai favorabilă poate fi legea nouă. În cea de-a doua ipoteză, instanțele fiind obligate să respecte principiul autorității de lucru judecat, nu mai pot apela la criteriile multiple de determinare a legii penale mai favorabile pentru cauzele aflate în curs de judecată.
Pentru a se stabili dacă se aplică sau nu dispozițiile art. 6 din Noul C. pen., instanța trebuie să compare, în fiecare cauză limitele de pedeapsă prevăzute de legea în baza căreia s-a pronunțat hotărârea definitivă, cu limitele prevăzute de legea nouă. Această comparație nu va privi însă decât maximul special de pedeapsă din legile succesive. Legea nouă va fi mai favorabilă numai dacă va prevedea un maxim special de pedeapsă mai redus decât legea anterioară, fiind lipsit de relevanță cuantumul minimului special (pentru pedepsele nedefinitive, acesta constituie, alături, de altele, un criteriu de determinare a legii penale mai favorabile).
Astfel, cum s-a arătat anterior, rațiunea dispozițiilor art. 6 C. pen., este aceea ca persoana condamnată să nu execute o pedeapsă peste maximul special prevăzut de legea nouă, stabilindu-se un echilibru între pedeapsa aplicată în baza legii vechi și limitele de pedeapsă prevăzute de legea nouă pentru aceeași infracțiune. Ori de câte ori legea nouă prevede același maxim special de pedeapsă ca și legea veche, indiferent dacă minimul special este mai redus decât în legea veche, legea nouă nu va fi mai ușoară și, prin urmare nu vor putea fi reținute dispozițiile art. 6.
De asemenea, nu are relevanță, în aplicarea dispozițiilor art. 6 C. pen., eventualele diferențe, deosebiri, în ceea ce privesc condițiile de incriminare sau urmărire, eventualele modificări ale normei de incriminare (criterii ce sunt luate în considerare în examinarea legii penale mai favorabile pentru cauzele aflate în curs de judecată).
O astfel de interpretare se impune și prin prisma dispozițiilor art. 7 din CEDO și a jurisprudenței Curții Europene.
Potrivit art. 7 alin. (1) din Convenție "nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.".
Acest articol interzice retroactivitatea pedepselor (cazul Lawless contra Irlandei în Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Ediția a 3-a pag. 96).
De asemenea, s-a statuat că orice dispoziție legală poate fi susceptibilă de o interpretare judiciară, fiind necesar a fi elucidate punctele îndoielnice, însă cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și în mod rezonabil previzibil.
Previzibilitatea legii nu împiedică persoana în cauză să recurgă la declanșarea unei alte evaluări, dar la un nivel rezonabil, în cadrul circumstanțelor cauzei, a consecințelor care rezultă dintr-un act determinat (cazul Cantoni contra Franței "Legalitatea condamnării penale", în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Ediția a 6-a, pag. 389).
Imposibilitatea retroactivării pedepselor, necesitatea caracterului previzibil al acestora, corelate cu principiul legalității incriminării și principiul autorității de lucru judecat, obligă instanța să verifice și să dispună, atunci când sunt îndeplinite condițiile legii, la reducerea pedepselor definitive dacă cuantumul stabilit anterior depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită.
Orice altă interpretare, care ar permite combinarea dispozițiilor favorabile din cele două legi încalcă principiile enunțate dar și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv jurisprudența Curții Europene.
În fine, nu trebuie neglijat nici faptul că aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive a fost reglementată, pentru prima dată, prin C. pen. din 1936, anterior putându-se dispune asupra acestui aspect doar în cazul dezincriminării.
În cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că în mod corect s-a dispus respingerea sesizării Comisiei în condițiile în care, prin examinarea în două etape a situației juridice a condamnatului V.I. - prima etapă constă în compararea pedepselor prin prisma normelor de incriminare din vechiul cod respectiv din Noul C. pen.; a doua constă în aplicarea regulilor recidivei postcondamnatorii - s-a constatat că nu sunt întrunite condițiile legii penale mai favorabile, cuantumul pedepsei stabilit pe baza noilor dispoziții fiind mai mare decât pedeapsa în a cărei executare se află condamnatul V.I.
Nu se justifică reformarea hotărârii pronunțate în cauză, în sensul cuprinderii și în dispozitiv a încadrării juridice noi respectiv infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. în condițiile în care obiectul cauzei îl constituie aplicarea legii mai favorabile prin prisma dispozițiilor art. 6 C. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, contestațiile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și de condamnatul V.I. împotriva Sentinței penale nr. 36 din 10 februarie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală și pentru cauze cu minori.
Obligă contestatorul condamnat V.I. la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, azi 17 martie 2014.
Procesat de GGC - AM