Extrădare pasivă. Condiţia privind gravitatea pedepsei
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Extrădarea
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- extrădare pasivă
Legea nr. 302/2004, art. 26
În conformitate cu dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 302/2004, extrădarea pasivă, în vederea urmăririi penale sau a judecăţii, este acordată pentru fapte a căror săvârşirea atrage potrivit legislaţiei statului solicitant şi legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an.
Fapta părintelui care părăseşte teritoriul unui stat străin împreună cu copilul său minor, fără consimţământul celuilalt părinte, privându-l de exercitarea drepturilor părinteşti stabilite de o instanţă din statul solicitant prin deplasarea minorului pe teritoriul României, se încadrează, potrivit legii române, în dispoziţiile art. 379 C. pen. referitoare la infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, pentru care legea prevede pedeapsa maximă de 3 luni închisoare şi, în consecinţă, nu întruneşte condiţia privind gravitatea pedepsei stabilită în art. 26 din Legea nr. 302/2004. Fapta nu se încadrează şi în dispoziţiile art. 205 C. pen. referitoare la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, întrucât acţiunea părintelui nu are caracter ilegal în raport cu minorul, nefiind decăzut din drepturile părinteşti, ci numai în raport cu celălalt părinte.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 842 din 7 iunie 2016
Prin sentinţa nr. 90 din 24 mai 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, s-au dispus, între altele, următoarele:
„În baza art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată, constată întrunite condiţiile legale ale extrădării persoanei extrădabile A., în vederea punerii în executare a mandatului de arestare emis la data de 10 iulie 2014, de Curtea din Quebec, districtul Montreal, provincia Quebec, Canada.
Constată lipsa motivelor legale, obligatorii sau facultative, de refuz al extrădării persoanei extrădabile A.
Constată faptul că reprezentantul parchetului nu a susţinut juridic cererea de extrădare formulată de statul canadian.
Constată faptul că persoana urmărită nu este de acord să fie extrădată şi nu a renunţat la regula specialităţii.
Admite sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, întocmită potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Admite cererea de extrădare formulată de autorităţile judiciare din Canada, împotriva persoanei extrădabile A., pentru judecarea acesteia sub aspectul săvârşirii infracţiunii de răpire, cu încălcarea unui ordin de custodie, fapte pedepsite conform dispoziţiilor art. 282 alin. (1) lit. a) C. pen. canadian.
Fiind întrunite condiţiile legale ale extrădării, în baza art. 43 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, dispune luarea măsurii arestării în vederea predării persoanei extrădabile A., de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, până la predare.”
Pentru a pronunţa această soluţie, judecătorul primei instanţe a constatat, între altele, că prin adresa din 17 martie 2016, Ministerul Justiţiei - Serviciul de cooperare judiciară internaţională în materie penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 37 alin. (4) raportat la art. 40 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cererea de extrădare în vederea judecării, formulată şi transmisă de către autorităţile judiciare din Canada, împotriva persoanei extrădabile A.
Potrivit acestei solicitări, s-a constatat că persoana extrădabilă A. este urmărită penal de autorităţile judiciare canadiene pentru săvârşirea infracţiunii de răpire cu încălcarea unui ordin de custodie, faptă pedepsită conform dispoziţiilor art. 282 alin. (1) lit. a) C. pen. canadian cu închisoare de până la 10 ani.
Examinând documentele transmise de statul solicitant, parchetul a apreciat că faptele reţinute în sarcina persoanei extrădabile A., persoană cu dublă cetăţenie, română şi canadiană, au corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzută în art. 379 alin. (1) C. pen., pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la o lună la 3 luni sau amenda. Faţă de acest aspect, s-a apreciat că nu este îndeplinită condiţia prevăzută în art. 26 din Legea nr. 302/2004, referitoare la gravitatea pedepsei, întrucât legea română prevede pentru extrădare obligativitatea unei pedepse privative de libertate de cel puţin un an.
S-a apreciat de către curtea de apel că cererea de extrădare transmisă de statul solicitant este fondată.
Conform art. 52 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, curtea de apel nu este competentă să se pronunţe asupra temeiniciei urmăririi penale, cu privire la infracţiunea de răpire, pentru care autoritatea canadiană a cerut extrădarea, nici asupra oportunităţii extrădării.
Prin urmare, curtea de apel a constatat că nu poate face aprecieri cu privire la probatoriul în baza căruia persoana extrădabilă A. a fost acuzată în Canada de infracţiunea de răpire a unui minor.
În baza art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004, s-au constatat întrunite condiţiile extrădării persoanei extrădabile A. în vederea punerii în executare a mandatului de arestare emis la data de 10 iulie 2014, de Curtea din Quebec, districtul Montreal, provincia Quebec, Canada.
Astfel, potrivit art. 18 din Legea nr. 302/2004, pot fi extrădate din România, la cererea unui alt stat, persoanele aflate pe teritoriul României care sunt urmărite penal pentru săvârşirea unei infracţiuni.
Potrivit art. 20 din aceeaşi lege, cetăţenii români pot fi extrădaţi din România pe bază de reciprocitate (condiţie îndeplinită şi confirmată prin examenul de regularitate), dacă persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant, în cazul judecat, persoana extrădabilă A. având şi cetăţenie canadiană.
S-a constatat lipsa motivelor obligatorii de refuz al extrădării persoanei extrădabile A.
Astfel, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 21 din Legea nr. 302/2004.
S-a apreciat că limitele învestirii curţii de apel în ceea ce priveşte încadrarea juridică sunt date doar de cererea de extrădare şi actul de acuzare, transmise de autorităţile competente canadiene. De asemenea, s-a opinat în sensul că procurorul român poate face propriile aprecieri juridice cu privire la încadrarea juridică din legea penală română, dar curtea de apel este cea care stabileşte încadrarea juridică din legea română, în limitele actelor de învestire.
Potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, diferenţele existente între calificarea juridică şi denumirea dată aceleiaşi infracţiuni de legile celor două state nu prezintă relevanţă.
Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, are ca obiect răpirea minorilor, înţelegând prin aceasta deplasarea sau neînapoierea ilicită a acestora, faptele putând fi comise şi de către părinţi.
Nu există dispoziţii speciale în aceste acte normative, care să excludă pe părinţi de la faptele de răpire a propriul copil în detrimentul celuilalt părinte.
Curtea de apel a explicitat diferenţa de terminologie existentă în Codul penal român cu referire la infracţiunea de reţinere şi cea de răpire a unui minor.
Curtea de apel a precizat că reţinerea constituie o faptă cu caracter temporar, în timp ce răpirea constituie o faptă ce prezintă un caracter permanent (DEX).
S-a constatat că persoana extrădabilă a fost acuzată de autorităţile judiciare din Canada că în luna mai 2014 a părăsit această ţară, plecând în România, ilegal, împreună cu copilul său minor, fără acordul tatălui, răpindu-l, prin încălcarea ordinului de custodie emis de către o instanţă judiciară canadiană, fapte ce constituie infracţiunea de răpire, cu încălcarea unui ordin de custodie, prevăzută de dispoziţiile art. 282 alin. (1) lit. a) C. pen. canadian.
Curtea de apel a considerat că, deşi există diferenţe între calificarea juridică şi denumirea dată aceleiaşi infracţiuni de legile celor două state, acest aspect nu prezintă relevanţă, aşa cum stabilesc dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 302/2004.
Potrivit art. 379 C. pen. român, infracţiunea intitulată nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului constă în reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
Legiuitorul a folosit termenul de reţinere, ce nu poate fi echivalat cu cel de răpire de minori, întrucât acestea prezintă un conţinut şi o gravitate diferită.
Potrivit art. 205 C. pen. român, infracţiunea intitulată lipsire de libertate se poate comite şi prin modalitatea de răpire a unui minor şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 ani la 10 ani.
S-a apreciat de prima instanţă că, în mod evident, fapta de reţinere de minori, prevăzută în art. 379 C. pen., nu prezintă conţinutul şi gravitatea celei de răpire de minori, prevăzută în art. 205 C. pen., pedepsele prevăzute de lege fiind mult diferite. Spre exemplu, constituie infracţiunea de reţinere a unui minor (art. 379 C. pen.) fapta unui părinte, care, în mod ilegal, fără acceptul celuilalt părinte, încalcă hotărârea instanţei cu privire la programul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin reţinerea nejustificată a acestuia, peste programul stabilit, după care acceptă să respecte hotărârea instanţei de judecată. Pe de altă parte, infracţiunea de răpire a unui minor de către un părinte (art. 205 C. pen.) constă în fapta unui părinte, care, în mod ilegal, fără acceptul celuilalt părinte, nu numai că încalcă hotărârea instanţei cu privire la programul de exercitare a drepturilor părinteşti, dar şi răpeşte copilul, spre exemplu, ducându-l într-o altă ţară, pentru ca celălalt părinte să nu-şi mai poată exercita drepturile părinteşti.
Faptele de care este acuzată persoana A. în Canada, de răpire, cu încălcarea unui ordin de custodie, s-au încadrat juridic de către curtea de apel, potrivit legii române, atât în infracţiunea de reţinere de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte (art. 379 alin. 1 C. pen. - denumită nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului), cât şi în aceea de răpire a unui minor, prin luarea acestuia din Canada şi mutarea în România, fără acordul celuilalt părinte (art. 205 alin. 1, 2 şi 3 lit. b C. pen. - denumită lipsire de libertate în mod ilegal).
Fapta mamei, persoana extrădabilă, de a pleca împreună cu copilul minor, în mod ilegal, din Canada în România, fără acordul tatălui, a constituit iniţial o reţinere temporară, nelegală, a minorului, devenind ulterior răpire, prin stabilirea definitivă a domiciliului mamei, împreună cu copilul în România, fără acordul legal al tatălui şi al unei instanţe judecătoreşti din Canada.
Infracţiunea de răpire a unui minor, prevăzută şi în Codul penal român, este o infracţiune mai gravă decât cea de reţinere a unui minor, datorită modalităţii mai grave de comitere, care doreşte protecţia juridică penală a minorilor, persoane vulnerabile, împotriva oricăror forme de răpire a acestora, inclusiv cele comise de către părinţi, motiv pentru care se pedepseşte cu închisoare până la 10 ani, cu aceeaşi durată maximă precum cea prevăzută de legea penală canadiană, tocmai pentru că pot exista situaţii în care un părinte să răpească copilul, punându-l pe acesta în primejdie.
Răpirea unui minor constituie şi în legislaţia românească o infracţiune gravă, fiind pedepsită cu închisoare până la 10 ani, pentru a asigura din punct de vedere penal protecţia copiilor, persoane vulnerabile, de orice abuz din partea părinţilor, aceştia putând răpi copiii în propriul interes personal şi în detrimentul celuilalt părinte sau al interesului major al copilului. Această interpretare are în vedere atât litera legii, cât şi spiritul raţional al acesteia, întrucât legiuitorul român a incriminat faptele de răpire a unui minor, comise de către orice persoană, pe care le-a pedepsit cu închisoare până la 10 ani şi cu doar 3 luni de închisoare, dacă părinţii doar reţin fără drept un minor pentru o perioadă scurtă de timp.
În opinia curţii de apel, cum legea penală română nu exceptează părinţii de la răspunderea penală pentru infracţiunea de răpire a unui minor, nu se poate conferi, ab initio, o imunitate absolută a acestora de la cercetarea penală, răspunderea urmând a fi analizată cu ocazia unei judecăţi, în speţă, de către autoritatea competentă canadiană.
Curtea de apel nu a extins acuzaţiile justiţiei canadiene, care se referă explicit la răpirea unui minor, ci doar a încadrat juridic faptele descrise în actele de acuzare canadiene în prevederile legislaţiei penale române.
În aceste condiţii, sunt îndeplinite şi cerinţele art. 26 din aceeaşi lege, privind gravitatea pedepsei, pentru fapte a căror săvârşire atrage potrivit legislaţiei statului solicitant şi legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an închisoare.
S-a arătat că motivaţia pentru care persoana extrădabilă a părăsit ilegal Canada şi s-a stabilit în România, răpind copilul celuilalt părinte, este o problemă de administrare de probe la instanţa competentă, aceasta fiind instanţa canadiană, iar nu cea română, întrucât, conform art. 52 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, curtea de apel română nu este competentă să se pronunţe asupra temeiniciei urmăririi penale, cu privire la infracţiunea de răpire, pentru care autoritatea canadiană a cerut extrădarea. De asemenea, stabilirea pe bază de probe a eventualei răspunderi penale, cuantumul şi modul de executare a unei pedepse se apreciază doar printr-o judecată, bazată pe probe, dar tot de către justiţia canadiană, întrucât, conform art. 52 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, curtea de apel română nu este competentă să se pronunţe asupra temeiniciei urmăririi penale, cu privire la infracţiunea de răpire, pentru care autoritatea canadiană a cerut extrădarea.
Pentru aceste motive, curtea de apel a precizat că nu este competentă să examineze aspectele invocate de persoana solicitată cu privire la nevinovăţia sa, respectiv faptul că aceasta a acţionat doar în interesul minorului, analiza probatorie cu privire la infracţiunea de răpire fiind de competenţa exclusivă a autorităţilor judiciare din Canada care au desfăşurat cercetări penale împotriva persoane extrădabile.
S-a certificat de către autorităţile competente ale statului solicitant şi faptul că procedura de urmărire penală împotriva persoanei extrădabile nu este prescrisă, întrucât în dreptul canadian nu se prevede prescrierea unei infracţiuni pentru care o persoană este urmărită prin punerea sa sub acuzare.
Curtea de apel a constatat că cererea de arestare provizorie în vederea extrădării cuprinde toate menţiunile prevăzute de lege.
De asemenea, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, a examinat cererea de extrădare şi actele anexate acesteia, din punctul de vedere al regularităţii internaţionale, menţionând faptul că din datele deţinute nu este incidentă niciuna din limitele acordării cooperării judiciare prevăzute în art. 3 din Legea nr. 302/2004.
S-a mai constatat că între România şi Canada este în vigoare un Tratat de extrădare şi există reciprocitate pentru extrădare.
De asemenea, s-a reţinut că la cererea de extrădare sunt anexate actele prevăzute de tratatul internaţional aplicabil, cererea şi actele anexate acesteia fiind însoţite de traduceri, inclusiv în limba română.
Pentru toate aceste motive, curtea de apel a admis cererea de extrădare formulată de autorităţile judiciare din Canada împotriva persoanei extrădabile A. pentru judecarea acesteia sub aspectul săvârşirii infracţiunii de răpire, cu încălcarea unui ordin de custodie, fapte pedepsite conform dispoziţiilor art. 282 alin. (1) lit. a) C. pen. canadian.
Fiind întrunite condiţiile legale ale extrădării, în baza art. 43 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, a dispus luarea măsurii arestării în vederea predării persoanei extrădabile A., de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, până la predare.
Împotriva acestei sentinţe penale au formulat contestaţie, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi persoana solicitată A.
Cu ocazia dezbaterilor, s-a solicitat, atât de către parchet, cât şi de către persoana extrădabilă, admiterea contestaţiei şi respingerea cererii de extrădare formulată de autorităţile judiciare canadiene. În esenţă, s-a arătat că nu sunt întrunite condiţiile pentru extrădare, invocându-se incidenţa dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 302/2004, respectiv cuantumul pedepsei prevăzute de legea română.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând contestaţiile în raport cu motivele invocate şi în baza dispoziţiilor legale incidente, constată că acestea sunt fondate, în principal, pentru următoarele considerente:
Prin adresa din 17 martie 2016, Ministerul Justiţiei - Serviciul de cooperare judiciară internaţională în materie penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 37 alin. (4) raportat la art. 40 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cererea de extrădare în vederea judecării, formulată şi transmisă de către autorităţile judiciare din Canada împotriva persoanei extrădabile A.
Infracţiunea pentru care persoana solicitată este urmărită penal de autorităţile judiciare canadiene este aceea de răpire cu încălcarea unui ordin de custodie, pedepsită conform dispoziţiilor art. 282 alin. (1) lit. a) C. pen. canadian cu închisoare de până la 10 ani.
Cu privire la fapta pentru care se cere extrădarea, din „Expunerea de motive şi Declaraţia pe proprie răspundere” întocmită de procurorul canadian reiese că în anul 2014 a fost formulată o plângere penală împotriva doamnei A., şi anume un capăt de acuzare de răpire parentală cu încălcarea unui ordin de custodie, faptă pentru care a fost emis un mandat de arestare. A. este acuzată de răpirea fiului său, B., cu încălcarea unui ordin care îi acordă lui C. custodia copilului, cu intenţia de a-l priva pe tată de drepturile sale de custodie asupra copilului.
În mandatul de arestare emis la data de 10 iulie 2014 de Curtea din Quebec, districtul Montreal, provincia Quebec, Canada, la fel ca şi în „Denunţ”, se reţine că la data sau în jurul datei de 10 mai 2014, la Montreal, districtul Montreal, fiind mama lui B., cu vârsta sub paisprezece ani, a răpit, luat cu sine, reţinut, ascuns, adăpostit acest copil, contrar dispoziţiilor unui ordin de custodie a copilului acordată în favoarea lui C., cu intenţia de a-l priva pe acesta de dreptul de custodie, comiţând astfel infracţiunea prevăzută în art. 282 alin. (1) lit. a) C. pen. canadian.
Rezultă, aşadar, că autorităţile judiciare străine au făcut o expunere a faptelor pentru care se solicită extrădarea, indicându-se data şi locul săvârşirii acestora, calificarea juridică, precum şi dispoziţiile legale aplicabile.
Se constată că sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la instituţia extrădării pasive, prevăzute în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată (Secţiunea a 2-a, art. 36 şi urm.), existând şi norme convenţionale pentru extrădare între România şi Canada, fiind aplicabil Tratatul de extrădare dintre România şi Marea Britanie, Bucureşti, 9 (21 martie) 1893, publicat în M. Of. nr. 275 din 9 martie 1893.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că prin hotărârea atacată s-a admis cererea de extrădare, apreciindu-se că, potrivit legii române, faptele de care este acuzată persoana A. în Canada se încadrează din punct de vedere juridic, atât în infracţiunea de reţinere de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte - art. 379 alin. (1) C. pen., cât şi în infracţiunea de răpire a unui minor, prin luarea acestuia din Canada şi mutarea în România, fără acordul celuilalt părinte - art. 205 alin. (1), (2) şi (3) lit. b) C. pen.
Nu se poate însă susţine că judecătorul fondului a extins obiectul acuzării, considerentele hotărârii evidenţiind aprecieri cu privire la încadrarea juridică a faptei de care este acuzată persoana solicitată de către autorităţile canadiene.
Însă, în dezacord cu opinia exprimată prin sentinţa atacată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, din punct de vedere al legii române, această faptă nu întruneşte elementele constitutive ale celor două infracţiuni reţinute în concurs ideal, ci îşi găseşte corespondent doar în infracţiunea prevăzută în art. 379 alin. (1) C. pen. român cu denumirea marginală - nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului.
În primul rând, aşa cum reiese din sesizarea transmisă de autorităţile judiciare canadiene şi din documentele ce o însoţesc, se constată că persoana extrădabilă este urmărită numai pentru infracţiunea de răpire cu încălcarea unui ordin de custodie, cererea de extrădare fiind întemeiată doar pe dispoziţiile art. 282 alin. (1) lit. a) C. pen. canadian, deşi lipsirea de libertate are o incriminare distinctă şi în legislaţia statului solicitant (art. 279 C. pen. canadian).
Astfel, reiese că, potrivit legislaţiei canadiene, persoana solicitată este cercetată pentru infracţiunea mai uşoară, fără ca fapta acesteia să fie încadrată într-o infracţiune mai gravă, care să implice aspecte specifice lipsirii de libertate a minorului.
În al doilea rând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că fapta pentru care se solicită extrădarea nu întruneşte şi elementele constitutive ale infracţiunii de lipsire de libertate în varianta normativă a răpirii unui minor, prevăzută în art. 205 alin. (1), (2) şi (3) lit. b) C. pen. român.
Potrivit art. 282 alin. (1) C. pen. canadian - Răpire cu încălcarea unui ordin de custodie: „Tatăl, mama, tutorele sau orice persoană care are în îngrijire legală un copil cu vârsta sub paisprezece ani, care răpeşte, ia cu sine, reţine, primeşte, ascunde sau adăposteşte acest copil, contrar dispoziţiilor unui ordin emis de un tribunal din Canada referitor la custodia copilului, cu intenţia de a priva de exercitarea drepturilor părinteşti tatăl, mama, tutorele sau o altă persoană ce are în îngrijire legală copilul, este vinovată:
a) fie de o infracţiune, fiind pasibilă de pedeapsa cu închisoarea pe o perioadă de maxim zece ani;
b) fie de o infracţiune ce este pedepsită în urma unei declaraţii de recunoaştere a vinovăţiei, prin procedură sumară.”
Conform art. 379 C. pen. român - Nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului: „(1) Reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească spre creştere şi educare de a împiedica, în mod repetat, pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent. (3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.”
Dispoziţiile art. 379 C. pen. preiau în integralitate norma de incriminare corespondentă din vechea reglementare, respectiv art. 307 C. pen. anterior, aşa încât interpretarea şi aplicarea legii penale se realizează în aceleaşi condiţii, doctrina şi jurisprudenţa anterioară fiind pe deplin aplicabilă, putând fi valorificată.
Astfel, în cazul infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, valoarea socială protejată este respectarea regulilor de convieţuire în familie, prin respectarea obligaţiilor impuse cu privire la creşterea şi educarea minorilor. Pentru existenţa acestei infracţiuni se cere o situaţie premisă, ce constituie o condiţie a conţinutului juridic, şi anume existenţa unei hotărâri judecătoreşti de încredinţare a minorului. Elementul material se realizează prin acţiunea de reţinere, faptă prin care un minor este îndepărtat în mod abuziv de celălalt părinte, minorul nu mai este lăsat să se întoarcă la celălalt părinte, fără consimţământul acestuia din urmă. Reţinerea nu trebuie confundată însă cu răpirea minorului. Reţinerea presupune că minorul s-a găsit la părintele său potrivit celor stabilite prin hotărârea judecătorească şi acesta, în mod abuziv, nu îl lasă să se întoarcă la celălalt părinte (în acest sens, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, p. 521, vol. IV, Ediţia a II-a, V. Dongoroz şi alţii, Ed. Academiei Române şi Ed. All Beck, 2003).
Rezultă, astfel, că potrivit legislaţiei româneşti, în cazul infracţiunii prevăzute în art. 379, părintele exercită în mod legal drepturile părinteşti, pe când, în cazul răpirii, acesta îl lipseşte de libertate fără vreun temei legal.
Este adevărat că denumirea infracţiunii pentru care este cercetată persoana solicitată, ca şi unul din elementele materiale prevăzute în mod alternativ de dispoziţiile incriminatorii canadiene, este răpirea. Trebuie reamintit că, potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, diferenţele existente între calificarea juridică şi denumirea dată aceleiaşi infracţiuni de legile celor două state nu prezintă relevanţă, dacă prin convenţie internaţională sau, în lipsa acesteia, prin declaraţie de reciprocitate nu se prevede altfel.
În speţă, aşa cum s-a arătat, în expunerea de motive se vorbeşte despre răpirea copilului, pe când în alte documente anexate cererii de extrădare, inclusiv în mandatul de arestare, sunt preluate, în integralitate, dispoziţiile legale de incriminare, prin enumerarea tuturor elementelor materiale prevăzute în mod alternativ de legea canadiană.
Chiar luând în considerare varianta în care autorităţile canadiene au apreciat că fapta a fost comisă prin răpire parentală (pe baza faptului că minorul a fost deplasat de mama sa în altă ţară), nu se poate conchide că, potrivit legii române, fapta întruneşte şi elementele constitutive ale infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.
Aşa cum s-a arătat, şi legislaţia canadiană incriminează separat infracţiunea de „răpire, trafic de persoane, luarea de ostatici şi luarea cu forţa” - art. 279 C. pen. canadian, iar persoana solicitată nu a fost acuzată de această infracţiune.
În plus, examinarea faptei reţinută în sarcina numitei A. nu relevă elemente specifice lipsirii de libertate, nici din punct de vedere obiectiv şi nici subiectiv. În speţă, nu s-a pus problema unor consecinţe grave pentru minor. În fapt, A. este acuzată de răpire parentală, deoarece a plecat în România împreună cu copilul său minor, cu intenţia de a-l priva pe tată de dreptul de custodie. Aşadar, subiectul pasiv al infracţiunii pentru care este cercetată nu este copilul, ci celălalt părinte; urmarea imediată constă în afectarea relaţiilor de familie şi a dreptului unuia dintre părinţi asupra minorului, urmare specifică infracţiunii prevăzute în art. 379 C. pen. român şi nu celei prevăzute în art. 205 C. pen. român.
În esenţă, este vorba despre nerespectarea de către unul dintre părinţi a ordinului de custodie, cu consecinţa afectării drepturilor părinteşti ale celuilalt părinte, fără să fie aduse în discuţie elemente faptice care să vizeze lezarea drepturilor copilului, purtarea abuzivă a părintelui, măsuri excesive sau nejustificate în relaţia cu copilul.
Dimpotrivă, în cazul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută în art. 205 C. pen. român, valoarea protejată constă în libertatea persoanei, în manifestarea neştirbită a libertăţii de deplasare şi acţiune a persoanei fizice. Pentru a constitui element material al infracţiunii, acţiunea trebuie să fie comisă în mod ilegal. Fac excepţie anumite categorii de persoane, a căror situaţie impune luarea unor măsuri de restrângere a libertăţii sau de supraveghere, printre aceştia fiind şi copiii minori asupra cărora se exercită autoritatea părintească.
În legislaţia românească, răpirea constă în luarea unei persoane şi ducerea ei în alt loc, împotriva voinţei sale, deci în mod forţat, iar în cazul minorilor, fără drept, însă, în speţă, mama minorului nu era decăzută din drepturile părinteşti, aşa încât acţiunea sa poate fi apreciată ca abuzivă numai în relaţie cu celălalt părinte, nu şi cu minorul.
Toate aceste considerente conduc la concluzia că fapta pentru care este cercetată persoana solicitată de către autorităţile canadiene este incriminată în legislaţia penală românească, dar se încadrează numai în infracţiunea prevăzută în art. 379 C. pen., sancţionată cu pedeapsa închisorii de la o lună la 3 luni sau amendă.
Acest punct de vedere a fost exprimat în jurisprudenţă, chiar în materia cooperării internaţionale, căci, fiind analizate denumirea şi conţinutul normelor de incriminare din statul solicitant, comparativ cu cele din legislaţia românească, o faptă similară cu cea pentru care se solicită extrădarea în cauza de faţă a fost încadrată din punct de vedere juridic doar în infracţiunea prevăzută în art. 379 alin. (1) C. pen. român (decizia nr. 2911 din 30 octombrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, www.scj.ro).
Revenind la speţa de faţă, în ce priveşte pronunţarea unei hotărâri în materie civilă privind răpirea internaţională de copii (hotărârea din 10 februarie 2015 a Tribunalului Bucureşti, Secţia IV-a civilă, rămasă definitivă, prin care s-a admis cererea formulată de tatăl minorului şi numita A. a fost obligată să înapoieze minorul tatălui, B., la reşedinţa obişnuită a copilului din Canada), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că nu influenţează calificarea faptei din punct de vedere al legii penale, care este de strictă interpretare şi aplicare.
Drept urmare, verificând ansamblul condiţiilor prevăzute de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală care reglementează procedura specială a extrădării pasive din România, se constată că nu este îndeplinită condiţia referitoare la gravitatea pedepsei, dispoziţiile art. 26 din acelaşi act normativ reglementând faptul că extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a judecăţii, pentru fapte a căror săvârşire atrage potrivit legislaţiei statului solicitant şi legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an (...).
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 53 din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis contestaţiile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de persoana solicitată A. împotriva sentinţei nr. 90 din 24 mai 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, a desfiinţat, în totalitate, sentinţa penală atacată şi, rejudecând:
A respins cererea de extrădare formulată de autorităţile judiciare din Canada împotriva persoanei extrădabile A.