Decizia nr. 942/2015
Deliberând asupra cererii de revizuire formulată de către revizuientul A. împotriva deciziei penale nr. 2578 din 07 iulie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/35/2008, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 9 din 29 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia penală, în Dosarul nr. x/35/2008, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., au fost achitaţi inculpaţii B. şi C. de sub învinuirea săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 250 alin. (3) C. pen. în dauna părţii vătămate A.
În baza art. 346 alin. (3) C. proc. pen., a respins cererile formulate de părţile civile A. şi Spitalul Clinic de Urgenţă Oradea pentru acordarea despăgubirilor civile.
În baza art. 192 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost obligată partea civilă A. să plătească statului suma de 5960 RON cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, din 5 martie 2008 au fost trimişi în judecată în stare de libertate inculpaţii B., comisar - organ de cercetare al Poliţiei judiciare şi C., agent principal la Poliţia municipiului Salonta - organ de cercetare al poliţiei judiciare, în sarcina cărora s-a reţinut săvârşirea infracţiunii prev. de art. 250 alin. (3) C. pen., constând în faptul că la data de 14 august 2007 aceştia, aflându-se în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, au agresat-o pe partea vătămată A., aplicându-i numeroase lovituri în zona gâtului, atât pe terasa din faţa Motelului Restaurant D. din Mădăraş, cât şi la sediul poliţiei, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 15 zile de îngrijiri medicale.
Prima instanţă a considerat că din probele administrate la parchet şi în faţa instanţei a rezultat că este evidentă existenţa unei vătămări reale suferite de partea vătămată A., confirmată de către ansamblul actelor medicale de la dosar, însă este discutabilă problema identităţii persoanei care a cauzat victimei aceste leziuni.
Agresiunea exercitată de inculpaţii B. şi C. asupra victimei, ca fundament al acuzaţiilor aduse, este confirmată, în mod direct doar de către partea vătămată şi martorul E., iar indirect de către rudele victimei care l-au vizitat la spital, persoane ce nu au perceput în mod real incidentul.
A înlăturat probele mediate ca neavând un fundament puternic, bazat pe descrierea unor stări de fapt necontestate, precum şi declaraţia martorului E., prezent la primele două etape ale presupusului incident (pe terasa Motelului D. şi cu ocazia deplasării la maşina Poliţiei), ca fiind singulară şi în totală contradicţie cu depoziţiile celorlalţi martori.
A reţinut, din coroborarea declaraţiilor martorilor prezenţi: martorul F., G., H., I., J., că partea vătămată A. nu a fost agresată pe terasa localului, conduita corespunzătoare a acesteia neimpunând intervenţia organelor de Poliţie.
A sesizat că acuzaţiile aduse inculpaţilor se fundamentează sub aspectul leziunilor faringiene produse victimei, pe agresiunea exercitată cu ocazia urcării în maşina poliţiei, când, conform relatărilor părţii vătămate şi a martorului E., aceasta a fost lovită cu pumnii în zona gâtului.
Ca atare, Curtea a reţinut că este exclusă participarea în vreun mod a inculpatului la agresarea victimei cu ocazia urmării în maşină, iar acuzaţiile în acest sens sunt nefondate.
Un alt aspect reţinut este cel al dispunerii persoanelor în cele două maşini ale Poliţiei: partea vătămată A. şi martorul E. într-una din maşini împreună cu agentul K., iar numitul L. a fost condus la maşină de inculpatul C. şi agentul de poliţie G., martorul H. venind de bunăvoie însoţit de agentul de poliţie M.
În acest context, inculpatul C. nu a avut un contact direct cu victima, fiind în imposibilitate de a o agresa la urcarea în maşină.
În ce priveşte susţinerile de agresiune suferite de victimă la sediul Poliţiei, a constatat că sunt nefondate, inculpatul B. fiind prezent într-un alt birou decât cel în care au fost repartizaţi partea vătămată şi martorul H. Probele testimoniale coroborate cu declaraţiile inculpaţilor şi parţial cu declaraţiile părţii vătămate relevă faptul că nici inculpatul B. şi nici inculpatul C. nu au exercitat violenţe asupra părţii vătămate.
Inculpatul B. a intrat la un moment dat în biroul unde se afla partea vătămată, aceasta plângându-i-se că se simte foarte rău, motiv care l-a determinat pe inculpat să procedeze în consecinţă, dispunând acordarea ajutorului medical şi apoi transportarea victimei la Spital.
Un alt argument, reţinut că ar exclude orice fel de acuzaţie împotriva inculpatului C., a fost imposibilitatea recunoaşterii acestuia cu ocazia efectuării recunoaşterii în grup de către victimă. Astfel, probele directe administrate relevă, fără dubiu, că deşi partea vătămată l-a indicat nominativ ca şi persoană care l-a agresat, pe inculpatul C., a fost în imposibilitate de a-l recunoaşte, identificându-l pe martorul N.
A reţinut că în contextul probator expus mai sus, acuzaţiile aduse celor 2 inculpaţi nu sunt suficient de puternice încât să justifice condamnarea lor.
Împotriva sentinţei penale menţionate au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi partea civilă A.
Prin decizia penală nr. 2578 din 07 iulie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi de partea civilă A. şi a obligat-o pe aceasta din urmă la plata cheltuielilor de judecată.
Prin cererea înregistrată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului sub nr. 65804/2009, partea civilă A. a invocat încălcarea art. 3 din Convenţie sub aspect material şi procedural.
Prin hotărârea pronunţată la 03 februarie 2015, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în aspectele sale materiale şi procedurale.
S-au stabilit despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat părţii-civile A. în valoare de 11700 euro, în moneda naţională a statului pârât la cursul de schimb stabilit pentru data plăţii, plus dobânzi, respingându-se cererea de reparaţie echitabilă în rest.
Pentru a se pronunţa hotărârea anterior menţionată, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamantul a invocat încălcarea art. 3 din Convenţie, susţinând că a fost victima relelor tratamente nejustificate în momentul interpelării sale de către poliţie, deşi nu s-a opus interpelării.
Totodată a susţinut că jurisdicţiile interne au interpretat în mod eronat legile în vigoare şi probele depuse la dosar, ceea ce a avut drept consecinţă o soluţionarea cauzei pe fond în favoarea poliţiştilor. Jurisdicţiile naţionale au ignorat complet documentele medicale care atestau rănile sale şi nu au furnizat nici o explicaţie în ceea ce priveşte leziunile grave pe care le-a suferit.
În aprecierea asupra acestei cereri, Curtea Europeană a reţinut, în esenţă, că, pentru a intra sub incidenţa art. 3 din Convenţie, relele tratamente trebuie să atingă un prag minim de gravitate. Aprecierea acestui minim este relativă şi depinde de ansamblul datelor cauzei, în special de durata tratamentului şi de efectele psihice sau mentale, precum şi de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei. Când un individ este privat de libertate, utilizarea forţei fizice faţă de acesta, atunci când comportamentul individului nu o face necesară, aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenţie.
S-a apreciat că rănile constatate a fi fost suferite de partea civilă, având în vedere gravitatea tratamentelor pe care o atestă, au cauzat în mod incontestabil reclamantului suferinţe ce pot intra în câmpul de aplicare al art. 3 din Convenţie.
Statului îi revine responsabilitatea de a furniza o explicaţie convingătoare în ceea ce priveşte provenienţa rănilor survenite în arest, aşa cum s-a reţinut în cauza Ribitsch contra Austriei sau în cauza Salaman contra Turciei, sau cu ocazia altor forme de privare de libertate, aşa cum s-a reţinut în cauza Keenan contra Regatului Unit.
De atunci, imposibilitatea de a stabili circumstanţele exacte în care o persoană aflată sub controlul agenţilor statului a fost rănită, nu o împiedică să ajungă la o constatare a încălcării materiale a art. 3 din Convenţie.
Luând în considerare faptul că instanţele interne nu au constatat existenţa unor răni care ar fi fost anterioare reţinerii părţii civile de către agenţii de poliţie, precum şi faptul că acesta a fost rapid prezentat unui medic care a decis să-l interneze de urgenţă, după sosirea la secţia de poliţie, precum şi lipsa totală a explicaţiilor Guvernului şi imposibilitatea de a stabili circumstanţele exacte în care reclamantul a fost rănit, a constatat o încălcare a art. 3 din Convenţie în sens material.
Sub aspect procedural, a reţinut că jurisdicţiile naţionale au admis că reclamantul a fost rănit în cadrul incidentului din 14 august 2007 şi că, deşi existenţa reală a leziunilor nu a fost contestată şi nu a fost enunţată ipoteza automutilării, instanţele au închis cazul.
Or, dat fiind rolul cheie pe care îl joacă jurisdicţiile interne în stabilirea faptelor, este de aşteptat ca acestea să lămurească circumstanţele în care reclamantul a fost rănit, ori se observă că acestea nu s-au aplecat asupra contradicţiei dintre declaraţiile martorilor care afirmau că reclamantul nu a fost rănit de poliţişti şi gravitatea leziunilor constatate la reclamant în momentul spitalizării sale în urgenţă.
Totodată, s-a reţinut că nu s-a efectuat o anchetă in rem pentru identificarea celor responsabili.
Prin urmare, s-a estimat că ancheta derulată nu a permis să se stabilească în mod suficient de exact circumstanţele în care reclamantul a fost rănit şi a constatat o încălcare a art. 3 din Convenţie în aspectul său procedural.
În baza hotărârii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului partea civilă A., prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba-Iulia sub Dosar nr. x/57/2015, a solicitat revizuirea sentinţei penale nr. 9 din 29 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia în Dosarul nr. x/35/2008, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2578/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În susţinerea cererii de revizuire s-a susţinut, în esenţă, că prin hotărârea dată la 3 februarie 2015 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 3 din Convenţie iar consecinţa gravă a încălcării Convenţiei continuă să se producă şi nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Prin încheierea de şedinţă din data de 10 septembrie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a admis în principiu cererea de revizuire formulată de partea civilă A.
Ulterior, în şedinţa din 25 septembrie 2015, a pus în discuţie, din oficiu, competenţa de soluţionare a cererii de revizuire formulate.
Prin sentinţa penală din 02 octombrie 2015 Curtea de Apel Alba Iulia a hotărât declinarea competenţei de soluţionare a cererii de revizuire formulate de revizuentul parte civilă A. în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 21 octombrie 2015.
Analizând cererea de revizuire formulată de revizuentul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, constată următoarele:
Potrivit art. 465 C. proc. pen. hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale pot fi supuse revizuirii, dacă vreuna din consecinţele grave ale încălcării Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta continuă să se producă şi nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Înalta Curte reaminteşte că, drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetăţenilor considerate ca esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea lor, indispensabile dezvoltării personalităţii umane, drepturi care sunt stabilite prin Constituţie şi garantate de aceasta, precum şi de legile în materie.
Reglementarea procedurii de revizuire în cazul hotărârilor CEDO este impusă de necesitatea de a înlătura consecinţele încălcării prevederilor Convenţiei europene în procesele penale, atunci când aceste consecinţe continuă să se producă şi după constatarea încălcării prin hotărâre CEDO definitivă.
Spre deosebire de cazurile prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. a)-f) C. proc. pen. revizuirea în cazul prevăzut de art. 465 alin. (1) nu presupune admisibilitatea cererii în principiu.
Astfel, admisibilitatea cererii de revizuire se analizează prin îndeplinirea cumulativă a unei triple condiţii: existenţa unei hotărâri definitive a Curţii Europene prin care să se fi constatat o încălcare a drepturilor fundamentale şi vreuna din consecinţele grave ale încălcării să continue să se producă şi să nu poată fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Înalta Curte constată că cererea de revizuire a fost formulată de o persoană cu privire la care Curtea Europeană a constatat încălcarea unui drept reglementat de Convenţie, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului ce constată această încălcare este definitivă, iar cererea de revizuire a fost introdusă în termenul legal.
Înalta Curte reţine că şi cea de-a doua condiţie impusă de prevederile art. 465 C. proc. pen. este îndeplinită întrucât consecinţele grave ale încălcării drepturilor prevăzute de Convenţie, constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, continuă să se producă în prezent în condiţiile în care organele de urmărire penală nu au efectuat o anchetă in rem pentru a elucida circumstanţele în care revizuientul a fost rănit şi nici persoana/persoanele responsabile. Mai mult, deşi s-a constatat că revizuientul a fost vătămat în timp ce se afla în custodia poliţiei, se continuă executarea silită cu privire la plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligat prin hotărârea a cărei revizuire se cere.
În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie, se constată că încălcarea drepturilor revizuientului se poate remedia doar prin demararea unei anchete penale in rem în cadrul căreia organele de urmărire penală să stabilească situaţia de fapt şi să identifice persoanele responsabile, în condiţiile în care C. proc. pen., spre deosebire de vechea reglementare, nu mai prevede posibilitatea extinderii urmăririi penale cu privire la alte persoane, astfel că procedura specială a revizuirii nu constituie remediul eficient înlăturării unor potenţiale efecte negative.
Astfel, constatarea de către Curtea Europeană a încălcării art. 3 din Convenţie nu este de natură a determina concluzia în sensul că se impune reformarea unei hotărâri definitive pronunţată cu respectarea art. 6 din Convenţie.
Pentru considerentele ce preced, având în vedere neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 465 C. proc. pen., în temeiul art. 465 alin. (10) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei penale nr. 2578 din 07 iulie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/35/2008.
Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
I. Constată competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, de examinare a cererii de revizuire în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului formulată de partea civilă A.
II. Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului formulată de partea civilă A. împotriva deciziei penale nr. 2578 din 07 iulie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/35/2008.
Obligă revizuientul la plata sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 08 decembrie 2015.