Abuz în serviciu. Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016. Recurs în casaţie
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni de corupţie şi de serviciu. Infracţiuni de serviciu
Indice alfabetic: Drept penal
- abuz în serviciu
C. pen., art. 297
Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016
C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 7
Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016 privind infracţiunea de abuz în serviciu constituie o decizie interpretativă, prin care nu s-a constatat neconstituţionalitatea normei de incriminare a abuzului în serviciu, ci s-a stabilit că norma de incriminare este constituţională în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii.” Aplicarea unei astfel de decizii interpretative a Curţii Constituţionale nu poate fi realizată cu privire la hotărârile definitive pe calea recursului în casaţie, în baza dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 422/RC din 18 octombrie 2016
Prin sentinţa penală nr. 40 din 14 aprilie 2015, Judecătoria Jibou, între altele:
În baza art. 248 C. pen. anterior raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, a condamnat pe inculpatul A. pentru comiterea infracţiunii de corupţie prin abuz în serviciu contra intereselor publice.
În baza art. 289 C. pen. anterior raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior, a condamnat pe inculpatul A. pentru comiterea infracţiunii de corupţie prin fals intelectual, săvârşită în scopul de a ascunde comiterea uneia dintre infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a sau săvârşită în realizarea scopului urmărit printr-o asemenea infracţiune (de corupţie sau asimilată corupţiei).
S-a făcut aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior.
În baza art. 248 C. pen. anterior raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, a fost condamnat inculpatul B. pentru comiterea infracţiunii de corupţie prin abuz în serviciu contra intereselor publice.
În baza art. 289 C. pen. anterior raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior, a condamnat pe inculpatul B. pentru comiterea infracţiunii de corupţie prin fals intelectual, săvârşită în scopul de a ascunde comiterea uneia dintre infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a sau săvârşită în realizarea scopului urmărit printr-o asemenea infracţiune (de corupţie sau asimilată corupţiei).
S-a făcut aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior.
Faptele inculpatului A., care în cursul anului 2009, îndeplinind funcţia de pădurar în cantonul C., având în pază cantonul respectiv, nu a sesizat Ocolului Silvic D. cu privire la tăierea unui număr de 376 arbori nemarcaţi, nu a întocmit acte de constatare, respectiv de infracţiuni şi contravenţii, iar cu ocazia controlului efectuat, în data de 22 septembrie 2009, a semnat procesul-verbal de control din 23 septembrie 2009, în care s-a consemnat că nu au fost identificaţi arbori tăiaţi ilegal, deşi a constatat, în realitate, existenţa mai multor arbori tăiaţi ilegal, prin faptele inculpatului fiind cauzat un prejudiciu total de 114.855,772 lei, s-a considerat că întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice şi fals intelectual, prevăzute în art. 248 C. pen. anterior raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 289 C. pen. anterior raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000.
Faptele inculpatului B., care, având funcţia de şef district şi având de executat în baza delegaţiei Direcţiei Silvice E. din 19 aprilie 2010 un control de fond în cantonul C., a atestat în fals în actul de control că în cantonul C. erau doar 6 cioate imputabile pădurarului provenind din tăieri ilegale, cu ocazia supracontrolului constatându-se pe suprafaţa cantonului C. un număr de 376 cioate de la arbori tăiaţi ilegal, din care 349 cioate au fost identificate în partida X., prin modul necorespunzător de efectuare a controlului cauzându-se Direcţiei Silvice E. un prejudiciu total de 114.855,772 lei, care, dacă nu se dispunea supracontrolul, nu avea cum să fie constatat, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice şi fals intelectual, prevăzute în art. 248 C. pen. anterior raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, art. 289 C. pen. anterior raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000.
Prin decizia nr. 210/A din 16 februarie 2016, Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelurile declarate, între alţii, de inculpaţii A. şi B. împotriva sentinţei penale nr. 40 din 14 aprilie 2015 a Judecătoriei Jibou, a desfiinţat sentinţa cu privire la greşita reţinere a dispoziţiilor art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi a înlăturat din încadrarea juridică a faptelor de fals intelectual prevăzute în art. 289 C. pen. anterior reţinute în sarcina inculpaţilor A. şi B. dispoziţiile art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000.
Prin cererile înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în urma înaintării acestora de către Curtea de Apel Cluj, au declarat, împotriva deciziei nr. 210/A din 16 februarie 2016 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, recurs în casaţie, între alţii, inculpaţii A. şi B.
Examinând admisibilitatea în principiu a cererilor de recurs în casaţie cu care a fost învestită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin încheierea nr. 226/RC din 28 iunie 2016, a admis în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 210/A din 16 februarie 2016 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori.
Examinând motivele de recurs în casaţie invocate de către inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 210/A din 16 februarie 2016 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
I. Cu privire la solicitarea formulată oral, cu ocazia dezbaterilor, de către inculpaţii A. şi B. (care din acest considerent nu a putut fi examinată în faza admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie), în sensul de a se dispune achitarea lor pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, raportat la decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, prin care s-a declarat neconstituţional art. 297 C. pen. şi, ca urmare a celor statuate în cuprinsul acesteia, infracţiunea de abuz în serviciu a fost dezincriminată, astfel încât sunt incidente dispoziţiile art. 4 C. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o consideră nefondată pentru următoarele considerente:
Conform art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată şi art. 147 din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, fapt ce duce la concluzia că deciziile Curţii se aplică numai pentru viitor şi nu pot aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, întrucât s-ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive.
Principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în cea comunitară, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului; atingerea acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, iar o derogare adusă trebuie să fie limitată şi numai pentru motive substanţiale şi imperioase (cauza Stanca Popescu c. României).
Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016 nu s-a constatat neconstituţionalitatea art. 297 C. pen., ci s-a definit sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” din conţinutul textului de lege, decizia menţionată fiind una de interpretare a normei legale din perspectivă constituţională. Astfel, instanţa constituţională poate stabili că o normă este constituţională doar într-o anumită interpretare, toate celelalte posibile interpretări fiind incompatibile cu Constituţia, norma juridică fiind salvată fără intervenţia legiuitorului.
Astfel, de la momentul pronunţării hotărârii de condamnare în prezenta cauză şi până la momentul soluţionării recursurilor în casaţie, declarate de inculpaţii A. şi B., se constată că nu a intervenit nicio lege care să dezincrimineze fapta pentru care au fost condamnaţi recurenţii, pentru a putea fi incidente dispoziţiile art. 4 C. pen.
Decizia de constatare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor dintr-o lege sau ordonanţă face parte din ordinea juridică normativă; prin efectul acesteia prevederea neconstituţională îşi încetează aplicarea pentru viitor, împrejurare în care devin aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. (2) C. pen. în situaţia cauzelor aflate pe rol sau art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. pentru hotărârile definitive.
Or, prin cauze aflate pe rolul instanţelor de judecată se înţelege un proces penal în curs de soluţionare, fie în faza de cameră preliminară, fie în faza de judecată (prima instanţă sau apel), practic acele cauze nesoluţionate definitiv. Având în vedere caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor Curţii Constituţionale, prevăzut în art. 147 alin. (4) din Constituţie, rezultă că, pe toată durata de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate (aşa cum este şi prezenta cauză) decât în condiţiile art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Astfel, faţă de aceste considerente, solicitările inculpaţilor A. şi B. de a se dispune achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, raportat la decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, sunt nefondate.
II. Inculpaţii şi-au întemeiat cererile de recurs în casaţie pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.”
Verificând, pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, susţinerile inculpatului A., sub aspectul neîntrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu privind latura obiectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le consideră nefondate.
Conform art. 248 C. pen. anterior, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice constă în omisiunea funcţionarului public de a îndeplini un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu ori în îndeplinirea în mod defectuos a acestuia, în cadrul şi în limitele atribuţiilor de serviciu. De asemenea, este necesar ca acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul material al faptei să cauzeze o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat sau o pagubă patrimoniului acesteia, iar între fapta funcţionarului public şi rezultatul produs să existe legătură de cauzalitate.
În speţă, se constată că apărarea inculpatului A. se axează pe neîndeplinirea elementului material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute în art. 248 C. pen. anterior, în sensul inexistenţei neîndeplinirii unui act ce intra în atribuţiile sale de serviciu sau a îndeplinirii în mod defectuos, deoarece acesta susţine că nu avea obligaţia efectuării controlului în timpul exploatării masei lemnoase; acest lucru revenea personalului împuternicit, conform art. 18 alin. (2) din Ordinul nr. 606 din 30 septembrie 2008 al Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. Apărarea inculpatului se axează pe existenţa acestor reglementări pe care susţine că le cunoştea şi potrivit cărora nu avea nicio atribuţie de efectuare a controlului, însă omite să facă referiri la atribuţiile pe care le avea atât potrivit fişei postului, cât şi Regulamentului de pază.
În aceste condiţii, dacă inculpatul, aşa cum arată, cunoştea că nu avea nicio atribuţie în ceea ce priveşte controlul în timpul exploatării masei lemnoase, se pune întrebarea de ce a participat la acest control alături de F. şi G. şi în ce calitate. Răspunsul la această întrebare este dat chiar de conţinutul procesului-verbal, întocmit cu ocazia controlului, pe care inculpatul l-a semnat fără nicio obiecţiune. Din conţinutul procesului-verbal din 23 septembrie 2009 rezultă participarea inculpatului A. nu în calitate de personal silvic împuternicit, ci în calitate de pădurar, titular de canton, aspect care vine să confirme faptul că, în această calitate, inculpatul, aşa cum rezultă din atribuţiile prevăzute în fişa postului, avea obligaţia „să verifice respectarea regulilor de teren şi scoaterea materialelor lemnoase în termenele stabilite la parchetele din cantonul său, să sesizeze eventualele abateri şi să încheie acte de contravenţie sau infracţiuni, conform reglementărilor în vigoare”, obligaţie pe care, aşa cum rezultă din actele dosarului, nu şi-a îndeplinit-o.
Existenta dispoziţiei din art. 18 alin. (2) din Ordinul nr. 606 din 30 septembrie 2008 al Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, potrivit căreia controlul exploatării masei lemnoase se făcea de către personalul împuternicit, nu este de natură a-l exonera pe pădurar de îndeplinirea atribuţiilor cuprinse în fişa postului.
De asemenea, existenţa obligaţiei de verificare şi constatare a neregulilor ivite în cursul exploatării, cuprinsă în fişa postului pentru pădurar, nu poate fi exclusă nici datorită existenţei dispoziţiei legale referitoare la suportarea prejudiciului de către persoana care a efectuat exploatarea. Textele legale invocate de către inculpatul A., art. 65 alin. (2) din Codul silvic, vizează instituirea unei răspunderi finale pentru prejudiciul cauzat de agentul economic, dar nu conferă acestuia drepturi absolute asupra pădurii exploatate, întrucât o asemenea interpretare goleşte practic de conţinut răspunderea pădurarului, aşa cum este stabilită prin H. G. nr. 1076/2009 şi fişa postului, având drept efect tăierea necontrolată a arborilor nemarcaţi. Dispoziţiile art. 65 alin. (2) din Codul silvic şi cele prevăzute în art. 18 alin. (2) din Ordinul nr. 606 din 30 septembrie 2008 al Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nu-l exonerează pe inculpat de efectuarea controalelor şi nici nu constituie o cauză exoneratoare de răspundere penală.
Or, aşa cum sunt menţionate atribuţiile de serviciu ale inculpatului, atât în art. 6 din H. G. nr. 1076/2009 privind Regulamentul de pază, cât şi în fişa postului, rezultă că pădurarul poartă răspunderea pentru modul în care îşi desfăşoară activitatea de pază a cantonului, răspunde de pagubele nedescoperite sau neraportate la timp, de neregulile constatate în cantonul său, apără integritatea fondului forestier împotriva tăierilor ilegale de arbori şi a sustragerii de lemn sau a altor produse ale pădurii, distrugerii construcţiilor, instalaţiilor, bornelor, culturilor, degradării arborilor, puieţilor şi lăstarilor, precum şi a altor acte ilegale. Practic, atribuţiile inculpatului A. antrenau răspunderea acestuia pentru paza cantonului şi raportarea tăierilor ilegale de arbori.
Mai mult, cu ocazia controlului efectuat la data de 22 septembrie 2009, aşa cum rezultă din declaraţiile inculpaţilor F. şi G. şi chiar ale inculpatului A., s-a constatat, pe marginea drumului de acces către parcela dată în exploatare, existenţa unor arbori tăiaţi ilegal, aspect pe care inculpatul a omis să-l menţioneze, încălcându-şi obligaţia, prevăzută în fişa postului, aceea de a sesiza eventuale abateri, de a încheia acte de contravenţii sau infracţiuni.
Din actele dosarului se constată că, până la controlul dispus de către Direcţia Silvică E., inculpatul A. nu a sesizat Ocolul Silvic D. cu privire la existenţa unor pagube în parchetul unde a exploatat masă lemnoasă H. şi nici nu a depus acte de constatare a contravenţiilor sau infracţiunilor, deşi cunoştea de existenţa acestora, încălcându-şi atribuţiile menţionate.
Apărarea sa, referitoare la faptul că prin decizia civilă nr. 2404/2012 a Curţii de Apel Cluj, Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal s-a confirmat că nu avea nicio atribuţie de serviciu în sensul celor reţinute de parchet, întrucât nu i-a fost reţinută nicio abatere disciplinară şi s-a dispus reintegrarea sa, fiind în prezenţa încălcării art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin declanşarea a două proceduri independente, având ca obiect aceleaşi fapte (cauza Lungu c. României), este nefondată, în condiţiile în care instanţa civilă s-a pronunţat pe alte aspecte decât cele pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, respectiv cele care ţin de legalitatea concedierii în legătură cu primirea parchetului de la agentul economic şi nu vizează neefectuarea controalelor de către inculpat în respectarea atribuţiilor sale de serviciu. Astfel, nu se poate concluziona în sensul că instanţa civilă a statuat, anterior, cu autoritate de lucru judecat asupra faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, în condiţiile în care nu a mai fost declanşată o altă procedură penală, încheiată cu achitarea sau condamnarea definitivă a inculpatului cu privire la aceleaşi fapte.
Cât priveşte invocarea cauzei Lungu c. României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6, în sensul că „derularea simultană şi în paralel a două proceduri independente cu privire la aceleaşi fapte, care au condus la două hotărâri radical diferite, aduce atingere principiului securităţii juridice”, este de subliniat că, atât în Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 21 octombrie 2014, cât şi în cauza Fransson (Curtea de Justiţie a Uniunii Europene) procedurile penale şi civile privesc acuzaţii de fraudă fiscală, respectiv existenţa sau inexistenţa unor obligaţii de plată şi nu îndeplinirea defectuoasă a unor atribuţii de serviciu.
De asemenea, între fapta inculpatului şi rezultatul produs, un prejudiciu de 114.855,772 lei, există legătură de cauzalitate.
Astfel, în mod corect, pentru argumentele învederate, pe larg, în cuprinsul hotărârii instanţei de apel şi pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi le însuşeşte (cauza Helle c. Finlandei), s-a apreciat că faptele inculpatului A., care, în anul 2009, îndeplinind funcţia de pădurar în cantonul C., nu a sesizat Ocolul Silvic D. cu privire la tăierea unui număr de 376 arbori nemarcaţi, nu a întocmit acte de constatare, iar cu ocazia controlului efectuat în data de 22 septembrie 2009 a semnat procesul-verbal de control din 23 septembrie 2009, în care s-a consemnat că nu au fost identificaţi arbori tăiaţi ilegal, deşi, în realitate, existau mai mulţi arbori tăiaţi ilegal, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute în art. 248 şi art. 289 C. pen. anterior.
În legătură cu menţiunile consemnate în procesul-verbal la 23 septembrie 2009 s-a demonstrat, din probele dosarului, că nu corespund adevărului; la data efectuării controlului cei 376 de arbori nemarcaţi erau deja tăiaţi, fapta înscriindu-se în tipicitatea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută în art. 289 C. pen. anterior.
Astfel, inculpatul A., în cadrul atribuţiilor de serviciu, a semnat procesul-verbal din 23 septembrie 2009, în conţinutul căruia s-au menţionat date necorespunzătoare adevărului, fapta sa întrunind elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 289 C. pen. anterior.
Cu privire la recursul în casaţie declarat de inculpatul B., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Apărarea inculpatului B. s-a axat, ca şi în cazul inculpatului A., pe neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, susţinând lipsa de cauzalitate între îndeplinirea defectuoasă a unei atribuţii de serviciu şi cauzarea prejudiciului, reprezentat de contravaloarea celor 376 de arbori, apărare care, în opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este nefondată.
Este adevărat că procesul-verbal de control a fost întocmit de inculpat în aprilie 2010, iar arborii nemarcaţi au fost tăiaţi încă din 2009, însă aceste aspecte nu au fost aduse la cunoştinţa instituţiei prejudiciate, Ocolul Silvic D. şi, astfel, nu antrenau nicio răspundere a autorului prejudiciului, inculpatul urmărind să ascundă prejudiciul cauzat, motiv pentru care există raport de cauzalitate între fapta inculpatului şi prejudiciul înregistrat de Ocolul Silvic D.
În ceea ce priveşte critica inculpatului B. referitoare la greşita reţinere în concurs ideal a infracţiunii de abuz în serviciu cu infracţiunea de fals intelectual, în opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie acestea pot coexista, condiţia fiind ca fapta de falsificare de către funcţionarul public a unui înscris oficial să determine şi o pagubă sau o vătămare a drepturilor, intereselor legitime ale unei persoane.
Or, atâta vreme cât inculpatul, funcţionar public, însărcinat cu atribuţii de control, nu a consemnat în procesul-verbal, întocmit în urma controlului efectuat, existenţa prejudiciului sunt întrunite cerinţele prevăzute de legiuitor, iar cele două fapte se află în concurs ideal (în acelaşi sens este şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5439/2005).
În ceea ce priveşte critica inculpatului B. privind neîntrunirea laturii subiective a infracţiunii de fals intelectual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a probelor sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei de apel neputând fi cenzurate în niciun fel. Astfel, cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. permite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să verifice existenţa corespondenţei între fapta concretă stabilită prin hotărârea definitivă de condamnare, numai sub aspectul laturii obiective, nu şi sub aspectul laturii subiective, care nu poate fi cenzurată din perspectiva noţiunii de „faptă ce nu este prevăzută de legea penală.”
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 210/A din 16 februarie 2016 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori.