Asupra apelului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 47 din 16 iulie 2015 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 459 C. proc. pen. a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Sentinţei penale nr. 47 din 16 iulie 2015 a Curţii de Apel Suceava, definitivă prin Decizia penală nr. 471/A din 18 decembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca inadmisibilă.
S-au reţinut în esenţă următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rol la data de 29 noiembrie 2017 sub nr. x/39/2017, condamnatul A. a solicitat revizuirea Sentinţei penale nr. 47 din 16 iulie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Suceava în Dosarul nr. x/39/2014, rămasă definitivă prin Decizia nr. 471/A din 18 decembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocând ca şi temeiuri de drept art. 453 lit. a) şi f) C. proc. pen.
În motivare, în esenţă, s-a susţinut că prin sentinţa a cărei revizuire a solicitat-o a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 246 C. pen. din 1969 şi fals intelectual prev. de art. 289 C. pen. din 1969, reţinându-se în sarcina sa faptul că în calitate de executor judecătoresc, în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu referitoare la Dosarul de executare nr. x/2008, având ca obiect executarea silită a Sentinţei civile nr. 14467 din 19 octombrie 2007 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, cu ştiinţă nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile prevăzute de lege referitoare la întocmirea şi comunicarea către persoana vătămată SC B. SRL Bucureşti a procesului-verbal de eliberare a sumei realizate prin executare şi continuarea executării prin distribuirea către persoana vătămată a sumei de 12.581,65 lei încasată în urma executării silite, cauzând astfel o pagubă societăţii menţionate şi, totodată că, ar fi întocmit în fals un proces-verbal de încheiere a executării silite în Dosarul de executare nr. x/2008 în care ar fi scris necorespunzător că litigiul a fost stins întrucât s-a plătit direct creditorului.
A supus analizei că, în ceea ce priveşte primul motiv de revizuire a obţinut dovezi după terminarea procesului din care rezultă că SC B. SRL Bucureşti este o societate, care şi-a schimbat în decursul anilor de mai multe ori sediul şi denumirea, creându-şi un mod fraudulos de a acţiona în scopul de a realiza venituri ilicite, prin realizarea unor lucrări/proiecte necorespunzătoare şi prin utilizarea ulterioară a procedurilor de executare silită împotriva beneficiarilor, care fiind nemulţumiţi de serviciile prestate refuzau să achite sumele înscrise în contracte, cum a procedat şi în cazul său. La data încheierii executării silite din Dosarul de executare nr. x/2008 situaţia financiară a BEJ pe care-l reprezenta era corespunzătoare şi permitea acoperirea sumei datorate societăţii creditoare, nefiind reală susţinerea din actul de sesizare potrivit căreia soldul contului curent era de 124,95 lei. A învederat revizuentul că, deşi a încercat să distribuie suma rezultată din executare, prezentându-se la bancă şi completând ordinul de plată, operaţiunea nu a putut fi efectuată deoarece nu corespundea noua denumire a societăţii cu deţinătorul contului în care trebuia făcută plata, funcţionara de la bancă putând depune mărturie în acest sens.
În argumentarea celui de-al doilea motiv de revizuire pe care l-a invocat, în esenţă, a făcut referire la Decizia nr. 392 din 21 iunie 2017 a Curţii Constituţionale prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatându-se că dispoziţiile art. 246 C. pen. 1969 sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestui articol se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii". În considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a formulat critici cu privire la lipsa unui prag valoric sau a intensităţii vătămării rezultate din comiterea faptei de abuz în serviciu, subliniind că revine legiuitorului sarcina de a reglementa valoarea pagubei şi gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei de abuz în serviciu, cu aplicarea principiului ultima ratio, astfel cum acesta a fost dezvoltat în doctrină şi jurisprudenţă (inclusiv cea a Curţii Constituţionale), aceste circumstanţieri fiind necesare pentru delimitarea răspunderii penale de celelalte forme de răspundere juridică. Totodată, Curtea a reţinut că, dată fiind natura omisiunii legislative relevate intră în sfera de competenţă a legiuitorului primar sau delegat, obligaţia de a reglementa acest prag valoric sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu. Curtea Constituţională a mai reţinut în considerentele deciziei şi faptul că "ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecinţele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanţii împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare şi predictibile este obligatorie". De asemenea, s-a criticat faptul că dispoziţiile penale referitoare la abuzul în serviciu sunt formulate în sens larg şi în termeni vagi ce determină un grad sporit de impredictibilitate, aspect problematic din perspectiva art. 7 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, precum şi a altor cerinţe fundamentale ale principiului statului de drept, această redactare constituind premisa unor interpretări şi aplicări arbitrare/aleatorii ale legii.
A considerat că aceste considerente din decizia Curţii Constituţionale au relevanţă în cauza de faţă, deoarece hotărârea sa de condamnare s-a întemeiat pe o prevedere legală discutabilă, ce a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate, iar consecinţele încălcării dispoziţiilor legii fundamentale continuă să se producă asupra sa şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea Sentinţei penale nr. 47/2015 a Curţii de Apel Suceava, în acest sens a invocat şi Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, Decizia nr. 107 din 27 februarie 2014 şi Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, prin care Curtea Constituţională a statuat că "omisiunea şi imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea dreptului fundamental pretins a fi încălcat" şi a considerat că i-au fost afectate drepturi şi libertăţi fundamentale prin acuzaţiile penale care i s-au adus, ajungând în situaţia de a fi condamnat pe nedrept pentru un aşa-zis abuz în serviciu, constând în faptul că nu a distribuit o sumă derizorie, de doar 12.581,65 lei, rezultată din executare silită, către creditoare, respectiv o societate comercială cu un statut neclar şi dubios ce şi-a schimbat denumirea şi sediul în timpul procedurilor de executare (acesta fiind motivul real al întârzierii distribuirii sumei respective).
În ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire pe care a formulat-o a considerat că acestea sunt îndeplinite, avându-se în vedere faptul că efectele unei decizii de admitere a instanţei de contencios constituţional se întind şi se produc erga omnes. Astfel cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa "soluţia legislativă care consacră dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea de atac a revizuirii nu intră în coliziune cu prevederile constituţionale privind efectele ex nunc ale deciziei de admitere a Curţii, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curţii. Efectele unei decizii de admitere pronunţate de instanţa de contencios constituţional sunt general valabile şi obligatorii, deoarece revizuirea este cea care în mod direct produce efecte pentru trecut şi nu decizia de admitere a Curţii Constituţionale, aceasta din urmă fiind numai un instrument, un motiv legal pentru reformarea viitoare a hotărârilor judecătoreşti care s-au întemeiat pe dispoziţia declarată neconstituţională. Prin urmare, decizia de admitere a Curţii Constituţionale mediază revizuirea şi nu invers, iar efectele pentru trecut, de remediere a aspectelor dintr-o hotărâre judecătorească definitivă ce nu au putut fi prevenite, sunt o consecinţă a căii de atac extraordinare, şi nicidecum a actului emis de instanţa de contencios constituţional" (în acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 1106 din 22 septembrie 2010, Decizia nr. 998/2012, Decizia nr. 130/2013 şi Decizia 474/2013).
În drept, şi-a întemeiat prezenta cerere pe dispoziţiile art. 452 şi art. 453 alin. (1) lit. a) şi f) C. proc. pen. şi pe dispoziţiile din Deciziile nr. 405/2016 şi nr. 392/2017 ale Curţii Constituţionale.
Prima instanţă, analizând admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire cu care a fost învestit, corelativ la dispoziţiile legale care reglementează această instituţie, prev. de art. 459 C. proc. pen., a reţinut următoarele:
Natura juridică deosebită a căilor de atac extraordinare a determinat o reglementare foarte prudentă din partea legii, astfel că sunt prevăzute condiţiile care să permită posibilitatea declanşării lor.
Pentru a se conferi activităţii de înfăptuire a justiţiei un caracter de stabilitate s-a decis ca hotărârile judecătoreşti definitive sunt executorii şi au autoritate de lucru judecat. Autoritatea de lucru judecat este considerată ca fiind acel principiu care nu permite declanşarea unei noi judecăţi cu privire la aceeaşi faptă şi aceeaşi persoană, dacă acestea au făcut obiectul unei judecăţi pentru care s-a pronunţat o hotărâre definitivă.
Autoritatea de lucru judecat împiedică atacarea pe căi obişnuite a hotărârilor judecătoreşti care au această putere, admiţându-se ideea că numai o împrejurare excepţională poate permite supunerea hotărârii definitive unei examinări şi numai printr-o procedură având caracter excepţional. În virtutea autorităţii de lucru judecat, hotărârea judecătorească penală este considerată ca o expresie a adevărului (res judicata pro veritate habetur). Cu toate acestea, în practică a reieşit că, în anumite situaţii, chiar hotărârile judecătoreşti rămase definitive sunt nelegale şi netemeinice, motiv pentru care în Codul de procedură penală s-au reglementat căile extraordinare de atac, ca remedii procesuale menite a repara erorile pe care le conţin.
Fiind o cale de atac extraordinară, având o natură juridică mixtă de anulare şi retractare, legiuitorul nu a lăsat libertatea părţilor să invoce orice motiv care, după aprecierea lor, ar afecta legalitatea şi temeinicia hotărârii rămase definitivă, în art. 453 C. proc. pen. fiind prevăzute în mod expres şi limitativ, cazurile în care se poate uzita de această instituţie şi la care a apelat în cazul de faţă revizuentul A. şi anume atunci când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză; f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Prioritar, analizând admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire prin prisma dispoziţiilor legale precitate, instanţa a reţinut că revizuirea a fost cerută de către o persoană dintre cele prevăzute în art. 455 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., în termenul prevăzut de art. 457 C. proc. pen.
Cererea de revizuire întemeiată în drept pe art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. este dublu condiţionată, în sensul că trebuie să fie vorba de descoperirea de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data soluţionării cauzei, iar acestea să poată dovedi netemeinicia hotărârii pronunţată în cauză. Este real că, potrivit termenilor generici folosiţi pentru definirea acestui caz, rezultă că legiuitorul i-a atribuit o sferă de aplicare foarte largă. Spre deosebire de celelalte temeiuri de revizuire, care se referă la ipoteze cu totul speciale, cazul pe care îl examinăm înglobează marea majoritate a ipotezelor în care este posibil să se fi săvârşit o eroare judiciară.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia penală nr. 953/2011, a dat sens expresiei "fapte sau împrejurări", utilizată în textul de lege menţionat, explicând că se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, şi anume orice întâmplare, situaţie, stare care în mod autonom sau în coroborare cu alte probe poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii. Constituie fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă, în accepţiunea normei legale în discuţie şi faptele sau împrejurările care nu au putut fi luate în considerare la soluţionarea cauzei din lipsa posibilităţii dovedirii lor. Nu constituie fapte sau împrejurări noi, în sensul dispoziţiilor legale la care ne raportăm apărările care au fost puse în discuţie, analizate şi lămurite prin probele administrate în ciclul procesual ordinar. Deci, ceea ce se cere a fi nouă este fapta probatorie şi nu mijloacele noi de probă care ar dovedi o faptă probatorie, pe care instanţa de fond a considerat-o inexistentă. Faptele şi împrejurările invocate în revizuire trebuie să fie noi pentru instanţa de judecată, în sensul să nu fi fost cunoscute la pronunţarea hotărârii definitive. Elementul de noutate trebuie analizat în raport de instanţă şi nu de părţi.
Analizând motivele invocate de condamnat în cererea de revizuire, s-a constatat că acesta reiterează practic apărarea pe care a avut-o în cursul soluţionării cauzei finalizate prin sentinţa penală supusă revizuirii, nefiind nicidecum aspecte de noutate. În acest context, instanţa de fond ce a pronunţat sentinţa menţionată a reţinut că una dintre principalele apărări ale inculpatului a fost schimbarea denumirii societăţii creditoare, aspect de altfel adevărat, şi care a reieşit din relaţiile ce au fost comunicate de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului. Se subliniază şi că "în orice caz, din adresa 490300 din data de 15 iulie 2014 a C. rezultă în mod clar că societatea creditoare a avut în tot acest interval de timp acelaşi cont bancar, IBAN-ul indicat de instituţia bancară fiind identic cu cel menţionat în cererea de executare silită. De asemenea, deşi şi martorul D. (executorul judecătoresc ce a executat BEJ A. în beneficiul creditoarei SC B., în baza Sentinţei civile nr. 1853/2011 a Judecătoriei Dorohoi) a susţinut în faţa instanţei dificultăţile pe care le-a avut cu această societate în vederea virării sumelor de bani încasate, totuşi din actele cauzei rezultă în mod clar că plata a fost făcută de BEJ D. în acelaşi cont bancar care a fost menţionat şi în cererea de executare silită - în realitate acelaşi unic cont ce a fost menţionat şi în cererea de executare către BEJ A. din data de 21 iulie 2008.
În concluzie, apărarea inculpatului în sensul că s-a aflat în imposibilitate de a efectua plata nu este susţinută de probatoriul administrat, în condiţiile în care schimbarea denumirii societăţii a fost consemnată prompt în ORC pentru opozabilitate, contul bancar a rămas acelaşi şi nu au fost efectuate nici un fel de demersuri din partea executorului în vederea clarificării situaţiei. Mai mult, inculpatul avea în mod cert posibilitatea de a consemna debitul încasat la dispoziţia creditoarei, însă nu numai că nu a făcut acest lucru, dar la data de 3 decembrie 2009 soldul contului curent era de 124,95 lei. În consecinţă, este în mod evident necorespunzătoare adevărului susţinerea inculpatului în sensul că la data întocmirii procesului verbal de finalizare a executării silite (procesul-verbal din data de 22 decembrie 2009, cu privire la care este acuzat de infracţiunea de fals intelectual), ar fi făcut o plată prin virament bancar, despre care abia ulterior ar fi aflat că nu a putut fi operată întrucât nu avea numărul de cont al creditoarei (şi deci actul ar fi fost corespunzător adevărului la data întocmirii). Soldul contului la data de 22 decembrie 2009 era tot de 124,95 lei."
Practic, revizuentul şi-a exprimat nemulţumirea legată de interpretarea probatoriului administrat, concludenţa mijloacelor de probă avute în vedere la soluţionarea fondului, ori acest aspecte pot fi supuse analizei doar instanţelor de control judiciar în căile ordinare de atac, fiind atributul acestora de a se pronunţa asupra unor atari motive, în limita în care au fost investite.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că, în baza jurisprudenţei sale consacrate, dreptul la un proces corect în faţa unui tribunal aşa cum s-a garantat prin articolul 6§1 trebuie interpretat în lumina Preambulului la Convenţie, care declară, printre alte lucruri, că domnia legii este o parte a moştenirii comune a Statelor Contractante. Unul din aspectele fundamentale ale domniei legii este principiul certitudinii juridice, care impune, inter alia, ca în situaţiile în care instanţele au decis definitiv asupra unei chestiuni, hotărârea lor să nu poată fi pusă sub semnul întrebării. În final, Curtea de apel a reţinut că nici o parte nu are dreptul de a solicita o revizuire a unei sentinţe definitive şi executorii numai în scopul obţinerii unei rejudecări şi a unei noi decizii în cauză. Puterea instanţelor de a revizui trebuie exercitată spre a corecta erori judiciare şi aplicări greşite ale legii, dar nu pentru a realiza o nouă examinare. Revizuirea nu trebuie tratată ca o cale de atac deghizată, şi simpla posibilitate de a exista mai mult de două opinii asupra unui subiect nu este motiv de reexaminare. O abatere de la acest principiu se justifică numai dacă devine necesară prin circumstanţe cu un caracter substanţial şi obligatoriu.
În final, revizuentul s-a prevalat şi de dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a căror aplicabilitate este condiţionată de întrunirea următoarelor condiţii: să existe o decizie a Curţii Constituţionale prin care a fost declarată neconstituţională o normă legală (în cazul de faţă fiind vorba de Decizia nr. 405/2016 prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatându-se că dispoziţiile art. 246 C. pen. 1969 sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestui articol se înţelege"îndeplineşte prin încălcarea legii", cu menţiunea că decizia invocată de către petent, deşi reia argumentaţia din decizia menţionată, se referă la dispoziţiile art. 248 C. pen. din 1968 ce nu au fost avute în vedere la condamnarea petentului); decizia Curţii Constituţionale să fi fost publicată în Monitorul Oficial ulterior rămânerii definitive a hotărârii, condiţie îndeplinită întrucât a fost publicată în Monitorul Oficial din 8 iulie 2016; hotărârea definitivă să se fi întemeiat pe prevederea legală declarată neconstituţională (prin hotărârea supusă revizuirii s-a dispus condamnarea petentului printre altele pe dispoziţiile art. 246 C. pen. din 1968); consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale să continuă să se producă şi să nu poată fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunţate (hotărârea nu a fost modificată anterior prin intermediul vreunei alte căi extraordinare de atac); excepţia de neconstituţionalitate să fi fost ridicată în acea cauză.
În legătură cu această ultimă condiţie, prima instanţă a constatat că ea nu este dată, petentul neinvocând-o în cauza în care s-a pronunţat hotărârea supusă revizuirii. Este de menţionat aici şi faptul că prin Decizia nr. 126/2016 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial din 11 martie 2016, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s- a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională. Ca o consecinţă, prin intervenţia ulterioară a legiuitorului, dispoziţia legală menţionată a fost modificată în forma analizată, respectiv condiţionând admisibilitatea cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (3) lit. f) C. proc. pen., de diligenţa părţilor.
Revizuirea este o cale extraordinară de atac a cărei finalitate o reprezintă înlăturarea erorilor judiciare, în baza unui material probator cu totul inedit sau cel puţin necunoscut instanţei cu ocazia judecării în fond a cauzei. Revizuirea se întemeiază deci pe lipsurile de fond în soluţionarea pricinii, iar temeiurile sale rezultă din elemente exterioare dosarului cauzei, pe care instanţele nu le-au avut în vedere la judecata anterioară.
Ea nu poate deveni admisibilă decât în condiţiile existenţei unuia dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege astfel cum au fost sus enunţate, pentru a nu se aduce atingere principiului stabilităţii ordinii juridice, dar în cererea analizată nu există acoperire juridică concretă vizând vreunul dintre cele reglementate de art. 453 C. proc. pen.
Pe cale de consecinţă, în condiţiile în care demersul legal al revizuentului A. nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile invocate, prima instanţă a reţinut că acesta apare ca un act pe care legea nu-l îngăduie şi se impune a fi sancţionat cu inadmisibilitatea.
Împotriva sentinţei penale sus-menţionate, revizuentul A. a declarat apel, solicitând desfiinţarea hotărârii şi admiterea cererii de revizuire pe fondul acesteia, invocând ca temeiuri dispoziţiile art. 453 lit. a) şi f) C. proc. pen.
În motivarea cererii sale, revizuentul a arătat că partea vătămată SC B. SRL Bucureşti este o societate, care şi-a schimbat în decursul anilor de mai multe ori sediul şi denumirea, creându-şi un mod fraudulos de a acţiona în scopul de a realiza venituri ilicite, astfel că, deşi a încercat să distribuie suma rezultată din executare, prezentându-se la bancă şi completând ordinul de plată, operaţiunea nu a putut fi efectuată, deoarece nu corespundea noua denumire a societăţii cu deţinătorul contului în care trebuia făcută plata, funcţionara de la bancă putând depune mărturie în acest sens.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de revizuire a susţinut că Decizia nr. 392 din 21 iunie 2017 a Curţii Constituţionale prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatându-se că dispoziţiile art. 246 C. pen. 1969 sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestui articol se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii" are relevanţă în cauza de faţă, deoarece hotărârea sa de condamnare pentru infracţiunea de abuz în serviciu s-a întemeiat pe o prevedere legală discutabilă.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă că hotărârea atacată este legală şi temeinică, instanţa de control judiciar constatând că motivele invocate de revizuent nu se înscriu între cele expres şi limitativ prevăzute de art. 453 lit. a) şi f) C. proc. pen., care ar impune revizuirea sentinţei penale atacate.
Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac, a cărei finalitate o constituie remedierea erorilor de fapt pe care le-ar putea conţine o hotărâre definitivă, dar numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
Din economia dispoziţiilor art. 453 lit. a) C. proc. pen., rezultă că hotărârile penale definitive pot fi supuse revizuirii, dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile expres prevăzute de lege: faptele şi împrejurările noi descoperite să nu fi fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei şi, respectiv, condiţia ca aceste fapte şi împrejurări noi să fi condus la o soluţie diametral opusă celei pronunţate, în situaţia în care ar fi fost cunoscute de instanţe.
Astfel, împrejurările invocate de revizuent - faptul că nu a putut efectua plata, deoarece nu corespundea noua denumire a părţii vătămate SC B. SRL Bucureşti cu deţinătorul contului în care trebuia făcută plata, funcţionara de la bancă putând depune mărturie în acest sens - nu pot fi considerate împrejurări noi, care să impună revizuirea sentinţei atacate, întrucât pe de o parte, criticile invocate de revizuent, au putut fi valorificate în apărare şi au fost avute în vedere de instanţe în toate fazele procesului penal, iar, pe de altă parte, acestea echivalează cu o solicitare de suplimentare a probatoriului administrat în cursul cercetării judecătoreşti, aceasta fiind inadmisibilă în calea extraordinară de atac a revizuirii.
În ce priveşte al doilea motiv de revizuire:
Potrivit dispoziţiilor art. 453 lit. f) C. proc. pen., hotărârile penale definitive pot fi supuse revizuirii, când hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Pentru a fi incident acest caz de revizuire trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii: să existe o decizie a Curţii Constituţionale prin care a fost declarată neconstituţională o normă legală; decizia Curţii Constituţionale să fi fost publicată în Monitorul Oficial ulterior rămânerii definitive a hotărârii; hotărârea definitivă să se fi întemeiat pe prevederea legală declarată neconstituţională (prin hotărârea supusă revizuirii s-a dispus condamnarea petentului pentru infracţiunea de abuz în serviciu incriminată de dispoziţiile art. 246 C. pen. din 1968); consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale să continuă să se producă şi să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate; excepţia de neconstituţionalitate să fi fost ridicată în acea cauză.
În ce priveşte această ultimă condiţie, Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 126/2016, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională.
În cauză, se constată că ultima cerinţă nu este îndeplinită, întrucât revizuentul nu a supus criticii instanţei de contencios constituţional prevederile art. 246 C. pen. în cauza în care a fost pronunţată hotărârea care face obiectul revizuirii.
Prin raportare la dispoziţiile legale incidente în materie, rezultă că cele două motive de revizuire au fost invocate formal de revizuent, acestea neimpunând revizuirea hotărârii atacate.
Drept urmare, instanţa de control judiciar constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru revizuirea sentinţei atacate, cererea fiind respinsă în mod corect de prima instanţă.
Pentru considerentele arătate, instanţa va respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinţei penale nr. 47 din 16 iulie 2015 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Văzând dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinţei penale nr. 12 din 7 februarie 2018 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă apelantul revizuent la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 lei, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 aprilie 2018.
Procesat de GGC - GV