Asupra recursului în casaţie de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 102/D din 09.03.2015 pronunţată de Tribunalul Bacău, în dosarul nr. x/2008, printre altele, s-au hotărât următoarele:
În latură penală:
A fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunilor:
1. prev. de art. 2151 alin. (2) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. a) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen., la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II a şi lit. b) C. pen. din 1969;
2. prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. a) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen., la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. din 1969;
3. art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. d) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen., la pedeapsa de 1 an şi 10 luni închisoare;
4. art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, modificată, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. d) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen., prin recalificare din art. 23 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, la pedeapsa de 2 ani şi 10 luni închisoare;
5. art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. d) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen., la pedeapsa de 2 ani şi 10 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. din 1969 au fost contopite pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev de art. 64 lit. a) teza a II a şi lit. b) C. pen. din 1969.
S-a stabilit pedeapsa de executat de 3 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. din 1969.
În baza art. 16 C. proc. pen. şi a art. 5 pen., s-a încetat procesul penal prin prescrierea faptelor prev. de:
6. art. 271 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, modificată, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969;
7. art. 290 C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969;
8. art. 290 C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.din 1969.
Prin aceeaşi sentinţă au fost pronunţate soluţii faţă de inculpaţii B., C., D., E., F., G. şi H.
În latură civilă:
Au fost obligaţi inculpaţii, în solidar, la plata de despăgubiri civile după cum urmează:
- inculpaţii B., A. şi C., la plata sumei de 510.700,28 lei - pentru infracţiunea de evaziune fiscală, către partea civilă Ministerul Finanţelor Publice - ANAF, cu plata de accesorii fiscale calculate până la data debitelor de bază;
- inculpaţii B., A., C., D. şi H., la plata sumei de 8.388.364,59 lei - pentru infracţiunea de înşelăciune, către S.C. I. S.A. Bacău, din care suma de 250.000 euro către partea civilă J.;
- inculpaţii B., A., C., D., E., F., G. şi H., la plata sumei de 2.907.572,28 lei - pentru infracţiunea de delapidare, către S.C. I. S.A. Bacău;
- inculpaţii B., A., C., D., F., G. şi H., la plata sumei de 2.022.255,20 lei - majorări ilegale de capital, către S.C. I. S.A. Bacău;
- inculpaţii B., A., C., D., E., F., G. şi H., la plata sumei de 833.120,45 lei - diferenţă preţ vânzare active şi 3.216.542,42 lei - plăţi nelegale, către S.C. I. S.A. Bacău;
S-a luat act că partea civilă K. nu a solicitat despăgubiri civile.
S-a dispus menţinerea sechestrului asigurator instituit prin ordonanţele procurorului dispuse în dosarul nr. x/2005 al D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Bacău.
Pentru a pronunţa această hotărâre, notând, prioritar, că, raportat la data comiterii faptelor reţinute în sarcina inculpatului A. şi pedepsele prevăzute pentru săvârşirea acestora, în vechiul şi noul C. pen., legea penală mai favorabilă sunt normele C. pen. din 1969, instanţa de fond, în esenţă, a reţinut că inculpatul A., vicepreşedinte al consiliului de administraţie, director general adjunct şi acţionar majoritar la S.C. I. S.A., a săvârşit următoarele infracţiuni:
1. infracţiunea prev. de art. 271 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, modificată, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, constând în aceea că, în calitatea anterior menţionată, cu rea credinţă, prin falsificarea unui număr însemnat de documente contabile (infr. prev. de art. 290, art. 291 C. pen., absorbite în infracţiunea de referinţă), în perioada 1 ianuarie 1999 - 31.12.2004, a prezentat acţionarilor societăţii, împreună cu inculpatul B., în mod repetat, o situaţie financiară inexactă, nereală şi incorectă, în sensul că societatea ar fi realizat indicatori economici în cele mai bune şi profitabile condiţii, aducând drept argumente date inexacte, care, în realitate, ascundeau faptul că situaţia economică a societăţii era într-un declin total, ceea ce în final a dus la starea de insolvenţă şi la importante pagube materiale în dauna acesteia;
2. infracţiunile prev. de art. 2151 alin. (2) C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 şi de art. 290 C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (infracţiunea continuată prev. de art. 272 1 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, modificată, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 fiind absorbită în mod natural în infracţiunea mai gravă de delapidare), constând în aceea că, în mod repetat, în perioada anilor 01.01.1999 - 31.12.2004:
- a procedat la majorarea ilegală a capitalului social, cauzând S.C. I. S.A., o pagubă de 20.222.552.000 lei;
- a procedat la vânzarea ilegală, în detrimentul societăţii pe care o administra, a unor active din patrimoniul acesteia, cauzând acesteia un prejudiciu de 8.331.204.520 lei;
- a dispus efectuarea unor plăţi nelegale din casieria societăţii, prin intermediul inculpatelor C. şi H., în favoarea altor persoane fizice, fără documente justificative, cauzând o pagubă de 32.165.424.125 lei;
Prejudiciu total: 60.719.180.645 ROL.
- acte materiale de delapidare cu participarea inculpaţilor B., D., F., C., E., G. şi H., săvârşite în perioada 1 ianuarie 1999 - 31 decembrie 2004, prin conceperea, întocmirea, semnarea şi folosirea unui important număr de documente comerciale şi financiar - contabile falsificate, prin care s-a produs un prejudiciu total de 73.500.536.847 ROL, defalcat după cum urmează:
- în relaţia cu S.C. L. S.R.L. Bacău - administrator inculpatul F., a dispus efectuarea unor plăţi nelegale, cu documente contabile ce nu reflectau realitatea, în valoare totală de 34.315.544.309 ROL, sumă ce constituie pagubă pentru S.C. I. S.A.;
- în relaţia cu S.C. M. S.R.L. Bacău - administrator inculpata C., a dispus efectuarea unor plăţi nelegale către aceasta, cu documente contabile ce nu reflectau realitatea, în valoare de 7.619.729.948 ROL, sumă care constituie pagubă pentru S.C. I. S.A.;
- în relaţia cu S.C. N. S.R.L. Bacău, administrator - inculpatul E., a dispus efectuarea unor plăţi nelegale către această societate, cu documente contabile ce nu reflectau realitatea, în valoare de 26.001.244.200 ROL, sumă care constituie pagubă pentru S.C. I. S.A.;
- în relaţia cu S.C. O. S.R.L. - administrator inculpatul G., a dispus efectuarea unor plăţi nelegale către această societate, cu documente contabile ce nu reflectau realitatea, în valoare de 5.564.018.390 ROL, sumă ce constituie pagubă pentru S.C. I. S.A.;
- acte materiale de delapidare cu participarea inculpaţilor B., C., H. ş.a., prin care s-a produs un prejudiciu total de 25.075.722.832 ROL, defalcate după cum urmează:
- în perioada ianuarie 1999 - 31 decembrie 2004, a dispus în mod ilegal transferarea şi implicit plata sumei de 12.200.000.000 lei, din conturile S.C. I. S.A., în conturile numitului P., în interesul său şi al inculpatului B., în urma acestor activităţi infracţionale dobândind împreună cu inculpatil B., în schimbul acelei sume, un număr de 489.918 acţiuni - câte 244.959 fiecare;
- în perioada 2000 - 2002, a dispus, în mod ilegal, împreună cu ceilalţi inculpaţi menţionaţi anterior (semnând documente nelegale în acest sens, votând în adunarea generală) restituirea sumei de 7.078.550.000 lei, reprezentând aport social al unor acţionari la privatizarea S.C. I. S.A. (G. şi B.);
- în perioada 1 ianuarie 1999 - 31 decembrie 2004, împreună cu ceilalţi inculpaţi, pentru aceleaşi scopuri şi în aceleaşi condiţii, a dispus în mod ilegal plata sumei de 9.797.172.832 lei, reprezentând contravaloarea unor produse agroalimentare (vin, struguri, produse din carne şi altele), fără să existe documente justificative (acte de recepţionare, dare în consum, înregistrare în contabilitate).
3. infracţiunile prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi 5 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 şi de art. 290 C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, constând în aceea că:
- în relaţia cu S.C. Q. S.R.L. şi S.C. R. S.R.L. Bacău - administrator P., a dispus efectuarea unor plăţi nelegale, fără documente justificative, către aceste societăţi, cauzând un prejudiciu în valoare de 6.979.140.092 ROL;
- în relaţia cu S.C. S. S.R.L. - administrator J., a dispus efectuarea unor plăţi nelegale, fără documente justificative, către această societateM cauzând un prejudiciu în valoare de 3.403.968.962 ROL;
- în calitate de parte la Contractul de cesiune din 27.12.2000 încheiat cu P., a primit de la partea vătămată/parte civilă J. (participant ca terţ) suma de 250.000 USD, inducându-l în eroare că, ulterior, îi va cesiona 244.959 acţiuni S.C I. S.A, din cele 489.918 primite prin acelaşi act de la P., promisiune ce nu s-a mai realizat, producând astfel părţii vătămate/părţii civile J. un prejudiciu de 250.000 USD (22.333 ROL/USD la data săvârşirii faptei)
4. infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. g) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen., constând în aceea că:
- în perioada 1 ianuarie 1999 - 31.12.2004, în calitate de administrator al S.C. I. S.A., nu a luat măsuri de virare la bugetul consolidat al statului, în mod constant şi în cotele prevăzute de lege, a sumelor de bani (total impozit pe profit 5.107.002.789 ROL) datorate sub formă de impozite şi alte taxe curente, proucând statului o pagubă prin:
- înregistrarea pe costuri a sumei de 8.249.219.998 ROL, reprezentând vin şi struguri, fără să existe documente justificative privind consumul;
- înregistrarea pe cheltuieli a sumei de 1.547.952.839 ROL, reprezentând preparate din carne, fără să existe documente justificative privind consumul;
- înregistrarea pe cheltuieli a diferenţelor rezultate din achiziţionarea cu un preţ mai mare (6.299.147.720 ROL), a imobilului din S. şi revânzarea la un preţ mai mic (2.608.000.000 ROL), diferenţa înregistrându-se pe "Cheltuieli reprezentând valoarea neamortizată a imobilizărilor cedate sau scoase din activ" - 3.691.147.720 ROL;
- înregistrarea pe cheltuieli a diferenţelor rezultate din achiziţionarea cu un preţ mai mare (4.250.000.000 ROL), a imobilului din L. şi revânzarea la un preţ mai mic (887.640.000 ROL), diferenţa înregistrându-se pe "Cheltuieli reprezentând valoarea neamortizată a imobilizărilor cedate sau scoase din activ " - 3.362.360.000 ROL;
- a înstrăinat o parte din bunurile sechestrate în cauză. Astfel, deşi organele de urmărire penală, prin ordonanţa din 26.04.2006, au dispus aplicarea sechestrului asigurator pe bunurile inculpaţilor B. şi A., aceştia, după aplicarea sechestrului asigurator şi semnarea proceselor - verbale de aplicare a sechestrului, au vândut o parte din aceste bunuri unor alte persoane (rude sau alte terţe persoane).
5. infracţiunea prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, modificată, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, prin recalificare din infracţiunea prev. de art. 23 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, constând în aceea că:
- în perioada 1 ianuarie 1999 - 31.12.2004, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, cu ajutorul inculpaţilor B., E., D., C., F., H. şi G., a efectuat importante tranzacţii financiar-bancare suspecte de spălare de bani, prin intermediul unor societăţi comerciale din Bacău şi alte locaţii din ţară, special înfiinţate în acest sens, reciclând suma de peste 814.000 EURO;
6. infracţiunea prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 C. pen. din 1969, constând în aceea că:
- în perioada 1 ianuarie 1999 - 31.12.2004, împreună cu inculpaţii B., E., D., C., F., H. şi G., a iniţiat şi constituit în condiţiile menţionate, în scopul săvârşirii de infracţiuni de delapidare, evaziune fiscală şi spălarea banilor proveniţi din acestea, cauzând importante pagube S.C. I. S.A. (inclusiv aducerea acesteia în stare de insolvenţă) şi bugetului de stat.
Constatând dovedită existenţa faptelor şi a vinovăţiei inculpatului A., instanţa de fond a dispus condamnarea sa coform dispozitivului, în privinţa înfracţiunilor prev. de art. 271 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1991 şi de art. 290 C. pen.din 1969, deopotrivă reţinute în sarcina acestuia, constatând, raportat la perioada în care au fost comise, 01.01.1999 - 31.12.2004, că a intervenit prescripţia răspunderii penale.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul A., care a solicitat achitarea sa, arătând că nu a prejudiciat în vreun fel societatea pe care o administra şi nici nu a desfăşurat operaţiuni ascunse de spălare de bani, soldurile cu societăţile menţionate în actul de sesizare fiind 0.
Prin decizia penală nr. 470 din 13 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală, printre altele, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpat A. împotriva sentinţei penale nr. 102/D/2015 din 9.03.2015 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2008.
A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată, iar în rejudecare, cu privire la inculpatul A., s-au decis următoarele:
În latură penală:
În baza art. 386 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului A. prin actul de sesizare, în ceea ce priveşte infracţiunile de delapidare şi înşelăciune, din infracţiunile prevăzute de art. 2151 alin. (2) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 şi art. 215 alin. (1), (2), (3) şi 5 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, fiecare cu aplicarea art. 5 C. pen., în infracţiunile de:
- delapidare, prev. de art. 2151 alin. (1), (2) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen. (în care se includ şi actele materiale reţinute prin rechizitoriu în conţinutul infracţiunii de înşelăciune - fapte comise în relaţia cu S.C. Q. S.R.L. şi S.C. R. S.R.L. Bacău şi, respectiv, cu S.C. S. S.R.L.);
- înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. din 1969, cu aplic. art. 5 C. pen. (infracţiune in formă simplă).
În baza art. 396 alin. (1), (5) C. proc. pen., rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. din 1969, cu aplic. art. 5 C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
În baza art. 396 alin. (1), (5) C. proc. pen., rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 şi a art. 5 C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
În baza art. 396 alin. (1), (5) C. proc. pen., rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, modificată, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 şi a art. 5 C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
A fost menţinută dispoziţia de condamnare a inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare prev. de art. 2151 alin. (1), (2) C. pen. din 1969, cu aplic. art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. a) C. pen. din 1969, art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen., la pedeapsa de 3 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. din 1969, pe o durată de 3 ani.
A fost redus cuantumul pedepsei închisorii aplicate inculpatului A. prin sentinţa apelată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. d) C. pen. din 1969 şi a art. 5 C. pen., de la 2 ani şi 10 luni închisoare la 2 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 rap. la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969, s-au contopit pedepsele de 3 ani închisoare şi, respectiv, 2 ani închisoare, în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, şi s-a stabilit pedeapsa de executat de 3 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. din 1969 pe o durată de 3 ani.
În latura civilă, printre altele, în temeiul art. 19 şi art. 397 C. proc. pen. rap. la art. 998, art. 999 şi art. 1003 C. civ. din 1864, a fost admisă, în parte, acţiunea civilă exercitată de partea civilă S.C. I. S.A. şi au fost obligaţi inculpaţii B., A. şi C., în solidar, la plata către partea civilă, a sumei de 2.351.499 lei RON cu titlu de daune materiale.
În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen., s-au lăsat nesoluţionate acţiunile civile exercitate de părţile civile Statul Român, prin A.N.A.F. şi J.
S-a luat act că persoana vătămată K. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi s-au înlăturat dispoziţiile contrare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel, în urma cercetării judecătoreşti efectuate în cauză, a reţinut, în esenţă, că încadrarea juridică dată unor fapte reţinute în sarcina inculpatului A. nu este cea corectă.
În acest sens, instanţa de apel a notat că efectuarea unor plăţi nelegale, fără documente justificative către S.C. Q. S.R.L., S.C. R. S.R.L. (administrator P.) şi S.C. S. S.R.L. (administrator J.), în valoare de 6.979.140.092 ROL, respectiv 3.403.968.962 ROL, nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. întrucât fapta administratorului de a prejudicia societatea pe care o administrează, prin folosirea disponibilităţilor acesteia, prin efectuarea unor plăţi nelegale, nu este rezultatul unei induceri în eroare a vreunei persoane (în cazul de faţă S.C. I. S.A., reprezentată chiar de inculpaţii B., A. sau C.), ci a unei rele credinţe în activitatea de administrare, ce a dus la obţinerea unui folos de către o altă persoană, rezultat urmărit şi produs. Ca urmare, această activitate infracţională reprezintă, în fapt, acte materiale din cadrul infracţiunii de delapidare în formă continuată, reţinută faţă de prejudiciul cauzat S.C. I. S.A. în raport cu alte societăţi, fără a exista vreo diferenţă între modurile de operare relevate.
În consecinţă, s-a notat că în sarcina inculpatului A. nu se va reţine existenţa a două infracţiuni, de delapidare în formă continuată şi înşelăciune în formă continuată, prev. de art. 2151 alin. (1), (2) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, respectiv de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi 5 C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, ci a două infracţiuni, una de delapidare în formă continuată prev. de art. 2151 alin. (1), (2) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (în care sunt incluse însă şi faptele comise în relaţia cu S.C. Q. S.R.L., S.C. R. S.R.L.-administrator P., şi S.C. S. S.R.L. - administrator J.), prin care s-ar fi cauzat prejudicii în valoare de 6.979.140.092 ROL, respectiv 3.403.968.962 ROL, şi o infracţiune de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi 5 C. pen. din 1969, constând în inducerea în eroare a celeilalte părţi din contractul de cesiune nr. 4716/27.12.200, încheiat cu P.
Trecând în continuare la analiza infracţiunii de înşelăciune pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat în fond inculpatul A., constând în aceea că, în calitate de parte în contractul de cesiune din 27.12.2000 încheiat cu P., a primit de la persoana vătămată J. (participant ca terţ) suma de 250.000 USD, inducându-l în eroare că ulterior îi va cesiona 244.959 acţiuni la S.C. I. S.A., din cele 489.918 primite prin actul anterior menţionat de la P., promisiune ce nu s-a mai realizat, cauzându-i-se, astfel, persoanei vătămate J. un prejudiciu de 250.000 USD, instanţa de apel a apeciat că aceasta nu este prevăzută de legea penală, lipsindu-i unul dintre elementele constitutive.
În acest sens, a reţinut, în primul rând, că persoana vătămată nu a fost parte în contract, acesta fiind semnat de către inculpaţii A. şi B. şi de numitul P.. Prin contract, P. a cedat fiecăruia dintre cei doi inculpaţi câte 244.959 acţiuni pe care le deţinea la Asociaţia salariaţilor T. Bacău, în schimbul sumei totale de 500.000 USD, pe care a declarat că a primit-o de la aceştia. Prin aceeaşi convenţie, cei doi inculpaţi se obligau să cesioneze persoanei vătămate J. un număr de 244.959 acţiuni din cele primite, precizând că au primit de la acesta din urmă contravaloarea acţiunilor, respectiv 250.000 USD, dar şi cesiunea o vor face ulterior. În consecinţă, instanţa a constatat că inculpaţii şi-au asumat obligaţia de a cesiona numărul de acţiuni anterior menţionat, nu către o parte din contract, ci către un terţ - J., motiv pentru care acesta nu putea fi indus în eroare prin convenţia de referinţă.
Pe de altă parte, s-a reţinut că cei doi inculpaţi şi-au asumat o obligaţie de a cesiona, susţinând că au primit suma de 250.000 USD de la persoana vătămată J. Or, paguba astfel produsă (incertă în condiţiile în care în faţa instanţei civile persona vătămată a susţinut că nu a dat această sumă de bani inculpaţilor) nu este rezultatul promisiunii făcute de inculpaţi, deci a unei induceri în eroare, astfel că în sarcina acestora nu se poate reţine infracţiunea de înşelăciune în convenţii.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., instanţa de apel a dispus achitarea inculpatului A. pentru infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi 5 din C. pen. din 1969, reţinând că fapta nu este prevăzută de legea penală.
În ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 5 C. pen., reţinută în sarcina inculpatului, constând în aceea că, în perioada 01.01.1999 - 31.12.2004, în calitate de administrator al S.C. I. S.A., nu a luat măsuri de virare la bugetul consolidat al statului, în modul constatat şi în cotele prevăzute de lege, a sumelor de bani (impozit pe profit 5.107.002.789 ROL) datorate sub formă de impozite şi alte taxe curente, prin:
- înregistrarea în contul cheltuieli a sumei de 8.249.219.998 ROL, reprezentând vin şi struguri, şi a sumei de 1.547.952.839 ROL, reprezentând preparate din carne, fără să existe documente justificative privind consumul;
- înregistrarea în contul cheltuieli a diferenţelor rezultate din achiziţionarea cu un preţ mai mare a imobilelor din S. şi L. şi vânzarea acestora la un preţ mai mic, diferenţele înregistrându-se în contul "cheltuieli reprezentând valoarea neamortizată a imobilizărilor cedate sau scoase din activ", instanţa de apel a notat, că, dincolo de descrierea deficientă a actelor materiale de evaziune fiscală, în concret, activităţile reţinute ca ilicite nu se încadrează în norma de incriminare.
În acest sens, reţinând că, potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi, evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, instanţa de apel a constatat că atât achiziţia de carne şi vin, cât şi cumpărarea şi vânzarea celor două imobile sunt tranzacţii/operaţiuni reale, neîntocmirea unor bonuri de consum (aşa cum au reţinut experţii contabili şi instanţa de fond) neafectând realitatea acestor achiziţii.
Totodată, nici înregistrarea eronată a diferenţei de preţ pentru cele două imobile (în contul cheltuieli reprezentând valoarea neamortizată a imobilizărilor cedate sau scoase din activ) nu reprezintă o operaţiune nereală, ci doar o aplicare greşită a normelor de contabilitate. Prin urmare, chiar dacă experţii au stabilit că prin aceste înregistrări eronate s-a diminuat impozitul pe profit, nefiind îndeplinită condiţia ca acest rezultat să fie rezultatul înregistrării unor operaţiuni nereale, aşa cum prevede art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, fapta nu este prevăzută de legea penală.
Referitor la aceeaşi infracţiune, reţinând că aceasta a fost comisă până în anul 2003 (31 decembrie), instanţa de apel a constat că, la data de 31.12.2015, s-a împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale (calculat conform art. 124 C. pen. din 1969, în varianta anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012, prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, în varianta anterioară intrării în vigoare a Legii 50/2013).
Reţinând însă că soluţiile de achitare au prioritate faţă de cele de încetare a procesului penal, instanţa de apel a dispus achitarea inculpatului pentru această infracţiune, în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen.
Instanţa de apel a constatat că inculpatul A. a fost cercetat şi pentru infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 241/2005, întrucât a înstrăinat bunurile sechestrate, dar că prin sentinţa apelată nu s-a dispus vreo soluţie cu privire la această infracţiune. Constatând că a fost însă învestită numai cu apelul inculpatului, Curtea a notat că nu poate dispune în apel condamnarea acestuia pentru această infracţiune, întrucât s-ar încălca principiul instituit prin art. 418 C. proc. pen.
În ceea ce priveşte infracţiunea de spălare de bani prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, instanţa de apel a reţinut că activitatea concretă reţinută în sarcina inculpatului A. sub această încadrare juridică, constând în aceea că, în perioada 01.01.1999 - 31.12.2004, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a efectuat importante tranzacţii financiar-bancare suspecte de spălare de bani, prin intermediul unor societăţi comerciale din Bacău şi alte locaţii din ţară, special înfiinţate în acest sens, reciclând suma de 814.000 euro, nu se încadrează în norma de incriminare.
Infracţiunea de spălare de bani nu poate consta în tranzacţii finanaciar-bancare supecte de spălare de bani, ci doar în schimbarea sau transferul de bunuri (lit. a) sau ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora (lit. b), fără a mai fi necesară analiza celorlalte condiţii prevăzute de norma de incriminare.
În acest sens, a reţinut că, în afara câtorva trimiteri făcute în rechizitoriu, din probatoriul administrat nu a rezultat că în urma săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală sau a actelor de delapidare s-ar fi obţinut sume de bani care să fie reciclate, transferate sau care să suporte alte operaţiuni de ascundere, de disimulare a provenienţei, proprietăţii etc. Ca urmare, în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen., Curtea a dispus achitarea inculpatului A. şi pentru această infracţiune.
În ceea ce priveşte prejudiciul produs în cauză prin fapta inculpatului A., plecând de la concluziile raportului de expertiză financiar contabilă efectuată în apel, Curtea a reţinut ca fiind cert faptul că acesta datorează S.C. I. S.A. suma de 34.207 lei.
Instanţa a respins apărările inculpatului vizând intevenirea unei compensări a datoriei către S.C. I. S.A. cu salariile sale neridicate de la firmă ulterior comiterii faptelor, reţinând că aceasta nu putea interveni întrucât, pe de o parte, din punct de vedere contabil, conturile sunt diferite, iar, pe de altă parte, nu pot fi ridicate sume în avans pentru salariile viitoare.
A mai reţinut că la această sumă se adaugă şi diferenţele dintre preţul de achiziţie al imobilelor de la L. şi .S., de către S.C. I. S.A., de la inculpatul A. şi B., şi preţul la care au fost vândute aceloraşi inculpaţi sau persoanei vătămate J. (imobilul de la L.), respectiv de 369.114 RON pentru imobilul din S. şi de 336.236 RON pentru imobilul din L.
Prejudicierea societăţii în acest mod şi însuşirea acestor diferenţe de către inculpatul A. (alături de inculpatul B.) este evidentă şi face parte dintr-un complex de operaţiuni fictive sau reale, menite să conducă la scoaterea unor sume sau bunuri din societate, în special în folosul acestuia (acestora).
S-a reţinut în acest sens că locuinţa de vacanţă din S. a fost achiziţionată de S.C. I. S.A. de la inculpaţii A. şi B. pentru suma de 629.914 RON (contract din 19.05.1999), fiind ulteior vândută, la data de 26.09.2002 (contract 3481), aceloraşi inculpaţi, pentru o sumă mult mai mică - 260.800 lei.
Prin contractul din 23.12.1999 a fost achiziţionat de către S.C. I. S.A. un imobil în L., jud. Bacău (de la inculpatul B. şi numiţii J. şi U.), pentru suma de 425.000 lei, imobil ce a fost vândut, la data de 30.07.2001 (contract nr. x), pentru suma de 88.764 lei.
În realitate, aceste imobile nu au intrat efectiv în posesia S.C. I. S.A., astfel că tranzacţiile frauduloase descrise au avut ca efect atât devalizarea societăţii şi îmbogăţirea celor doi inculpaţi, pe termen mediu, acestea contribuind, deopotrivă, la falimentarea societăţii. Aceasta întrucât, în perioada de referinţă, societatea a apelat la numeroase credite bancare (costurile fiind foarte mari, datorită dobânzilor foarte mari) pentru a-şi asigura fondurile necesare desfăşurării activităţii comerciale de bază şi pentru a asigura fondurile necesare pentru transferul ilicit al acestora către inculpaţi şi nu numai. Or, dacă s-ar fi luat în considerare şi creşterile generale de preţuri pentru imobile din perioada respectivă, s-ar fi ajuns la concluzia că paguba cauzată S.C. I. S.A. a fost mult mai mare.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că intră în compunerea prejudiciului cauzat prin fapta inculpatului şi sumele sustrase de acesta din societate prin folosirea unei operaţiuni frauduloase de înlocuire aport capital.
În acest sens a notat că, pentru a asigura o aparenţă de legalitate a acestor demersuri, efectuarea lor a fost votată în adunarea generală a acţionarilor, în care acţionarii majoritari erau tocmai inculpaţii A. şi B. Or, în condiţiile în care S.C. I. S.A. era o societate pe acţiuni, acest gen de operaţiuni nu era legal, întrucât bunurile aduse ca aport de capital intrau în activele acestuia şi nu mai puteau fi restituite, singurele operaţiuni permise fiind vânzarea de acţiuni sau dizolvarea societăţii. Însă, inculpaţii nu puteau apela la aceste operaţiuni legale, deoarece societatea avea datorii enorme, astfel că nu s-ar fi permis dizolvarea ei, iar vânzarea acţiunilor s-ar fi făcut cu mare dificultate datorită lipsei de cumpărători.
Valoarea acestor restituiri se ridică la suma de 707.855 RON, potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat în cursul urmăririi penale şi la judecata în fond (restituiri numerar). Expertul desemnat să efectueze expertiza contabilă în apel le-a luat în calcul pentru a stabili soldurile societăţii în raport de inculpaţii A. şi B.
Curtea a mai notat că o altă operaţiune prin care s-a cauzat un prejudiciu S.C. I. S.A. a constituit-o folosirea, în interes propriu sau a altor persoane, a unor produse achiziţionate şi plătite de societate, care nu aveau legătură cu obiectul de activitate al aceteia, respectiv produse din carne, pui vii, vin şi struguri.
Reţinând însă că probatoriul administrat în cauză nu combate în mod rezonabil apărarea inculpaţilor A. şi B. vizând folosirea cărnii şi a puilor vii pentru a oferi o masă caldă salariaţilor societăţii, instanţa nu a luat în calcul aceste sume la stabilirea prejudiciului, aplicând principiul in dubio pro reo.
Instanţa a apreciat însă că apărarea anterior menţionată nu poate justifica şi achiziţiile de vin şi struguri în valoare de 824.921 RON, de aprox. 7 ori mai mare faţă de valoarea produselor din carne, reţinând, pe de o parte, că vinul nu putea şi nu a fost folosit la asigurarea unei mese calde salariaţilor societăţii, iar pe de altă parte, că nu putea servi acestui scop nici cantitatea de struguri foarte mare cumpărată de firmă, în condiţiile în care numărul salariaţilor nu era foarte mare (169) în perioada de referinţă.
Toate aceste aspecte, coroborate cu lipsa vreunui document contabil din care să rezulte vânzarea/prelucrarea/consumul acestora, sau a declaraţiilor unor salariaţi ai societăţii în acest sens, au fost apreciate că justifică concluzia însuşirii şi folosirii acestor produse de către inculpaţi, în folosul lor sau al altor persoane, constituind elemente ale activităţi complexe de delapidare.
Instanţa de apel a mai notat că în cuantumul prejudiciului trebuie avută în vederea şi contravaloarea autoturismului x, respectiv de 41.650 lei, care a fost luat în calcul la stabilirea soldului contului inculpatului A., deşi, în fapt, fusese vândut anterior acestuia.
Sub acelaşi aspect a reţinut că, deşi experţii care au efectuat expertiza contabilă în faza apelului, au stabilit că soldul inculpatului A. faţă de societate este de doar de 34.207 lei, se observă că, potrivit actelor doarului, acesta (împreună cu coinculpatul B.), a ridicat sume mari de bani din casieria S.C. I. S.A. (de peste 1.000.000 lei), pe care le-a folosit o perioadă îndelungată în interes personal. Or, chiar dacă acest avans a fost compensat cu dividende de plată, el reprezintă tot o activitate interzisă de lege, respectiv o modalitate alternativă de comitere a infracţiunii de delapidare. Practic, aceste sume nu au putut fi folosite de societate, în condiţiile în care aceasta se angajase în numeroase împrumuturi cu dobânzi foarte mari.
În considerarea argumentelor prezentate, în concluzie, Cutea a stabilit că prejudiciul total cauzat S.C. I. S.A. de către inculpaţii A. şi B. este de 2.351.499 lei RON.
A mai reţinut că, în acelaşi scop, inculpatul A. (alături de coinculpaţii B. şi C., cu care avea o înţelegere prealabilă), a asigurat circuitul economic fictiv dintre S.C. I. S.A. şi societăţile administrate de inculpaţii F. (S.C. L. S.R.L.), E. (S.C. N. S.R.L.), G. (S.C.O. S.R.L.), D. (S.C.V. S.R.L.), dar şi J. (S.C. S. S.R.L.) şi chiar de inculpata C., prin S.C. M. S.R.L. Acest circuit economic viza obţinerea de credite în baza unor facturi şi cifre de afaceri care nu aveau corespondent în realitate (tranzacţiile dintre aceste societăţi se desfăşurau doar scriptic, circuitul se închidea şi banii ajungeau, în cea mai mare parte, la S.C. I. S.A., pentru a se asigura derularea în continuare a activităţii, dar şi pentru a se obţine fonduri în vederea scoaterii lor din societate prin modalităţile prezentate mai sus, în special în folosul inculpaţilor A. şi B.). Aceste operaţiuni de creditare excesivă au contribuit la rândul lor la majorarea pierderilor financiare ale societăţii şi, în final, alături de devalizarea permanentă, la falimentul acesteia.
În ceea ce priveşte legea penală mai favorabilă, Curtea a constatat că aceasta a fost just stabilită de către instanţa de fond, întrucât, deşi pedepsele prevăzute de C. pen. în vigoare pentru infracţiunile de delapidare şi constituirea unui grup organizat sunt mai mici faţă de cele prevăzute de legea penală anterioară (de la 3 ani la 10 ani şi 6 luni pentru infracţiunea de delapidare cu consecinţe deosebit de grave şi de la 3 ani la 10 ani pentru infracţiunea prev. de art. 367 alin. (2) C. pen., faţă de închisoarea de la 10 la 20 de ani închisoare, respectiv de la 3 ani la 15 ani, în C. pen. din 1969), în condiţiile în care se impune a fi valorificată conduita bună a inculpatului anterior comiterii faptelor, care nu poate fi reţinută ca circumstanţă atenuantă decât în baza vechii legi, dar care are ca efect stabilirea limitelor maxime de pedeapsă, potrivit C. pen. din 1969, la 10 ani, respectiv 3 ani închisoare, iar contopirea pedepselor pentru cele două infracţiuni nu presupune aplicarea obligatorie a unui spor de pedeapsa, legea penală veche este mai favorabilă.
Deopotrivă, instanţa de apel a constatat că nu a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale pentru nici una dintre cele două fapte, nici potrivit vechiul C. pen., dar nici potrivit noii legi penale.
În acest sens a reţinut că, potrivit art. 122 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969, termenul de prescripţie pentru infracţiunea de delapidare prev. de art. 2151 alin. (1), (2) C. pen. din 1969 este de 15 ani, iar prescripţia specială prev. de art. 124 C. pen. din 1969 (în forma Legii nr. 63/2012) intervine după încă jumătate din acest termen (în total 22 ani şi 6 luni). Pentru infracţiunea de constituire de grup infracţional organizat, termenul de prescripţie este de 10 ani (art. 122 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969), iar termenul de prescripţie specială de 15 ani.
Pe de altă parte, potrivit art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen., termenul de prescripţie pentru infracţiunea de delapidare cu consecinţe deosebit de grave este de 10 ani, iar cel de prescripţie specială (calculat potrivit art. 155 alin. (4) C. pen.) este de 20 de ani.
Termenul de prescripţie pentru infracţiunea de constituire de grup infracţional organizat este de 8 ani (calculat potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen.), iar cel de prescripţie specială este de 16 ani.
Or, aceste termene de prescripţie specială nu s-au împlinit pentru niciuna dintre cele două infracţiuni, dată fiind data comiterii ultimelor acte componente ale infracţiunilor - 2003, respectiv 2004.
În consecinţă, în raport cu agumentele prezentate, instanţa de apel a menţinut soluţia de condamnare pronunţată de prima instanţă faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunilor de delapidare şi constituire de grup organizat.
În ceea ce priveşte individualizarea pedepselor aplicate în fond, Curtea a constatat că pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată inculpatului A. pentru infracţiunea de delapidare cu consecinţe deosebit de grave prev. de art. 2151 alin. (1), (2) C. pen. din 1969 este nelegală întrucât, ca efect al reţinerii în favoarea inculpatului a circumstanţei atenuante judiciare prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969, în condiţiile art. 76 alin. (2) C. pen. din 1969, pedeapsa minimă ce s-ar fi putut aplica era de 3 ani şi 4 luni.
Notând însă că a fost învestită numai cu apelul inculpatului, Curtea a constatat că nu poate agrava situaţia apelantului în propria cale de atac, motiv penru care, în aplicarea principiului non reformatio in peius, a dispus menţinerea pedepsei aplicate acestuia de către instanţa de fond pentru infracţiunea de referinţă.
În ceea ce priveşte pedeapsa aplicată aceluiaşi inculpat pentru infracţiunea prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu ref. la art. 323 C. pen. din 1969, constatând că aceasta este orientată spre limita maximă stabilită ca efect al reţinerii în beneficiul inculpatului a circumstanţei atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969, deşi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de delapidare a fost orientată spre minimul acestei valori, în vederea asigurării unei sancţionări proporţionale, Curtea a redus cuantumul acestei pedepse de la 2 ani şi 10 luni, la 2 ani închisoare, menţinând cuantumul pedepsei rezultante principale de 3 ani închisoare pentru inculpatul A.
În ceea ce priveşte individualizarea modalităţii de executare a pedepsei aplicate aceluiaşi inculpat, Curtea a constatat că, raportat la prejudiciul cauzat, la urmările produse prin faptele ilicite (falimentul S.C. I. S.A., pierderea a sute de locuri de muncă, datorii imense la bugetul de stat), la faptul că inculpatul a fost unul dintre principalii beneficiari ai sumelor luate fraudulos din societate, asupra căreia, la fel de fraudulos, a dobândit controlul, chiar dacă a trecut o perioadă îndelungată de la data comiterii faptelor, scopul pedepsei nu poate fi atins decât prin executarea efectivă a acesteia.
În acelaşi sens a reţinut că inculpatul nu a manifestat vreun regret legat de activitatea infracţională, nu a făcut vreun minim efort pentru repararea pagubei, ci, dimpotrivă, a împiedicat acoperirea parţială a prejudiciului prin înstrăinarea unor bunuri asupra cărora se aplicase sechestru asigurător.
Curtea a menţinut şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. din 1969, pe o durată de 3 ani, reţinând că, deşi aplicarea pedepselor accesorii este obligatorie în cauză, nu poate complini această omisiune a instanţei de fond în calea de atac a inculpatului, întrucât s-ar încălca principiul non reformatio in peius.
*****
Împotriva deciziei din apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A.
În motivarea căii de atac, inculpatul, prin apărător ales, a invocat un unic caz de recurs în casaţie, respectiv cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în considerarea căruia a solicitat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea recursului in casaţie, casarea parţială a deciziei contestate, urmând ca în rejudecare, constatându-se că au fost aplicate pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, ca urmare a greşitei aplicări a art. 5 C. pen. şi a încălcării principiului non reformatio in peius, să se dispună:
- schimbarea încadrării juridice a faptelor, din infracţiunile de delapidare (prev. de art. 2151 alin. (1), (2) C. pen. din 1969) şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni (prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 C. pen. din 1969), în infracţiunile de delapidare (prev. de art. 295 C. pen. rap. la art. 308 C. pen. si art. 309 C. pen.) şi constituire a unui grup infracţional organizat (prev. de art. 367 alin. (1) C. pen.);
- încetarea procesului penal sub aspectul săvârşirii infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat (prev. de art. 367 alin. (1) C. pen.), întrucât la data de 30.12.2014 s-a împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale cu privire la această faptă;
- redozarea pedepsei aplicate pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare (prev. de art. 295 C. pen. rap. la art. 308 C. pen. şi art. 309 C. pen.), în considerarea respectării principiului non reformatio in peius, prin reducerea pedepsei concret aplicată la minimul special de 2 ani, coroborat cu aplicarea dispoziţiilor art. 91 şi urm. C. pen., referitoare la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.
În esenţă, în motivarea recursului în casaţie, inculpatul A., prin apărător ales, a invocat nelegalitatea deciziei atacate, susţinând că aceasta se circumscrie atât greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 5 C. pen. referitoare la stabilirea legii penale mai favorabile, cât şi nerespectării principiului non reformatio in peius.
În acest sens, cu privire la greşita aplicare a art. 5 C. pen., apărarea a arătat că, după dispunerea soluţiei de achitare pentru trei dintre cele cinci infracţiuni pentru care inculpatul fusese condamnat în fond, instanţa de apel trebuia să observe că, analizând cele 2 infracţiuni pentru care a considerat indiscutabilă vinovăţia acestuia, deveneau incidente normele privind prescripţia specială a răspunderii penale pentru una dintre acestea (asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni - constituire a unui grup infracţional după schimbarea încadrării juridice), caz în care devenea evident că legea penală mai favorabilă era, în concret, legea nouă, prin raportare la împrejurarea neaplicării dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni (de altfel, singurele care făceau în mod real necesară aplicarea legii penale vechi).
Or, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor privind legea penală mai favorabilă au fost aplicate faţă de inculpat pedepse în alte limite decât cele legale, respectiv nu a fost constatată împlinirea termenului de prescripţie specială a răspunderii penale în raport cu infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat şi nu a fost aplicată o pedeapsă pentru infracţiunea de delapidare în limitele prevăzute de legea nouă, respectiv 2-7 ani (cu aplicarea art. 308 şi 309 C. pen.).
În acest sens, apărarea a susţinut că, în concret, instanţa de apel a procedat în mod nelegal pentru că, prioritar, a apreciat greşit asupra limitelor de pedeapsă aferente infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, raportându-se la forma agravantă a infracţiunii, prev. de art. 367 alin. (2) C. pen., deşi trebuia să se raporteze strict la forma simplă a infracţiunii, prev. de art. 367 alin. (1) C. pen.
În acest context, subsecvent, instanţa de apel a apreciat nelegal că termenul de prescripţie generală, respectiv, specială, a răspunderii penale pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat este de 8 ani, respectiv, 16 ani, în loc de 5 ani respectiv 10 ani. Or, procedând în acest fel, instanţa de apel nu a constatat împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale pentru infracţiunea de referinţă, deşi era împlinit încă din data de 30.12.2014, ceea ce implica o soluţie de încetare a procesului penal pentru această faptă şi, corelativ, excludea posibilitatea existenţei unui concurs de infracţiuni, context în care, în mod evident, legea penală mai favorabilă în raport de unica infracţiune pedepsibilă - delapidarea, era noul C. pen.
Ca urmare, prin greşita aplicare a art. 5 C. pen., recurentului i s-au aplicat, în concret, pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Pentru argumentele prezentate, apărarea a susţinut că, ulterior dispunerii schimbării încadrării juridice a infracţiunii de delapidare, ca urmare a reţinerii caracterului mai favorabil al dispoziţiilor noului C. pen., este necesar ca instanţa de recurs să stabilească o nouă pedeapsă faţă de inculpat pentru această infracţiune, la limita specială minimă prevăzută de noua lege penală, respectiv 2 ani închisoare, în considerarea principiului non reformatio in peius şi a dezlegării obligatorii date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea chestiunilor de drept în materie penală prin decizia nr. 10/2014.
În ceea ce priveşte nerespectarea principiului non reformatio in peius, susţinând că practica constantă a Înaltei Curţi în materia de referinţă reliefează o interpretare extensivă a sferei cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., sens în care, cu titlu exemplificativ, a evocat deciziile nr. 26/RC/2014, nr. 51/RC din 19 februarie 2016, nr. 63/RC din 2 martie 2016, nr. 230/RC din 6 octombrie 2014, nr. 115/RC din 1 aprilie 2015 şi nr. 124/RC din 8 aprilie 2015, apărarea a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul prev. de art. 418 alin. (1) C. proc. pen. întrucât, deşi în apelul inculpatului, a dispus achitarea acestuia pentru trei dintre cele cinci infracţiuni pentru care fusese condamnat în fond, dar şi reducerea pedepsei ce i-a fost aplicată pentru infracţiunea prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 C. pen. din 1969, în final, a stabilit o pedeapsa rezultantă identică cu cea stabilită de prima instanţă (de 3 ani închisoare), situaţie care constituie o veritabilă agravare în concret a situaţiei juridice a inculpatului în propria cale de atac.
În timpul procedurii de comunicare a cererii de recurs în casaţie prev. de art. 439 C. proc. pen., intimatul inculpat B., prin apărător ales, a transmis la dosar, la data de 13.11.2017, un memoriu cuprinzând concluzii scrise, prin care a solicitat extinderea efectelor recursului în casaţie declarat de inculpatul A. şi în ceea ce îl priveşte, arătând că are o situaţie juridică identică cu a acestuia .
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 24 noiembrie 2017, sub nr. x/110/2008**, fixându-se termen pentru verificarea admisibilităţii în principiu a cererii, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la data de 26 ianuarie 2018.
După înregistrarea cauzei pe rolul instanţei supreme, la data de 05.12.2017, intimata inculpată C., prin apărător ales, a transmis la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat admiterea recursului în casaţie declarat de inculpatul A. şi examinarea cauzei, prin extindere, şi cu privire la persoana sa .
Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din 26 ianuarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o, în principiu, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării ei pe fond.
La termenul acordat pentru dezbaterea recursului în casaţie, respectiv 23 martie 2018, Înalta Curte a luat concluziile acuzării şi apărării asupra căii extraordinare de atac, acestea fiind detaliat redate în practicaua prezentei decizii.
Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
Prin urmare, starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv de către instanţa de apel şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie.
În aceste coordonate de principiu, evaluând cererea de recurs în casaţie de faţă, Înalta Curte constată următoarele:
Inculpatul A. a invocat, ca unic motiv de recurs în casaţie, art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., respectiv "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", susţinând că acesta se circumscrie atât greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 5 C. pen. referitoare la stabilirea legii penale mai favorabile, cât şi nerespectării principiului non reformatio in peius.
Critica privind modalitatea în care instanţa de apel a evaluat şi stabilit legea penală mai favorabilă a fost argumentată pe aspectul că, pornind de la o greşită interpretare a sintagmei "pedeapsa prevăzută de lege", astfel cum aceasta este definită prin art. 187 C. pen., în evaluarea legii penale mai favorabile, instanţa de apel s-a raportat limitelor de pedeapsă aferente infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat prev. de art. 367 alin. (2) C. pen. (reţinută prin raportare la infracţiunea scop prev. de art. 295 rap. la art. 308 şi art. 309 C. pen.), deşi trebuia să aibă în vedere limitele de pedeapsă prev. de art. 367 alin. (1) C. pen., plecând de la reţinerea variantei simple a infracţiunii de delapidare (art. 295 C. pen.).
Or, în acest context, instanţa de apel trebuia să constatate că, la data de 30.12.2014, s-a împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale pentru infracţiunea prev. de art. 367 alin. (1) C. pen., în condiţiile art. 155 alin. (4) rap.la art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., împrejurare care implica o soluţie de încetare a procesului penal pentru această faptă şi, corelativ, excludea posibilitatea reţinerii unui concurs de infracţiuni, context în care, în mod evident, legea penală mai favorabilă în raport de unica infracţiune pedepsibilă - delapidarea - era noul C. pen.
Această critică nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., care este incident numai în situaţia în care pedeapsa stabilită de către instanţa de apel, prin raportare la toate normele de drept substanţial relevante pentru tratamentul sancţionator, este nelegală.
În jurisprudenţa constantă a instanţei supreme s-a stabilit că pot fi încadrate în dispoziţiile legale menţionate erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei sau a măsurilor educative, prin stabilirea unei sancţiuni neprevăzute de lege, prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancţionator. În toate cazurile însă, legalitatea sancţiunilor a fost examinată prin raportare la încadrarea juridică dată faptei prin decizia definitivă şi la legea penală mai favorabilă, astfel cum au fost stabilite prin hotărârea recurată (relevante în acest sens sunt deciziile nr. 66, 230, 246, 249, 250, 267, 367 din 2014; nr. 27, 32, 75, 115, 124, 349, 404 din 2015; nr. 51, 63, 327, 522, 554 din 2016; nr. 23, 150 din 2017 ale I.C.C.J., secţia penală, publicate, www.scj.ro).
În consecinţă, în incidenţa cazului de casare prev. de de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., legalitatea pedepselor aplicate în apel este verificată exclusiv prin raportare la încadrarea juridică şi la legea penală mai favorabilă stabilite prin hotărârea atacată, criticile privind nelegalitatea pedepsei, urmare a greşitei stabiliri a legii penale mai favorabile şi cele referitoare la influenţa prescripţiei răspunderii penale asupra alegerii unei legi ca fiind mai blândă, excedând controlului jurisdicţional ce poate fi exercitat în prezentul cadru procesual.
Aplicarea principiului mitior lex presupune o activitate complexă, indisolubil legată de fapta comisă şi autorul ei, prin care, în urma comparării atât a condiţiilor de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi a celor referitoare la pedeapsă, stabilite în legi penale succesive, instanţa stabileşte în cazul concret dedus judecăţii care dintre legi este mai favorabilă.
Ca urmare, stabilirea legii penale mai favorabile este atributul exclusiv al instanţei învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt şi în drept), iar nu al instanţei învestite într-o cale extraordinară de atac, respectiv recursul în casaţie, necircumscriindu-se vreunuia dintre cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 C. proc. pen.
Or, critica recurentului inculpat A. prin care se invocă, punctual şi interdependent, greşita apreciere a limitelor de pedeapsă prevăzute de C. pen. în vigoare pentru infracţiunea de constituirea unui grup infracţional organizat reţinută în sarcina sa, raportat la încadrarea juridică dată faptei, urmată de calculul eronat al termenului de prescripţie specială a răspunderii penale pentru această faptă şi de greşita reţinere a concursului de infracţiuni, vizează mecanismul prin care instanţa de apel a evaluat şi stabilit legea penală mai favorabilă în cauză, aspect care nu poate fi supus cenzurii instanţei în prezentul cadru procesual.
Pe cale de consecinţă, nici susţinerile incidentale ale apărării vizând soluţia care ar trebui dată laturii penale a cauzei în urma stabilirii legii penale mai favorabile conform variantei propuse de recurent, nu pot face obiectul analizei în cadrul recursului în casaţie.
În acest context, evaluând legalitatea pedepselor aplicate recurentului A. prin hotărârea atacată, prin raportare la limitele de pedeapsă şi la tratamentul sancţionator prevăzut de C. pen. din 1969, stabilit de instanţa de apel ca fiind lege penală mai favorabilă şi, deci, aplicabil în speţă, Înalta Curte constată că nu se identifică situaţii de aplicare a pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Conform legii vechi, infracţiunea de asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 C. pen. din 1969 este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani, limite care, ca efect al reţinerii în beneficiul inculpatului A. a circumstanţei atenuante judiciare prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969, în condiţiile art. 76 lit. c) C. pen. din 1969, se reduc la intervalul 3 luni - 3 ani închisoare.
Or, în contextul prezentat, se constată că pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată recurentului în apel pentru această infracţiune, ca urmare a reducerii ei de la cuantumul de 2 ani şi 10 luni aplicat de căre instanţa de fond, se situează în limitele prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte infracţiunea de delapidare cu consecinţe deosebit de grave prev. de art. 2151 alin. (1), (2) C. pen. din 1969, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, Înalta Curte constată că instanţa de apel a menţinut cuantumul de 3 ani închisoare, stabilit de către instanţa de fond, reţinând că, deşi acesta nu se situează în limitele legale stabilite ca urmare a aplicării disp. art. 76 alin. (2) C. pen. din 1969 rap. la art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969, respectiv 3 ani şi 4 luni - 13 ani şi 4 luni (limitele prevăzute de norma de incriminare fiind închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi), principiul non reformatio in peius împiedică reformarea ei în apelul inculpatului.
Ca urmare, evaluarea legalităţii acestei pedepse presupune verificarea aplicării principiului instituit prin art. 418 alin. (1) C. proc. pen., care va face obiectul analizei instanţei de recurs la subpunctul 2 al prezentelor considerente. În contextul prezentat, Înalta Curte constată că şi evaluarea legalităţii pedepsei rezultante aplicate recurentului în apel este condiţionată de verificarea prealabilă a aplicării în cauză a principiului non reformatio in peius.
Critica privind nerespectarea principiului non reformatio in peius:
Constituind un principiu legal care guvernează tratamentul sancţionator, principiul non reformatio in peius permite verificarea aplicării lui prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., însă numai în măsura în care a influenţat asupra pedepsei concret aplicate.
Ca urmare, procedând la verificarea criticilor recurentului inculpat A. privind nerespectarea principiului non reformatio in peius, care au fost invocate distinct şi independent de nemulţumirile exprimate cu privire la modalitatea de stabilire a legii penale mai favorabile în cauză, Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:
Principiul non reformatio in peius, reglementat prin dispoziţiile art. 418 alin. (1) C. proc. pen. (aplicabil la datele concrete ale speţei), instituie dreptul părţii de a supune hotărârea atacată unui control jurisdicţional, fără a i se crea o situaţie mai grea în propria cale de atac.
În cauză, apărarea susţine că instanţa de apel a încălcat principiul prev. de art. 418 alin. (1) C. proc. pen. întrucât, deşi în apelul inculpatului, a dispus achitarea acestuia pentru trei dintre cele cinci infracţiuni pentru care a fost condamnat în fond, dar şi reducerea pedepsei aplicată pentru infracţiunea prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 C. pen. din 1969, în final, a stabilit o pedeapsa rezultantă identică cu cea stabilită de prima instanţă (de 3 ani închisoare), situaţie care ar constitui o veritabilă agravare în concret a situaţiei juridice a inculpatului în propria cale de atac.
Susţinerile apărării sunt vădit neîntemeiate, Înalta Curte constatând, în acest sens, că soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bacău în apelul inculpatului A., atât în latura penală a cauzei, cât şi în cea civilă, s-a făcut cu deplina respectare a principiului non reformatio in peius.
În latura penală a cauzei, Curtea de Apel Bacău a reconfigurat încadrarea juridică dată unora dintre faptele reţinute în sarcina inculpatului A., dispunând schimbarea încadrării juridice a infracţiunilor de delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată şi înşelăciune în formă continuată, prev. de art. 2151 alin. (1), (2) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, respectiv de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, pentru care acesta a fost condamnat în fond, în infracţiunile de delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată prev. de art. 2151 alin. (1), (2) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (în care au fost incluse însă şi actele materiale reţinute prin rechizitoriu în conţinutul infracţiunii de înşelăciune - faptele comise în relaţia cu S.C. Q. S.R.L., S.C. R. S.R.L.-administrator P., şi S.C. S. S.R.L. - administrator J., prin care s-au cauzat prejudicii în valoare de 6.979.140.092 ROL, respectiv 3.403.968.962 ROL) şi o infracţiune de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi 5 C. pen. din 1969, constând în inducerea în eroare a numitului J. cu ocazia încheierii contractului de cesiune nr. 4716/27.12.200, încheiat cu P.
În acest fel, practic, instanţa de apel a reconfigurat şi conţinutul celor două acuzaţii, stabilind că infracţiunea de delapidare cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, reţinută în sarcina inculpatului, vizează şi actele materiale reţinute prin rechizitoriu în conţinutul infracţiunii de înşelăciune, respectiv faptele comise în relaţia cu S.C. Q. S.R.L., S.C. R. S.R.L.-administrator P., şi S.C. S. S.R.L. - administrator J., prin care s-au cauzat prejudicii în valoare de 6.979.140.092 ROL, respectiv 3.403.968.962 ROL; corelativ, instanţa de apel a reţinut forma simplă a infracţiunii de înşelăciune, reţinând că aceasta se circumscrie numai actului material vizând inducerea în eroare a numitului J. cu ocazia încheierii contractului de cesiune din 27.12.2000, încheiat cu P..
Subsecvent, constatând că fapta concretă reţinută în sarcina inculpatului A. sub încadrarea juridică de înşelăciune nu este prevăzută de legea penală, instanţa de apel a dispus achitarea inculpatului pentru această faptă, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., reformând hotărârea instanţei de fond sub acest aspect.
În baza aceloraşi argumente şi în considerarea aceluiaşi temei, instanţa de apel a dispus achitarea inculpatului şi pentru infracţiunile de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 şi a art. 5 C. pen. şi spălare de bani prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, modificată, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 şi a art. 5 C. pen., pentru care incupatul fusese condamnat în fond, reformând, prin urmare, hotărârea primei instanţe şi sub acest aspect.
Constatând însă că, deşi inculpatul A. a fost cercetat în cauză şi pentru infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 241/2005, în sentinţa apelată nu s-a dispus vreo soluţie cu privire la această infracţiune, instanţa de apel, în considerarea principiului instituit prin art. 418 C. proc. pen., nu a pronunţat vreo soluţie în acest sens
În contextul anterior prezentat, subliniind că singurele fapte pentru care poate fi angajată răspunderea penală a inculpatului A. sunt cele de delapidare cu consecinţe deosebit de grave, prev. de art. 2151 alin. (1), (2) C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, în configurarea anterior menţionată, şi asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu ref. la art. 323 C. pen. din 1969, instanţa de apel a menţinut, în aceste limite, soluţia de condamnare pronunţată de prima instanţă faţă de recurent.
Deopotrivă, a menţinut pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată de instanţa de fond inculpatului A. pentru infracţiunea de delapidare cu consecinţe deosebit de grave prev. de art. 2151 alin. (1), (2) C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, reţinând că, deşi cuantumul acesteia este nelegal, prin raportare la limitele de pedeapsă calculate ca efect al reţinerii în favoarea inculpatului a circumstanţei atenuante judiciare prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969, în condiţiile art. 76 alin. (2) C. pen. din 1969, principiul non reformatio in peius împiedică reformarea ei.
În ceea ce priveşte pedeapsa aplicată aceluiaşi inculpat pentru infracţiunea prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu ref. la art. 323 C. pen. din 1969, constatând că aceasta nu este orientată spre limita minimă stabilită în urma reţinerii circumstanţei atenuante, ca în cazul sancţiunii aplicate pentru infracţiunea de delapidare, în vederea asigurării unei sancţionări proporţionale, Curtea a redus cuantumul acestei pedepse de la 2 ani şi 10 luni, la 2 ani închisoare.
În fine, procedând la aplicarea regulilor concursului de infracţiuni prev. de art. 33 lit. a) C. pen. 1969 rap. la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969, instanţa de apel a contopit pedepsele de 3 ani închisoare şi, respectiv 2 ani închisoare, în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, stabilind că inculpatul va executa în final pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. din 1969, pe o durată de 3 ani.
Or, în contextul prezentat, faptul că pedeapsa rezultantă stabilită în apelul inculpatului, pentru săvârşirea, în concurs, a celor două infracţiuni anterior menţionate, este identică cu cea aplicată recurentului de către instanţa de fond, pentru săvârşirea a cinci infracţiuni, în concurs real, nu constituie o agravare a situaţiei acestuia în propria cale de atac, ci tocmai expresia unei corecte aplicări în cauză a principiului non reformatio in peius şi a deplinei respectări a principiului legalităţii pedepsei.
Cuantumul de 3 ani al pedepsei rezultante aplicate recurentului în apel este echivalent, în condiţiile art. 33 lit. a) C. pen. 1969 rap. la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969, cuantumului similar al pedepsei celei mai grele (pentru infracţiunea de delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată prev. de art. 2151 alin. (1), (2) C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969) din concursul restrâns de infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului în calea ordinară de atac.
Or, cuantumul acestei pedepse, stabilit de instanţa de fond la 3 ani închisoare, a fost menţinut în apel tocmai ca efect al aplicării principiului non reformatio in peius, în caz contrar el trebuind să se încadreze în limitele de 3 ani şi 4 luni (minim) - 13 ani şi 4 luni închisoare (maxim), calculate ca efect al reducerii limitelor speciale de pedeapsă prevăzute de norma de incriminare, în condiţiile art. 76 alin. (2) C. pen. din 1969, rap. la art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969.
Ca urmare, reţinând în sarcina inculpatului infracţiunea anterior menţionată, în virtutea principiului non reformatio in peius, instanţa de apel nu-l putea condamna pentru aceasta decât la pedeasa de cel mult 3 ani închisoare, indiferent dacă această infracţiune era reţinută ca acuzaţie unică sau ca faptă concurentă, alături de alte infracţiuni (aşa cum s-a întâmplat în speţă).
În consecinţă, restrângerea numărului infracţiunilor pedepsibile concurente reţinute în sarcina incupatului A. în apel (de la cinci la două infracţiuni), putea conduce la stabilirea unei pedepse rezultante în cuantum inferior celui stabilit în fond pentru pedeapsa rezultantă aplicată acestuia pentru concursul lărgit de infracţiuni (de 3 ani închisoare), numai în situaţia în care, în calea ordinară de atac, în sarcina inculpatului s-ar fi reţinut infracţiuni pentru care, în primă instanţă, a fost condamnat la pedepse sub 3 ani închisoare, ipoteză neincidentă în cauză.
Ca urmare, Înalta Curte conchide că susţinerile apărării sunt în mod vădit neîntemeiate, pedeapsa rezultantă fiind aplicată recurentului în apel în limitele impuse de exigenţele principiului non reformatio in peius.
Pentru considerentele prezentate, constatând neîntemeiate criticile formulate de recurentul inculpat A., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de acesta împotriva deciziei penale nr. 470 din 13 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie.
Având în vedere această soluţie, Înalta Curte apreciază superfluă examinarea temeiniciei cererilor intimaţilor inculpaţi B. şi C. de extindere a efectelor recursului şi asupra situaţiei lor juridice.
Totodată, în incidenţa aceleiaşi soluţii, Înalta Curte, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, iar în temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., va dispune ca onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 65 lei, să fie suportat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 470 din 13 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 65 lei, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 martie 2018.