Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 56 din 17 februarie 2003, Tribunalul Prahova a condamnat, printre alții, pe inculpatul R.E.A., la 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la furt calificat, prevăzută și pedepsită de art. 20 și art. 21, raportat la art. 208 alin. (1), raportat la art. 209 alin. (1) lit. a) și alin. (3) lit. f), cu aplicarea art. 75 lit. c) și art. 71, raportat la art. 64 C. pen.
Instanța a constatat că nu s-a produs nici un prejudiciu părții vătămate, inculpatul fiind obligat la plata sumei de 910.000 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Hotărând astfel, instanța a reținut, în fapt, că, în ziua de 27 mai 2001, inculpatul însoțit de M.G. și R.S.N., condamnați și ei în cauză, s-au deplasat în zona stației C.F.R. Giurgiu și au încercat să sustragă un indicator montat pe calea ferată. Astfel, după ce au desfăcut una dintre piulițele de prindere a inductorului la calea de rulare, respectiv, firul 1 aflat în zona pasajului rutier Ploiești - București, au fost surprinși de un agent de pază al SC B.P. SRL București, care efectua serviciul în zona stației C.F.R. Giurgiu.
Împotriva sentinței au declarat apel, în termen legal, inculpații, criticând-o pentru netemeinicie cu referire la modalitatea de executare a pedepselor care, prin reținerea circumstanțelor atenuante judiciare, prevăzute de art. 74 C. pen., să fie coborâte sub minimul special prevăzut de lege și suspendarea condiționată a executării lor.
Secția penală a Curții de Apel Ploiești, prin decizia nr. 213 din 23 aprilie 2003, a respins ca nefondate apelurile inculpaților, apreciind că pedepsele sunt just individualizate, ținând seama de împrejurările în care inculpații au acționat și obiectul material vizat, și anume „o componentă care contribuie la siguranța circulației pe căile ferate”, ceea ce reprezintă un pericol social deosebit, deoarece puteau să provoace chiar o catastrofă feroviară.
În termen legal, decizia a fost atacată cu recursul declarat de inculpatul R.E.A. care, prin reiterarea aceluiași motiv de netemeinicie, analizat și de către instanța de apel, solicită reducerea pedepsei aplicate.
Examinând decizia atacată în raport de cazul de recurs prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 teza întâi C. proc. pen., precum și din oficiu potrivit dispozițiilor cuprinse în alin. (3) din același articol, Înalta Curte constată, în baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, recursul nefondat, urmând a fi respins.
1. În ceea ce privește excepția de tardivitate a recursului formulat de către inculpat, ridicată de către procurorul de ședință, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată.
În acest sens, termenul de recurs este de 10 zile, potrivit art. 3853 alin. (1), iar el curge după distincțiile prevăzute de art. 363 alin. (3) C. proc. pen., pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunțare, termenul curge de la pronunțare.
Totodată, conform art. 186 alin. (2) și (4) C. pen. (referitor la calculul termenelor procedurale) „La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socotește ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlinește” iar „Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează.”
Revenind la cauză, se constată că inculpatul aflat în stare de libertate, a fost prezent atât la dezbateri cât și la pronunțare, la termenul din 23 aprilie 2003, iar recursul declarat a fost primit la data de 5 mai 2003, deci în prima zi lucrătoare după ziua de 4 mai 2003 nelucrătoare (duminică), ceea ce din punctul de vedere al reglementărilor menționate este un recurs declarat în termen.
2. Analizat pe fond, recursul nu este fondat, deoarece la stabilirea și menținerea pedepsei, care reprezintă minimul special prevăzut de lege pentru tentativa de furt calificat, instanțele au luat în considerare pericolul social concret al faptei săvârșite: acționarea în grup, cu atragerea unui inculpat minor, asupra unui obiectiv de importanță națională, precum și de datele referitoare la persoana sa care, nu se confruntă pentru prima oară cu rigorile legii penale, astfel că nu au aplicat și menținut o pedeapsă greșit individualizată.
În consecință, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, constatând neîndeplinite cerințele cazului de recurs invocat, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.E.A. și îl va obliga pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.E.A., împotriva deciziei penale nr. 213 din 23 aprilie 2003 a Curții de Apel Ploiești.
Obligă pe recurent la plata sumei de 1.600.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică, azi 17 februarie 2004.