High Court of Cassation and Justice

Deliberând asupra recursurilor în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 113 din data de 22 iulie 2016 pronunţată de către Tribunalul Bihor s-au hotărât următoarele:

S-a făcut aplicarea art. 5 din C. pen.

1) În baza art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea 78/2000, cu reţinerea art. 5 din C. pen. (fapta de la punctul 1 din rechizitoriul nr. x/2013), a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsa de 5 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementara a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa o funcţie sau exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii potrivit art. 65 alin. (1) C. pen.

În baza art. 65 C. pen., pe durata executării pedepsei s-au interzis ca pedeapsă accesorie drepturile prevăzute la art. 66 lit. a), b), g) C. pen.

În baza art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea 78/2000 şi art. 35 C. pen. cu reţinerea art. 5 din C. pen. (fapta de la punctul 2 din rechizitoriul nr. x/2013), a fost condamnat acelaşi inculpat, la o pedeapsa de 4 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementara a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa o funcţie sau exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura celeia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii potrivit art. 65 alin. (1) C. pen.

În baza art. 65 C. pen., pe durata executării pedepsei s-au interzis ca pedeapsa accesorie drepturile prevăzute la art. 66 lit. a), b), g) C. pen.

În baza art. 297 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 35 C. pen. (fapta de la punctul 3 din rechizitoriul nr. x/2013) şi reţinerea art. 5 C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementara a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi, g C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pedeapsa complementara, dreptul de a ocupa o funcţie sau exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii potrivit art. 65 alin. (1) C. pen.

În baza art. 65 C. pen., pe durata executării pedepsei s-au interzis ca pedeapsa accesorie drepturile prevăzute la art. 66 lit. a), b), g) C. pen.

În baza art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea 78/2000, cu reţinerea art. 5 din C. pen. (un singur act material/fapta de la punctul 1 din rechizitoriul nr. x/2015) a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementara a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi, g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa o funcţie sau exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii potrivit art. 65 alin. (1) C. pen.

În baza art. 65 C. pen., pe durata executării pedepsei s-au interzis ca pedeapsa accesorie drepturile prevăzute la art. 66 lit. a), b), g) C. pen.

În baza art. 38 lit. a) raportat la art. 39 lit. b), 45 C. pen., a dispus contopirea pedepselor aplicate în pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 3 ani închisoare, astfel încât inculpatul va avea de executat o pedeapsa de 8 ani închisoare în detenţie şi 5 ani pedeapsa complementara a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa o funcţie sau exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii potrivit art. 65 alin. (1) C. pen.

În baza art. 65 C. pen., pe durata executării pedepsei s-au interzis ca pedeapsă accesorie drepturile prevăzute la art. 66 lit. a), b), g) C. pen.

În baza art. 404 alin. (4) lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 72 C. pen., a dedus din pedeapsa aplicata inculpatului perioada reţinerii de 24 ore luată la 15 decembrie 2014 şi a arestării preventive luate de la data de 16 decembrie 2014 pana la data de 22 iunie 2015.

În baza art. 399 C. proc. pen. raportat la art. 208 alin. (5) C. proc. pen. a menţinut măsura controlului judiciar dispusă faţă de inculpatul A. prin încheierea penală din data de 22 iunie 2015 a Tribunalului Bihor.

2) În baza art. 255 alin. (1) C. pen. de la 1968, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu reţinerea art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 2 ani şi 10 luni închisoare în detenţie şi 5 ani pedeapsa complementara a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. de la 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa o funcţie sau exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii potrivit art. 65 alin. (1) C. pen. de la 1968.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. de la 1969, a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. de la 1969, cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 404 alin. (4) lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 72 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicata inculpatului perioada reţinerii de 24 ore luată la 15 decembrie 2014 şi a arestării preventive luate de la data de 16 decembrie 2014 pana la data de pana la de 19 februarie 2015.

În baza art. 399 C. proc. pen. raportat la art. 208 alin. (5) C. proc. pen. a menţinut măsura controlului judiciar dispusă faţă de inculpatul B. astfel cum a fost modificată în ceea ce priveşte programul de supraveghere, prin încheierea penală din 26 mai 2015 a Tribunalului Bihor

3) În baza art. 48 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 din C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) cu reţinerea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul C. la pedeapsa de 2 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementara a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa o funcţie sau exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii potrivit art. 65 alin. (1) C. pen.

În baza art. 65 C. pen., pe durata executării pedepsei s-au interzis ca pedeapsă accesorie drepturile prevăzute la art. 66 lit. a), b) C. pen.

În baza art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002, raportat la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementara a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa o funcţie sau exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii potrivit art. 65 alin. (1) C. pen.

În baza art. 65 C. pen., pe durata executării pedepsei s-au interzis ca pedeapsă accesorie drepturile prevăzute la art. 66 lit. a), b), g) C. pen.

În baza art. 38 lit. a) raportat la art. 39 lit. b), 45 C. pen. a dispus contopirea pedepselor aplicate în pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 8 luni închisoare, astfel încât inculpatul a avut de executat o pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare în detenţie şi 5 ani pedeapsa complementara a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pedeapsa complementara, dreptul de a ocupa o funcţie sau exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii potrivit art. 65 alin. (1) C. pen.

În baza art. 65 C. pen., pe durata executării pedepsei s-au interzis ca pedeapsa accesorie drepturile prevăzute la art. 66 lit. a), b) C. pen.

În baza art. 404 alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 72 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicata inculpatului perioada reţinerii de 24 ore de la 12 ianuarie 2015 şi a arestării preventive luate de la data de 13 ianuarie 2015 până la data de 19 februarie 2015.

În baza art. 399 C. proc. pen. raportat la art. 208 alin. (5) C. proc. pen., a menţinut măsura controlului judiciar dispusă faţă de inculpatul C. astfel cum a fost modificată în ceea ce priveşte programul de supraveghere, prin încheierea penală din 26 mai 2015 a Tribunalului Bihor.

4) În baza art. 255 alin. (1) vechiul C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu reţinerea art. 5 din C. pen., aferentă unui singur act material - punctul 1 din rechizitoriul nr. x/2015, a fost condamnat inculpatul D. la pedeapsa de 9 luni închisoare.

În baza art. 255 alin. (1) vechiul C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu reţinerea art. 5 din C. pen. (4 acte materiale), a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani şi 10 luni închisoare şi 5 ani pedeapsa complementara a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen. de la 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa o funcţie sau exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii potrivit art. 65 alin. (1) C. pen. de la 1968.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. de la 1969, a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. de la 1969, cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b), 35 C. pen. de la 1968 a dispus contopirea celor două pedepse în pedeapsa cea mai grea de 2 ani şi 10 luni închisoare pe care nu a mai sporit-o, dispunându-se ca în final inculpatul să execute o pedeapsa de 2 ani şi 10 luni închisoare în detenţie şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen. de la 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa o funcţie sau exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii potrivit art. 65 alin. (1) C. pen. de la 1968.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. de la 1969, a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen. de la 1969, cu titlu de pedeapsă accesorie.

5) În baza art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 41 alin. (2) din C. pen., cu reţinerea art. 5 C. pen. (4 acte materiale) a fost condamnat inculpatul E. la o pedeapsă de 5 ani şi 8 luni închisoare în detenţie şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. de la 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa o funcţie sau exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii potrivit art. 65 alin. (1) C. pen. de la 1968.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. de la 1969, a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. de la 1969, cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. a menţinut măsurile asiguratorii luate prin ordonanţa DNA în 11 decembrie 2014 prin care s-a dispus instituirea măsurii asiguratorii a sechestrului asupra bunurilor mobile proprietatea inculpatului A..

În baza art. 112 C. pen. a dispus confiscarea specială de la inculpat a sumei de 23.614 RON ridicată de la inculpatul A., reprezentând contravaloarea mitei primite de la inculpatul B. (valoare renovare apartament), precum şi a sumei relative de 7700 RON (reprezentând contravaloarea mobilierului primit prin intermediul inculpatului C., după scăderea din valoare a bunurilor de care au beneficiat fraţii C.).

În baza art. 112¹ C. pen. a dispus confiscarea extinsă de la inculpatul A. a sumelor de: 38,886 RON (diferenţa rămasă după scăderea confiscării speciale), 25.000 euro, precum şi 36 de monede din metal galben, cu o valoare de aprox. 37.000 de euro, sume pe care inculpatul nu le poate justifica.

A dispus anularea următoarelor acte: factura seria PIVET nr. 5020 din 16 decembrie 2013, contractul nr. x din 5 decembrie 2013, actul adiţional nr. 1, nedatat, la acest contract, chitanţa din 5 decembrie 2013.

În baza art. 274 C. proc. pen. a obligat inculpaţii la cheltuieli judiciare în sarcina statului, după cum urmează: C. la 11000 RON, A. 20.000 RON, B. 13000 RON, E. şi D. câte 9000 RON.

Împotriva Sentinţei penale nr. 113 din data de 22 iulie 2016 pronunţată de Tribunalul Bihor au declarat apeluri Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea şi inculpaţii A., C., B., D. şi E..

Prin Decizia penală nr. 448/A din 5 iulie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul C. împotriva Sentinţei penale nr. 113 din 22 iulie 2016 a Tribunalului Bihor.

În baza art. 421 punctul 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de DNA - Serviciul Teritorial Oradea şi de inculpaţii A., B., D. şi E. împotriva aceleiaşi sentinţe penale, pe care a desfiinţat-o în parte, în sensul că:

1) A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen. pe o durată de 5 ani, aplicate de instanţa de fond inculpatului A., în pedepsele componente de:

- 5 ani închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen. pe o durată de 5 ani şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi, pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000 (punctul 1 din rechizitoriul nr. x/2013).

- 4 ani închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen. pe o durată de 5 ani şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi, pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 C. pen. (punctul 2 din rechizitoriul nr. x/2013).

- 2 ani închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen. pe o durată de 5 ani şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi, pentru infracţiunea prevăzută de art. 297 alin. (2) C. pen., cu aplic. art. 35 C. pen. (punctul 3 din rechizitoriul nr. x/2013).

- 3 ani închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen. pe o durată de 5 ani şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi, pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000 (un singur act material, din 17 ianuarie 2013; rechizitoriul nr. x/2015).

- sporul de 3 ani închisoare, care a fost înlăturat.

Au fost înlăturate dispoziţiile instanţei de fond de condamnare a inculpatului A. şi de aplicare a pedepselor complementare şi accesorii pentru infracţiunea prevăzută de art. 297 alin. (2) C. pen. cu aplic. art. 35 C. pen. (punctul 3 din rechizitoriul nr. x/2013).

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen., rap la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 297 alin. (2) C. pen. cu aplic. art. 35 C. pen. (punctul 3 din rechizitoriul nr. x/2013).

Au fost înlăturate dispoziţiile instanţei de fond de condamnare a inculpatului A. şi de aplicare a pedepselor complementare şi accesorii pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000 (un singur act material, din 17 ianuarie 2013; rechizitoriul nr. x/2015).

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000 (un singur act material, din 17 ianuarie 2013; rechizitoriul nr. x/2015).

A fost redusă de la 5 ani închisoare la 3 ani închisoare pedeapsa aplicată de instanţa de fond pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000 (punctul 1 din rechizitoriul nr. x/2013).

A fost redusă de la 4 ani închisoare la 3 ani închisoare pedeapsa aplicată de instanţa de fond pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 C. pen. (punctul 2 din rechizitoriul nr. x/2013).

În baza art. 38, art. 39 alin. (1) lit. b) şi art. 45 C. pen., au fost contopite pedepsele de mai sus şi s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, la care adaugă sporul de 1 an închisoare (1/3 din cealaltă pedeapsă), urmând ca acesta să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare, în regim de detenţie, precum şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen. pe o durată de 5 ani şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi.

2) A fost redusă de la 2 ani şi 10 luni închisoare la 1 an şi 6 luni închisoare, pedeapsa aplicată de instanţa de fond inculpatului B. pentru infracţiunea prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. din 1968 cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi înlăturată pedeapsa complementară aplicată alături de această pedeapsă.

În baza art. 861 C. pen. din 1968, cu referire la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului pe un termen de încercare de 5 ani stabilit conform art. 862 C. pen. din 1968.

În baza art. 863 alin. (1) C. pen. din 1968, pe durata termenului de încercare a fost obligat inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Satu Mare;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lor de existenţă.

În baza art. 32 alin. (4) şi alin. (1) lit. c) din Legea nr. 252/2013 s-a dispus să se realizeze coordonarea procesului de supraveghere a condamnatului de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. din 1968, a fost suspendată executarea pedepsei accesorii stabilite de instanţa de fond pe durata suspendării executării pedepsei principale.

3) A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 8 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen. pe o durată de 5 ani, aplicate de instanţa de fond inculpatului C., în pedepsele componente de:

- 2 ani închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) C. pen. pe o durată de 5 ani şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi, pentru infracţiunea prevăzută de art. 48 rap. la art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 35 din C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. (punctul 2 din rechizitoriul nr. x/2013).

- 2 ani închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) C. pen. pe o durată de 5 ani şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 lit. a), b), g) C. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) (punctul 2 din rechizitoriul nr. x/2013).

- sporul de 8 luni închisoare, care a fost înlăturat.

A fost înlăturată circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., reţinută de instanţa de fond în favoarea inculpatului C. pentru infracţiunea prevăzută de art. 48 rap. la art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000 art. 35 din C. pen., dispunându-se majorarea de la 2 ani închisoare la 3 ani închisoare pedeapsa aplicată inculpatului pentru această infracţiune.

A fost înlăturată circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi dispoziţiile art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, reţinute de instanţa de fond în favoarea inculpatului C. pentru infracţiunea prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, dispunându-se majorarea de la 2 ani închisoare la 3 ani închisoare a pedepsei aplicate inculpatului pentru această infracţiune.

În baza art. 38, art. 39 alin. (1) lit. b) şi art. 45 C. pen., au fost contopite pedepsele de mai sus şi a fost aplicată inculpatului C. pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, la care adaugă sporul de 1 an închisoare (1/3 din cealaltă pedeapsă), urmând ca acesta să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare, în regim de detenţie, precum şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen. pe o durată de 5 ani şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi.

4) A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 10 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen. din 1968, aplicate de instanţa de fond inculpatului D., în pedepsele componente de:

- 9 luni închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. din 1968, cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000 (aferentă unui singur act material în legătură cu inculpatul A.; rechizitoriul nr. x/2015).

- 2 ani şi 10 luni închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. din 1968 cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. din 1968 (aferentă celor patru acte materiale în legătură cu inculpatul E.; rechizitoriul nr. x/2015) şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen. din 1968.

Au fost înlăturate dispoziţiile instanţei de fond de condamnare a inculpatului D. pentru infracţiunea prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. din 1968 cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000 (aferentă actului material din 17 ianuarie 2013 în legătură cu inculpatul A. - rechizitoriul nr. x/2015) şi în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul D., pentru săvârşirea acestei infracţiuni.

A fost redusă de la 2 ani şi 10 luni închisoare la 1 an închisoare, pedeapsa aplicată de instanţa de fond inculpatului D. şi s-au reţinut ca temei al condamnării pentru această infracţiune dispoziţiile art. 255 alin. (1) C. pen. din 1968, cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000 (reţinând un singur act material, din data de 31 ianuarie 2013 în legătură cu inculpatul E.; rechizitoriul nr. x/2015).

A fost înlăturată pedeapsa complementară aplicată de instanţa de fond pentru această infracţiune.

În baza art. 861 C. pen. din 1968, cu referire la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului pe un termen de încercare de 4 ani, stabilit conform art. 862 C. pen. din 1968.

În baza art. 863 alin. (1) C. pen. din 1968, pe durata termenului de încercare a fost obligat inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Satu Mare;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lor de existenţă.

În baza art. 32 alin. (4) şi alin. (1) lit. c) din Legea nr. 252/2013 s-a dispus să se realizeze coordonarea procesului de supraveghere a condamnatului de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. din 1968 a fost suspendată executarea pedepsei accesorii stabilite de instanţa de fond pe durata suspendării executării pedepsei principale.

5) A fost redusă de la 5 ani şi 8 luni închisoare la 3 ani închisoare pedeapsa aplicată inculpatului E. de către instanţa de fond pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. din 1968, cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968 (reţinând două acte materiale de luare de mită, din 31 ianuarie 2013 şi 14 aprilie 2013; rechizitoriul nr. x/2015).

În baza art. 861 C. pen. din 1968, cu referire la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului pe un termen de încercare de 6 ani stabilit conform art. 862 C. pen. din 1968.

În baza art. 863 alin. (1) C. pen. din 1968, pe durata termenului de încercare a fost obligat inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Satu Mare;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lor de existenţă.

În baza art. 32 alin. (4) şi alin. (1) lit. c) din Legea nr. 252/2013 s-a dispus să se realizeze coordonarea procesului de supraveghere a condamnatului de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Satu Mare .

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. din 1968 a fost suspendată executarea pedepsei accesorii stabilite de instanţa de fond pe durata suspendării executării pedepsei principale.

Prin aceeaşi decizie, s-a dispus reformarea dispoziţiilor instanţei de fond cu privire la confiscarea specială, în sensul că în baza art. 289 alin. (3) C. pen. confiscă de la inculpatul A. suma de 23.614 RON şi suma de 6.978,25 RON şi de la inculpatul C. suma de 4.800 RON.

A fost înlăturată dispoziţia instanţei de fond de anulare a următoarelor acte: factura fiscală seria PIVET din 16 decembrie 2013, contractul din 5 decembrie 2013, actul adiţional nr. 1 nedatat, chitanţa din 5 decembrie 2013.

În rest, au fost menţinute dispoziţiile sentinţei apelate care nu contravin deciziei din apel.

*****

Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat recurs în casaţie inculpaţii A., C., B., D. şi E..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi la data 2 octombrie 2017, fiind fixat termen la data de 24 noiembrie 2017, în vederea examinării, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererilor de recurs în casaţie, conform art. 440 C. proc. pen.

Prin încheierea din data de 24 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-au admis, în principiu, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A., B., C., E. şi D. împotriva Deciziei penale nr. 448/A din data de 5 iulie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi s-a trimis cauza completului care judecă recursul în casaţie, în compunere de 3 judecători.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte, verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererilor de recurs în casaţie, a constatat că Decizia penală nr. 448/A din data de 5 iulie 2017 a Curţii de Apel Oradea face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, iar calea de atac a fost formulată de către inculpaţi în termenul prevăzut de lege, fiind, aşadar, respectate dispoziţiile art. 434 - 436 din C. proc. pen.

Totodată, din examinarea cererilor de recurs în casaţie a rezultat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., fiind menţionate: numele şi prenumele părţii care a exercitat recursul în casaţie, hotărârea care se atacă, cazul de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestuia, precum şi semnătura persoanei care a exercitat calea de atac.

În ceea ce priveşte cerinţa prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a constatat că, în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A., C., B., D. şi E., a fost indicat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. şi motivarea acestuia, reţinându-se, în esenţă, următoarele:

1. Prin recursul în casaţie declarat de inculpatul A., apărătorul inculpatului A. a arătat că este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., întrucât noţiunii de "faptă care nu este prevăzută de legea penală" i se subsumează şi situaţia în care faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv situaţia în care elementele de fapt reţinute nu se regăsesc în conţinutul legal al infracţiunii. De asemenea, s-au invocat dispoziţiile art. 15 şi 16 C. pen., precum şi temeiul de achitare prevăzut de art. 16 C. proc. pen.

Astfel, apărarea a susţinut că, în cauză, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. S-a arătat că lipseşte elementul material al infracţiunii, întrucât nu este îndeplinită condiţia prevăzută de textul de incriminare ca acţiunea inculpatului să se săvârşească în legătură cu un act ce intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului public - pentru fapta descrisă la pct. 1 din rechizitoriu.

Referitor la cel de al doilea act material descris în rechizitoriu, s-a arătat că nu există situaţia premisă pretinsă de textul de incriminare, iar instanţa de apel trebuia să aprecieze existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii cu privire la fiecare act material care compune pretinsa infracţiune de luare de mită în formă continuată, respectiv, să fie identificate actele ce intră în atribuţiile de serviciu ale inculpatului pentru fiecare acţiune ce compune infracţiunea continuată.

Pe cale de consecinţă, pentru considerentele prezentate în cererea formulată în scris, s-a solicitat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. prin raportare la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie, casarea Deciziei penale nr. 448/A din 5 iulie 2017 a Curţii de Apel Oradea, pronunţarea unei soluţii de achitare a inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 (punctul 1 din rechizitoriul nr. x/2013) şi a infracţiunii de luare mită prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 C. pen. (punctul 2 din acelaşi rechizitoriu), întrucât inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală (art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.).

De asemenea, în temeiul art. 448 alin. (3) C. proc. pen., s-a solicitat şi desfiinţarea hotărârii primei instanţe.

Totodată, potrivit art. 441 alin. (1) C. proc. pen., s-a solicitat suspendarea executării deciziei penale atacate, până la soluţionarea recursului în casaţie.

2. Prin motivele de recurs în casaţie formulate de inculpatul B., apărătorii aleşi ai inculpatului au solicitat, în esenţă, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., achitarea inculpatului, întrucât acesta a fost condamnat pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală în vigoare la data comiterii ei, respectiv în luna noiembrie 2013, sub imperiul C. pen. vechi, aplicabil în speţă.

Astfel, s-a susţinut că în mod greşit s-a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. din 1969 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., deoarece situaţia factuală din dosar nu confirmă tipicitatea normei de incriminare, existând o vădită discrepanţă între probatoriul cauzei şi soluţiile date de instanţele de fond şi apel, sub acest aspect, fiind vorba aşadar în speţă de o "eroare de fapt".

S-a mai arătat că hotărârile pronunţate în cauză sunt nelegale şi în ceea ce priveşte soluţia de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care B. a fost trimis în judecată şi, din această perspectivă, s-a făcut o greşită aplicare a legii.

În consecinţă, apărătorii inculpatului B., au solicitat, în baza art. 448 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.., admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate, înlăturarea greşitei aplicări a legii şi achitarea inculpatului, în baza art. 396 C. proc. pen.. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Totodată, în baza art. 441 alin. (1) C. proc. pen.., s-a solicitat suspendarea executării hotărârii şi a pedepsei aplicate recurentului, fără a i se impune acestuia respectarea unor obligaţii prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.

3. Prin recursul în casaţie formulat de inculpatul C., apărarea inculpatului a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., arătând că faptele pentru care a fost condamnat inculpatul C. nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de complicitate la luare de mită în formă continuată, prev. de art. 48 rap. la art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 C. pen. şi spălare a banilor, prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002.

În temeiul cazului de casare invocat, apărarea inculpatului a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi, în consecinţă, achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la luare de mită în formă continuată şi spălarea banilor, întrucât, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care a fost condamnat, faptele nu sunt prevăzute de legea penală.

În esenţă, în dezvoltarea motivelor de recurs în casaţie, apărarea inculpatului a menţionat că starea de fapt reţinută prin decizia atacată nu conturează elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care acesta a fost condamnat, arătându-se că, în baza cazului de casare invocat, se subsumează noţiunii de "faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi situaţia în care faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv situaţia în care elementele de fapt reţinute nu se regăsesc în conţinutul legal al infracţiunii. În acest sens, au fost invocate dispoziţiile art. 15 C. pen., precum şi temeiul de achitare prevăzut de art. 16 C. proc. pen.

În concluzie, faţă de aspectele evocate în cuprinsul cererii de recurs în casaţie, apărarea inculpatului a solicitat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi, în temeiul art. 17 alin. (2) şi art. 16 lit. b) C. proc. pen., achitarea acestuia întrucât faptele pentru care a fost condamnat nu sunt prevăzute de legea penală.

De asemenea, s-a solicitat aplicarea art. 448 alin. (3) C. proc. pen. şi, prin urmare, să se dispună desfiinţarea Sentinţei penale nr. 113 din data de 22 iulie 2016 pronunţată de Tribunalul Bihor.

Totodată, în temeiul art. 441 alin. (1) C. proc. pen., s-a solicitat suspendarea executării Deciziei penale nr. 448/A/2017 din data de 5 iulie 2017 a Curţii de Apel Oradea, până la soluţionarea prezentului recurs în casaţie.

4. În esenţă, prin motivele de recurs formulate de inculpatul D., apărarea inculpatului D. a arătat că este incident în speţă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., având în vedere că prezentul recurs în casaţie vizează greşita apreciere a existenţei laturii obiective şi a celei subiective a infracţiunii de dare de mită pentru care a fost condamnat inculpatul, respectiv lipsa tipicităţii obiective şi subiective a faptei pentru care s-a dispus condamnarea sa definitivă.

De asemenea, s-a apreciat că este incident acelaşi caz de casare indicat şi prin prisma inexistentei intenţiei directe, calificate prin scop, necesară în cazul infracţiunii de dare de mită din reglementarea anterioară, spre deosebire de actuala reglementare, în care fapta se poate comite atât cu intenţie directă, cât şi cu intenţie indirectă, ori, fapta pentru care a fost condamnat inculpatul D., putându-se aprecia, cel mult, că ar fi fost comisă cu intenţie indirectă.

Prin urmare, raportat la data săvârşirii faptei, 31 ianuarie 2013, sub imperiul vechiul C. pen., s-a susţinut că, fapta comisă cu intenţie indirectă nu era incriminată, ceea ce înseamnă ca fapta, la data comiterii ei, nu era prevăzută de legea penală.

Concluzionând, apărătorul inculpatului D. a menţionat că lipseşte atât tipicitatea obiectivă, cât şi cea subiectivă a infracţiunii de dare de mită, prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. 1969, fiind incident în cauză temeiul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., impunându-se, în consecinţă, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achitarea inculpatului D. pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplic, art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.

5. În cuprinsul cererii de recurs în casaţie formulate de inculpatul E., apărătorul inculpatului a arătat că, în drept, invocă art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei atacate şi să se dispună achitarea inculpatului în ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 din C. pen. cu reţinerea art. 5 C. pen. (2 acte materiale).

În esenţă, pentru argumentele expuse în cuprinsul motivelor formulate în scris, apărarea inculpatului a solicitat să se constate că starea de fapt reţinută în sarcina inculpatului nu corespunde modelului abstract prevăzut de norma de incriminare a infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 289 C. pen.. S-a arătat că tipicitatea acestei infracţiuni se identifică în mod categoric cu elementul material al acesteia, ce constă în "pretinderea, primirea sau acceptarea promisiunii unor bani sau altor foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act". Or, în cauză, instanţa de apel nu identifică în concret care din aceste modalităţi alternative de executare a fost comisă de către inculpatul E. în realizarea elementului material al infracţiunii de luare de mită.

S-a mai solicitat să se facă aplicarea art. 448 alin. (3) C. proc. civ..pen., desfiinţarea hotărârii primei instanţe, întrucât sunt incidente aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată, sens în care, se solicită şi casarea Sentinţei penale nr. 113 din data de 22 iulie 2016 a Tribunalului Bihor.

În cauză, au fost depuse concluzii scrise din partea Ministerului Public asupra recursurilor în casaţie de faţă.

Totodată, prin încheierea de admitere în principiu a fost stabilit termen de judecată la data de 26 ianuarie 2018, ocazie cu care au fost puse în discuţia părţilor cererile de suspendare a executării Deciziei penale nr. 448/A din 5 iulie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, formulate de recurenţii inculpaţi B., C. şi A., precum şi cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., formulată de inculpatul D..

Prin încheierea de şedinţă din data de 31 ianuarie 2018, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurentul inculpat D., privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. şi totodată, a respins, ca nefondate, cererile formulate de recurenţii inculpaţi B., C. şi A., de suspendare a executării hotărârii nr. 448/A din data de 5 iulie 2017, pronunţată de către Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Cu prilejul dezbaterilor, la termenul din data de 9 martie 2018, s-au luat concluziile apărătorilor recurenţilor inculpaţi, ale Parchetului, precum şi ale recurenţilor inculpaţi în ultimul cuvânt, fiind redate pe larg în cuprinsul încheierii de şedinţă de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie.

Analizând recursurile în casaţie în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prioritar analizei motivelor de recurs în casaţie, aşa cum au fost dezvoltate în cererile inculpaţilor A., C., B., D. şi E., Înalta Curte subliniază următoarele aspecte:

Recursul în casaţie, în reglementarea noului C. proc. pen., reprezintă o cale extraordinară de atac, echivalentă ultimului nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar pentru motive circumscrise cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, în cuprinsul art. 438 C. proc. pen.

În intenţia de a răspunde cerinţelor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de a se conforma prevederilor Convenţiei, relative la asigurarea celerităţii procesului penal, prin desfăşurarea acestuia într-un termen rezonabil, legiuitorul român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicţie.

Drept urmare, noua legislaţie procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, şi anume apelul, recursul devenind, în schimb, o cale extraordinară de atac, sub denumirea de "recurs în casaţie", exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres reglementate de legea procesual-penală. Pe calea recursului în casaţie nu se poate invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are posibilitatea de a cenzura orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante, grave, şi le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În egală măsură, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt stabilite, cu autoritate de lucru judecat, de către instanţele de fond, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea definitivă.

Calea extraordinară de atac analizată nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului, printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Analizând, în aceste coordonate de principiu, cererile de recurs în casaţie formulate în cauză, Înalta Curte constată, în prealabil, că inculpaţii A., B., C., E. şi D. nu au invocat veritabile aspecte de nelegalitate ale hotărârii atacate, ce ar putea fi subsumate cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., ci, în principal, au circumscris criticile aduse chestiunilor de fapt reţinute de către instanţa de apel în hotărârea atacată, care, în opinia apărării, nu corespund exigenţelor normelor de incriminare în baza cărora au fost condamnaţi inculpaţii, făcându-se referiri la probatoriul administrat în cauză, la declaraţiile din dosar ori convorbiri telefonice şi la faptul că probele administrate în privinţa vinovăţiei recurenţilor nu sunt ferme, sigure, certe.

Mai exact, argumentele inculpaţilor expuse în cuprinsul cererilor de recurs în casaţie, prin care se evocă situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel ori interpretarea dată de aceasta probatoriului administrat, reflectă, în realitate, o solicitare de rejudecare a cauzei subsecvent reaprecierii şi cenzurării probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel şi dispunerii unei soluţii favorabile celor cinci inculpaţi - de achitare.

Or, de vreme ce tind, în esenţă, la reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator, susţinerile recurenţilor nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Aşa cum s-a argumentat în precedent, starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu pot fi cenzurate de instanţa supremă în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare.

I. Recursul în casaţie formulat de inculpatul A.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. s-a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În esenţă, recurentul inculpat a arătat că faptele pentru care a fost condamnat nu sunt prevăzute de legea penală, neîntrunind elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen., întrucât starea de fapt nu concordă cu conţinutul legal al infracţiunii, sens în care se impune achitarea inculpatului în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Astfel cu privire la prima faptă de luare de mită pentru care a fost condamnat, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 (punctul 1 din rechizitoriul nr. x/2013), s-a arătat că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de textul de incriminare, ca acţiunea să se săvârşească în legătură cu un act ce intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului public.

În susţinerea acestui argument, apărarea inculpatului a arătat că în dosar nu există nicio probă că restituirea TVA-ului era una din atribuţiile de serviciu ale inculpatului A.; or, pentru a se reţine tipicitatea faptei imputate inculpatului trebuie ca acţiunea incriminată să aibă loc în legătură cu un act ce face parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului, care însă în speţă nu intra în competenţa inculpatului A..

În ceea ce priveşte a doua infracţiune de luare de mită pentru care a fost condamnat inculpatul A., prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 C. pen. (punctul 2 din acelaşi rechizitoriu), apărarea a arătat că nu există situaţia premisă pretinsă de textul de incriminare, întrucât din data de 1 ianuarie 2014 societatea F. şi-a mutat sediul şi nu mai era în competenţa Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Satu Mare de care aparţinea inculpatul A..

Aşadar, referitor la această faptă, cum că inculpatul ar fi primit diverse bunuri de la reprezentanţii S.C. F. S.R.L., s-a susţinut că instanţa de apel nu a identificat niciun act care să intre în atribuţiile de serviciu ale inculpatului legate de restituirea TVA-ului, reţinându-se, de altfel că, acele controale desfăşurate în perioada 3 - 10 decembrie 2013 nu ţineau de atribuţiile de serviciu ale acestuia.

Concluzionând, apărarea a susţinut că inculpatul a fost condamnat pentru o fapta de luare de mită, în formă continuată, fără să fie identificate, în vreun fel, actele ce intră în atribuţiile de serviciu ale acestuia, pentru fiecare acţiune în parte ce compune infracţiunea continuată.

S-a mai susţinut că, deşi nu a fost identificat actul ce intră în atribuţiile de serviciu ale inculpatului cu privire la care se susţine că ar fi primit mai multe bunuri, s-a reţinut forma continuată a infracţiunii de luare de mită, concretizată în trei acte materiale care corespund remiterii de bunuri (la data de 9 decembrie 2013, o saltea în valoare de 161 RON fără TVA; la data de 16 decembrie 2013, fiica inculpatului, G., a primit un pat cu saltea, canapea extensibilă şi măsuţă de cafea, în valoare de 6.700 RON; în luna martie, inculpatul a primit o canapea în valoare de 700 RON fără TVA). Însă, în opinia apărării, pentru reţinerea infracţiunii în formă continuată, trebuia să se dovedească existenţa a trei acţiuni distincte de pretindere/primire/acceptare, în legătură cu trei acte distincte ce intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului.

În plus, apărarea a solicitat să se constate că lipseşte şi scopul, ca element constitutiv al infracţiunii de luare de mită, deoarece, în modalitatea concretă reţinută în sarcina inculpatului, primirea ori promisiunea primirii unor bunuri era condiţionată de îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, ceea ce nu s-a întâmplat.

Înalta Curte constată, aşa cum s-a argumentat în precedent, că starea de fapt nu poate fi cenzurată în actuala procedură. Ea constă, în esenţă, în aceea că, în cursul lunii noiembrie 2013, inculpatul A. a pretins numitului B., administratorul S.C. H. S.R.L. Negreşti Oaş, ca societatea acestuia să se ocupe de renovarea imobilului din Bucureşti, deţinut de I., fiica lui A., pe cheltuiala proprie a societăţii, iar în schimbul acestui folos patrimonial, A. l-a asigurat pe agentul economic, în calitatea sa de director executiv interimar al Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Satu Mare, că va fi aprobată, în regim de urgenţă, cererea de rambursare depusă de S.C. H. S.R.L. privind suma de 771.275 RON, reprezentând rambursări de T.V.A., aferente lunii octombrie 2013 şi că a făcut demersurile necesare pentru ca această sumă de bani să fie plătită în favoarea societăţii într-un termen cât mai scurt.

În baza acestei înţelegeri prealabile, în cursul lunii decembrie 2013, B. a dispus unor angajaţi ai S.C. H. S.R.L. Negreşti Oaş, respectiv ai S.C. J. S.R.L., să execute lucrări de renovare, constând în achiziţia de materiale şi executarea lucrărilor de modernizare a imobilului din Bucureşti, deţinut de I., costul total al lucrărilor (23.614 RON) fiind suportat în întregime de S.C. H. S.R.L. Negreşti Oaş.

În schimbul acestui folos patrimonial, cererea de rambursare depusă de S.C. H. la sediul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Satu Mare la data de 22 decembrie 2013 fost aprobată în întregime de către funcţionarii din cadrul instituţiei mai sus amintite, fiind emisă, la data de 29 noiembrie 2014, decizia de rambursare a TVA în cuantum de 771.275 RON, act care a fost semnat de către numitul A., fără a fi efectuat ulterior vreun control de către inspectorii fiscali din cadrul instituţiei amintite, în ciuda faptului că societatea figura în evidenţele instituţiei cu risc fiscal ridicat.

De asemenea, la data de 6 decembrie 2013, după ce fuseseră demarate lucrările de renovare mai sus amintite, B. i-a solicitat lui A. ca, până la data de 25 decembrie 2014, instituţia publică coordonată de acesta să efectueze plata sumei aprobate prin decizia de rambursare respectivă, A. asigurându-l că, în data de 24 decembrie 2013, va fi virată acea sumă de bani în contul societăţii, fapt care s-a şi întâmplat.

Fapta astfel reţinută prin decizia recurată a fost caracterizată ca întrunind conţinutul tipic al infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu reţinerea art. 5 din C. pen.

De asemenea, se constată că, instanţele au mai reţinut că inculpatul A., în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, folosindu-se de calitatea sa de şef interimar al Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Satu Mare, în perioada noiembrie - decembrie 2013, respectiv luna martie 2014, a pretins şi primit, în vederea mobilării imobilului deţinut de fiica sa, numita I., situat în mun. Bucureşti, a imobilului deţinut de acesta situat în mun. Satu Mare, strada Paris, nr. 71, mai multe piese de mobilier (canapele fixe şi extensibile, pat dormitor, saltele, perne, măsuţă de cafea, etc) produse de S.C. F. S.R.L., din partea reprezentanţilor societăţii mai sus amintite (martorul K.-director economic), în valoare totală de aprox. 12.500 RON (5.000 RON - produsele livrate în 9 decembrie 2013; 6.700 RON - produsele livrate în 16 decembrie 2013; 700 RON + tva - canapeaua livrată în 11 martie), prin intermediul numitului C., şef Birou Colectare şi Executare Silită Persoane Juridice în cadrul A.J.F.P. Satu Mare, iar în contrapartidă, numitul A., prin intermediul lui C., a dat de înţeles reprezentanţilor S.C. F. S.R.L. că, în calitatea sa de şef al instituţiei mai sus amintite, va proteja activitatea societăţii cu ocazia derulării unor controale fiscale desfăşurate de inspectorii fiscali din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Satu Mare în perioada noiembrie - decembrie 2013 la sediul societăţii, în sensul că inspectorii fiscali nu vor constata eventuale nereguli cu privire la activitatea S.C. F. S.R.L.

Corelativ, s-a reţinut că fapta inculpatului A. de a primi în mai multe rânduri prin intermediul inculpatului C., mai multe piese de mobilier în valoarea aproximativă de 7700 RON, pentru ca acesta să protejeze societatea în cadrul controalelor ce se vor desfăşura la sediul firmei F., în condiţiile în care societatea era controlată de circa trei ori pe an, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de da luare de mită în formă continuată.

Fapta astfel reţinută prin decizia recurată a fost caracterizată ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită în formă continuată, prevăzută de art. prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 din C. pen., cu reţinerea art. 5 din C. pen.

De asemenea, instanţele au reţinut că inculpatul A. a ocupat funcţia de director executiv interimar al fostei Direcţii Generale a Finanţelor Publice Satu Mare în perioada de 3 august 2012 - 31 august 2013, iar în perioada 1 septembrie 2013 - 17 noiembrie 2014, funcţia de şef interimar al Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Satu-Mare, fiind detaşat, în toată această perioadă, de la Consiliul Judeţean Satu Mare.

Potrivit fişei postului, inculpatul A. a avut, ca principale atribuţii de serviciu: organizarea şi coordonarea activităţii întregii direcţii generale; analizarea activităţii privind inspecţia fiscală, precum şi activitatea privind impunerea şi încasarea veniturilor bugetare; coordonarea combaterii fenomenelor de evaziune fiscală; coordonarea şi răspunderea pentru soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva deciziilor de impunere ori a deciziilor de reverificare, precum şi a contestaţiilor formulate împotriva proceselor-verbale ale inspecţiilor etc.

Instanţa de fond a subliniat că nu pot fi primite susţinerile potrivit cărora inculpatul A. nu a avut ca atribuţii de serviciu soluţionarea cererilor de rambursare TVA, respectiv de aprobare a plăţii sumelor cu titlu de rambursări TVA, din moment ce, din discuţiile telefonice interceptate, a rezultat că inculpatul B. a apelat direct la inculpatul A. pentru ca acesta să intervină pe lângă subordonaţii săi în legătura cu plata sumei de 771.275 RON în favoarea S.C. H. până în data de 24 decembrie 2013, şi nu la funcţionarul care a avut în subordine directă serviciul de compensări şi restituiri TVA (numitul L.).

Or, inculpatul A., în calitatea sa de conducător al instituţiei şi de coordonator al întregii activităţi din AJFP Satu Mare, putea influenţa îndeplinirea actului solicitat de inculpatul B., fapt care de altfel s-a şi întâmplat ulterior, inculpatul Ardelean semnând decizia prin care s-a aprobat cererea de rambursare, după care, la data de 24.12.2013, a solicitat şi obţinut de la superiorul său ierarhic permisiunea de a fi plătită cu prioritate, în favoarea S.C. H., suma de bani aprobată în luna anterioară.

În contextul acestei stări de fapt reţinute cu titlu definitiv, evaluând motivele de recurs în casaţie invocate de inculpatul A., Înalta Curte constată că, în concret, fondul criticilor formulate are ca premisă negarea bazei factuale care a condus la reţinerea vinovăţiei inculpatului A., deşi situaţia de fapt stabilită în mod definitiv nu mai poate fi contestată în actuala procedură.

Analiza ce se solicită a fi făcută de instanţa de casaţie asupra îndeplinirii elementelor constitutive ale infracţiunilor de luare de mită pentru care a fost condamnat inculpatul A. presupune, în mod implicit, reevaluarea materialului probator sub aspectul conţinutului faptic propriu-zis al actelor ce i se impută ori al altor împrejurări de fapt cu relevanţă asupra reţinerii configuraţiei tipice a infracţiunii, respectiv atribuţiile concrete de serviciu ale inculpatului. Or, atribuţiile de serviciu avute de inculpat la data săvârşirii infracţiunilor şi corelaţia cu acţiunile incriminate au fost evidenţiate neechivoc prin hotărârile pronunţate în cauză, baza probatorie a constatărilor instanţelor neputând fi cenzurată în recurs în casaţie.

Analiza conţinutului mijloacelor de probă pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia, a fiabilităţii acestora ori interpretarea probatoriului administrat în cauză, pe de o parte, şi starea de fapt reţinută de instanţă, pe de altă parte, excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. Acest din urmă temei legal permite verificarea hotărârii exclusiv în drept, din perspectiva concordanţei între starea de fapt reţinută de instanţe şi conţinutul normei de incriminare valorificate la încadrarea juridică, nicidecum reaprecierea elementelor de fapt reţinute, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârea penală definitivă.

Limitarea normativă a obiectului judecăţii în recursul în casaţie la situaţii de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel, şi, implicit, cenzurarea stării de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel ori concordanţa acesteia cu probele administrate.

Contrar celor susţinute de apărarea inculpatului, starea de fapt reţinută de instanţele de fond şi apel corespunde laturii obiective şi subiective a infracţiunilor pentru care s-a dispus condamnarea sa, existând o concordanţă deplină între trăsăturile concrete ale faptelor şi norma de incriminare a luării de mită.

În ceea ce priveşte critica inculpatului A. privind greşita reţinere, în sarcina sa, a formei continuate a infracţiunii de luare de mită, în sensul în care cele trei acte materiale descrise prin decizia recurată (din 9 decembrie 2013, 16 decembrie 2010 şi martie 2014) ar constitui o infracţiune unică de luare de mită, şi nu o infracţiune în formă continuată, Înalta Curte constată că ea antamează o chestiune ce ţine exclusiv de încadrarea juridică dată faptei.

Prin aceste susţineri, apărarea nu contestă actele materiale care compun infracţiunea de luare de mită în formă continuată şi nici caracterul lor penal, ci numai caracterizarea juridică a acestora ca acte distincte de luare de mită, şi nu ca acte înglobate într-o infracţiune unică, lipsite de autonomie juridică. Or, Înalta Curte constată că o atare susţinere presupune cu necesitate cenzurarea încadrării juridice, care însă, nu se circumscrie cazului de casare invocat.

II. Recursul în casaţie formulat de inculpatul B.

Referitor la recursul în casaţie formulat de inculpatul B., întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., apărarea a susţinut, în esenţă, că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală în vigoare la data comiterii ei, în speţă, sub imperiul C. pen. vechi, respectiv în luna noiembrie 2013. În acest sens, a susţinut că vechiul text de lege, în baza căruia inculpatul B. a fost condamnat, nu incrimina primirea de foloase materiale pentru altul.

Or, în opinia apărării, în condiţiile în care darea de foloase ce i se impută a fost executată pentru un terţ, nu pentru funcţionarul mituit, rezultă că recurentul a fost condamnat pentru o faptă care nu e prevăzută de legea penală, deoarece vechea reglementare sancţiona doar primirea - respectiv, darea - de foloase pentru sine. Din această perspectivă, raportat la data săvârşirii faptei, s-a susţinut că s-a făcut o greşită aplicare a legii şi se impune achitarea inculpatului B..

Pe de altă parte, apărarea a arătat că nu poate fi vorba în cauză de o intervenţie pentru rambursarea TVA-ului, întrucât inculpatul era îndreptăţit la rambursarea TVA, existând acte la dosar în acest sens. Totodată, s-a făcut referire şi la inexistenţa probelor care să conducă, dincolo de orice îndoială, la condamnarea unei persoane. Apărarea a mai afirmat şi că: situaţia factuală din dosar nu confirmă tipicitatea normei de incriminare, existând o vădită discrepanţă între probatoriul cauzei şi soluţiile date de instanţele de fond şi apel, sub acest aspect, fiind vorba aşadar în speţă de o "eroare de fapt".

În cauză, Înalta Curte constată că inculpatul B. a fost condamnat pentru infracţiunea prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000, la pedeapsa de 1 ani şi 6 luni închisoare, a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere pe un termen de încercare de 5 ani.

Dispoziţiile art. 255 alin. (1) C. pen. anterior prevedeau că (1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în modurile şi scopurile arătate în art. 254, se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Art. 254 C. pen. anterior stipula că: (1) Fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.

Sub aspectul situaţiei de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel, corelativ situaţiei privind pe inculpatul A., s-a subliniat că, în luna noiembrie 2013, inculpatul B., administratorul societăţii H. S.R.L. Negreşti Oaş, i-a promis inculpatului A., directorul executiv al Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Satu Mare, că îi va moderniza, pe cheltuiala firmei sale, o locuinţă, în schimbul aprobării, în regim de urgenţă, a sumei de 771.275 RON, reprezentând rambursări de T.V.A.

În baza acestei înţelegeri prealabile, în cursul lunii decembrie 2013, inculpatul B. a dispus unor angajaţi ai S.C. H. S.R.L. Negreşti Oaş, respectiv ai S.C. J. S.R.L., să execute lucrări de renovare constând în achiziţia de materiale şi executarea lucrărilor de modernizare a imobilului din Bucureşti, deţinut de I., costul total al lucrărilor (23.614 RON) fiind suportat în întregime de S.C. H. S.R.L. Negreşti Oaş. În schimbul acestui folos patrimonial, cererea de rambursare depusă de S.C. H. la sediul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Satu Mare la data de 22 decembrie 2013 fost aprobată în întregime de către funcţionarii din cadrul instituţiei mai sus amintite, fiind emisă, la data de 29 noiembrie 2014, decizia de rambursare a TVA, în cuantum de 771.275 RON, act care a fost semnat de către numitul A., fără a fi efectuat ulterior vreun control de către inspectorii fiscali din cadrul instituţiei menţionate, în ciuda faptului că societatea figura în evidenţele instituţiei cu risc fiscal ridicat.

De asemenea, s-a reţinut că, la data de 6 decembrie 2013, după ce fuseseră demarate lucrările de renovare mai sus amintite, inculpatul B. i-a solicitat lui A. ca, până la data de 25 decembrie 2014, instituţia publică coordonată de acesta să efectueze plata sumei aprobate prin decizia de rambursare menţionată, A. asigurându-l că în data de 24 decembrie 2013 va fi virată acea sumă de bani în contul societăţii, ceea ce s-a şi întâmplat.

Analizând motivele de recurs în casaţie formulate de inculpatul B., Înalta Curte constată că principalele critici aduse de inculpat vizează greşita condamnare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000, întrucât, în opinia apărării, la data săvârşirii, în 2013, fapta, în modalitatea reţinută în sarcina sa, nu era prevăzută de legea penală.

Înalta Curte subliniază că sintagma "nu este prevăzută de legea penală", regăsită în cuprinsul art. 438 pct. 7 C. proc. pen. priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.

Or, în raport de fapta reţinută în sarcina recurentului B., Înalta Curte constată neîntemeiată susţinerea apărării potrivit căreia, la data săvârşirii acţiunii incriminate, legea condiţiona primirea/darea folosului "pentru sine" (respectiv pentru funcţionarul vizat). În literatura de specialitate conturată sub imperiul C. pen. din 1969, s-a subliniat că folosul nelegal - preţ al tranzacţiei de corupţie - poate fi dobândit şi pentru altul - în mod indirect - (O. Loghin, A. Filipaş - Drept penal român - Partea specială, Casa de editură şi presă "Şansa" S.R.L., 1992), esenţial fiind a se stabili că, dincolo de aparenţe, acel folos reprezintă contra-echivalentul conduitei pretinse sau asumate de funcţionar.

Cu atât mai relevant este faptul că, subsecvent intrării în vigoare a noii codificări penale, completarea normelor care incriminează, în prezent, infracţiunile de luare de mită, respectiv, dare de mită, cu sintagma "pentru sine sau pentru altul" clarifică maniera de interpretare a dispoziţiei legale, fără a institui, însă, diferenţe sub aspectul condiţiilor de tipicitate obiectivă a acestor infracţiuni, reglementate în C. pen. anterior şi C. pen. actual.

În schimb, statuările în fapt ale instanţei care a pronunţat hotărârea definitivă ori suportul probator al concluziilor sale nu pot face obiectul cenzurii instanţei de casaţie, controlul acesteia din urmă fiind strict limitat la corespondenţa dintre starea de fapt stabilită, în mod definitiv, prin hotărârea atacată, şi conţinutul legal al infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului, pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

Din această perspectivă, susţinerile inculpatului B., în sensul că nu a existat o pretindere/intervenţie, ca rambursarea TVA avea un caracter legal sau că lucrările efectuate la apartamentul fiicei inculpatului A. au făcut obiectul unui contract încheiat fără legătură cu rambursarea de TVA, vizează tocmai starea de fapt şi excedează, prin urmare, limitelor în care instanţa de casaţie este abilitată să cenzureze decizia prin raportare la motivul prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.

Cu privire la celelalte critici formulate de inculpat, referitoare la încălcarea principiului in dubio pro reo în ceea ce priveşte aprecierea probelor care să conducă spre o soluţie de condamnare, Înalta Curte constată că acestea reprezintă critici aduse modalităţii de apreciere a probatoriului, care nu se circumscriu, nici măcar formal, cazului de casare invocat.

III. Recursul în casaţie formulat de inculpatul C.

Prin recursul în casaţie formulat de inculpatul C., a fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., arătându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care inculpatul a fost condamnat, respectiv, este incidentă situaţia în care faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, întrucât elementele de fapt reţinute nu se regăsesc în conţinutul legal al infracţiunii.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a susţinut că faptele pentru care a fost condamnat recurentul inculpat nu sunt prevăzute de legea penală, argumentându-se următoarele:

Referitor la infracţiunea de complicitate la luare de mită în formă continuată prev. de art. 48 rap. la art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 C. pen., apărarea a susţinut în esenţă că lipseşte elementul material al infracţiunii, neexistând niciun act material de ajutor, înlesnire sau promisiune care ar putea să constituie o complicitate în sensul prevederilor art. 48 C. pen.

În concret, în condiţiile în care în hotărârile instanţelor nu se descrie contribuţia concretă a inculpatului, în calitate de complice, menită să înlesnească/să ajute pe autor la săvârşirea infracţiunii, lipseşte elementul material al infracţiunii şi înseamnă, în opinia apărării, că nu sunt întrunite elemente constitutive ale unei asemenea infracţiuni.

Deopotrivă, nefiind descris fiecare act material ce face parte din forma continuată a infracţiunii de complicitate la luare de mită imputată inculpatului, apărarea a conchis că, sub aspectul obiectului material, nu sunt întrunite elemente constitutive ale acestei infracţiunii.

Referitor la infracţiunea de spălare a banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, apărarea inculpatului C. a susţinut că, în măsura în care nu se menţionează în decizia atacată care sunt bunurile a căror provenienţă a fost ascunsă, în mod firesc nu se poate determina elementul constitutiv al infracţiunii de spălare a banilor, respectiv obiectul material.

S-a mai menţionat că instanţa nu a reuşit să efectueze o descriere a modului în care inculpatul ar fi ascuns provenienţa pieselor de mobilier dobândite de inculpatul Ardelean, nu s-a arătat în ce împrejurări a dictat respectivele date, în ce a constat presiunea exercitată asupra martorului denunţător, cine a semnat factura respectivă de primire din partea S.C. M. S.R.L.. Or, în absenţa acestor elemente, în sarcina inculpatului nu se conturează o contribuţie specifică autorului infracţiunii de spălare a banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002.

Prin concluziile orale, apărarea inculpatului C. a mai susţinut că aceasta este o infracţiune subsecventă, iar existenţa ei este condiţionată de o situaţie premisă, or, în descrierea infracţiunii, ambele instanţe se limitează la prezentarea textului incriminator, fără nicio referire la vreun element de fapt care să contureze obiectul material al infracţiunii de spălare a banilor.

Înalta Curte constată că, în speţă, în sarcina inculpatului C. s-a reţinut, ca situaţie de fapt, că, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în urma unei înţelegeri prealabile cu A., în perioada noiembrie - decembrie 2013, respectiv luna martie 2014, recurentul a pretins, în numele şefului său ierarhic superior, A. - şeful interimar al Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Satu Mare în acea perioadă, în vederea mobilării imobilului deţinut de fiica lui A., numita I., situat în Bucureşti, a imobilului deţinut de A., situat în mun. Satu Mare, mai multe piese de mobilier (canapele fixe şi extensibile, pat dormitor, saltele, perne, măsuţă de cafea etc.) produse de S.C. F. S.R.L., de la martorul K. - director economic în cadrul societăţii menţionate, în valoare totală de aprox. 12.500 RON, bunuri care au fost apoi livrate de societate la adresele indicate de C., fără a mai fi achitate de beneficiari, iar în contrapartidă, C. i-a dat de înţeles reprezentantului S.C. F. S.R.L., şi anume martorului K., că, în calitatea sa de şef al instituţiei mai sus amintite, A. va proteja activitatea societăţii cu ocazia derulării unor controale fiscale desfăşurate de inspectorii fiscali din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Satu Mare în perioada noiembrie - decembrie 2013 la sediul societăţii, în sensul că inspectorii fiscali nu vor constata eventuale nereguli cu privire la activitatea S.C. F. S.R.L.

Fapta astfel reţinută prin decizia recurată a fost caracterizată ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la luare de mită în formă continuată, prevăzută de art. 48 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 din C. pen., cu reţinerea art. 5 din C. pen.

De asemenea, se constată că, în sarcina inculpatului C. s-a mai reţinut că, fapta acestuia de a dispune reprezentantului S.C. F. S.R.L., şi anume martorului K., să întocmească factura cu seria PIVET nr. x din 16 decembrie 2013 de livrare în favoarea S.C M. S.R.L., CUI 26956139, cu sediul în str. Floare de Colţ, Satu Mare, cu obiect de activitate cultivarea strugurilor, iar asociat şi administrator unic figurează numitul N., fratele lui C.), rolul acestei facturi fiind de a disimula primirea cu titlu de mită a produselor menţionate în factură, în scopul ascunderii provenienţei reale a acestora, în contextul în care beneficiarii reali ai produselor au fost inculpaţii A. şi C., respectiv rudele acestora, iar factura respectivă nu a fost înregistrată în contabilitatea S.C. M. S.R.L. şi nici nu a fost achitată, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de spălare a banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002.

Revenind la criticile recurentului inculpat C. vizând greşita condamnare pentru fapta de complicitate la luare de mită în formă continuată, Înalta Curte constată că apărarea recurentului a subsumat noţiunii de "neprevedere a faptei de legea penală", chestiuni de fapt reţinute de către instanţa de apel şi care, în opinia apărării, nu corespund normei de incriminare.

În realitate, prin maniera în care inculpatul C. a dezvoltat criticile sale în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie formulate, reiese că inculpatul solicită, pe această cale, analizarea circumstanţelor comiterii faptei, precum şi o reinterpretare a probelor administrate (apărarea făcând referiri în cererea de recurs în casaţie la conţinutul declaraţiilor de martori reţinute în motivarea hotărârii de condamnare, la probele dosarului, controale fiscale, etc). Toate argumentele enumerate de apărare în ceea ce priveşte infracţiunea de complicitate la luare de mită vizează starea de fapt reţinută de instanţe şi contestată de inculpat.

De asemenea, şi cu privire la infracţiunea de spălare a banilor ce i-a fost imputată, prin argumentele dezvoltate în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, apărarea a susţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni tot din perspectiva unor elemente de fapt reţinute de instanţe, invocându-se în apărare fie omisiunea descrierii stării de fapt corespunzătoare infracţiunii, fie chestiuni de probatoriu referitoare la natura facturilor, la împrejurările privind dictarea datelor sau semnarea lor, etc.

Or, Înalta Curte subliniază că toate aceste critici nu se circumscriu cazului de casare invocat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., şi nici unui alt caz de casare expres prevăzut de art. 438 C. proc. pen., în condiţiile în care, în concret, se solicită instanţei supreme să reinterpreteze probatoriul administrat şi, implicit, să cenzureze starea de fapt reţinută cu titlu definitiv.

Art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, republicată, prevede: Constituie infracţiunea de spălare a banilor şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani: [...] b) ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni.

Acţiunile enumerate în cuprinsul art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, republicată, reprezintă modalităţi alternative ale elementului material, astfel că realizarea oricăreia dintre acestea va conduce la consumarea infracţiunii.

Contrar celor susţinute de apărarea inculpatului C., Înalta Curte constată că faptele inculpatului au fost reţinute de către instanţe într-o maniera care a făcut posibilă efectuarea examenului de tipicitate (disimularea primirii cu titlu de mită a produselor) şi, în acest context, apare ca neîntemeiată critica recurentului potrivit căreia, prin modalitatea lacunară de descriere a stării de fapt corespunzătoare infracţiunii de spălare a banilor din decizia instanţei de apel, este imposibilă crearea unei corespondenţe între fapta inculpatului şi conţinutul normei de incriminare.

În cadrul concluziilor orale, apărarea inculpatului C. a făcut referiri şi la tipicitatea infracţiunii din punct de vedere subiectiv, însă, în raport de conţinutul motivelor de recurs în casaţie aşa cum au fost formulate în scris, acestea nu au făcut obiectul analizei în etapa admisibilităţii în principiu şi prin urmare nu vor fi analizate, obiectul analizei prezentei căi de atac, respectiv a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, realizându-se, conform art. 442 alin. (2) C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu.

IV. Recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat D.

Prin motivele de recurs în casaţie formulate, în esenţă, apărarea inculpatului D. a arătat că este incident în speţă cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., faţă de lipsa tipicităţii obiective şi subiective a faptei, respectiv a infracţiunii de dare de mită pentru care a fost condamnat inculpatul.

De asemenea, s-a susţinut că este incident cazul de casare invocat şi prin prisma inexistentei intenţiei directe, calificate prin scop, necesare în cazul infracţiunii de dare de mită din reglementarea anterioară, spre deosebire de actuala reglementare, în care fapta se poate comite atât cu intenţie directă cât şi cu intenţie indirectă, în cauză, cu privire la inculpatul D., putându-se aprecia, cel mult, că fapta ar fi fost comisă cu intenţie indirectă.

Astfel, în opinia apărării, raportat la data săvârşirii faptei, 31 ianuarie 2013, sub imperiul vechiul C. pen., fapta comisă cu intenţie indirectă nu era incriminată, ceea ce înseamnă ca fapta pentru care a fost condamnat inculpatul, la data comiterii ei, nu era prevăzută de legea penală.

În cauză, se reţine că inculpatul D. a fost condamnat pentru infracţiunea de dare de mită prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. din 1968, cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000 (reţinându-se un singur act material, din data de 31 ianuarie 2013 în legătură cu inculpatul E.; rechizitoriul nr. x/2015), la o pedeapsă de 1 an închisoare, dispunându-se suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului pe un termen de încercare de 4 ani.

Cu privire la inculpatul D., în fapt, instanţa de apel a reţinut că probele administrate în cauză conduc la concluzia ca la data de 31 ianuarie 2013, inculpatul E. şi-a sărbătorit ziua de naştere la localul Poiana Codrului din mun. Satu Mare deţinut, la acea vreme, de inculpatul D., prin intermediul societăţii mai sus menţionate, iar cheltuielile aferente consumaţiei persoanelor invitate au fost suportate integral de inculpatul D., acesta având iniţiativa suportării contravalorii alimentelor consumate la acea zi de naştere, iar în schimbul oferirii şi remiterii acestor foloase materiale, numitul E. a efectuat un control fiscal formal la S.C. O. S.R.L. Vama, fără a constata nereguli majore cu privire la activitatea comercială a firmei în perioada 1 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2012, în ciuda faptului că existau evidente dubii cu privire la legalitatea relaţiilor comerciale supuse controlului.

Fapta astfel reţinută prin decizia recurată a fost caracterizată ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Analizând motivele de recurs în casaţie invocate de recurentul inculpat D., Înalta Curte constată că toate argumentele apărării invocate în susţinerea tezei că, în speţă, nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale faptei de dare de mită ori că forma de vinovăţie cerută de lege nu este realizată, cu referire la inexistenţa intenţiei directe a inculpatului în săvârşirea infracţiunii, vizează chestiuni de fapt şi tind la o reevaluare a conţinutului mijloacelor de probă pe baza cărora instanţa de apel a concluzionat că atitudinea psihică a inculpatului a fost una specifică intenţiei directe; fiind proprie unei evaluări de fapt a cauzei, o atare analiză excedează vădit limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În realitate, inculpatul contestă nu doar un element de tipicitate a infracţiunii reţinute în sarcina sa, ci însuşi fundamentul soluţiei de condamnare, solicitând reanalizarea situaţiei sale juridice, prin reaprecierea probatoriului administrat în cauză şi pronunţarea unei soluţii de achitare. Or, probele pe care s-a întemeiat concluzia instanţelor privind o anumită formă de vinovăţie şi modalitatea de apreciere a probatoriului nu mai pot fi analizate de către instanţa de recurs în casaţie, scopul căii extraordinare de atac fiind reformarea hotărârii definitive numai sub aspecte de drept, iar nu de fapt.

V. Recursul în casaţie formulat de inculpatul E.

Referitor la cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul E., se constată că acesta a raportat criticile aduse hotărârilor atacate cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a susţinut că faptele pentru care a fost condamnat inculpatul nu sunt prevăzute de legea penală şi, în temeiul cazului de casare invocat, apărarea recurentului inculpat E. a solicitat achitarea acestuia pentru cele două acte materiale reţinute în sarcina sa, din data de 31 martie 2013, respectiv 14 aprilie 2013, motivat de faptul că, infracţiunile de luare de mită în formă continuată pentru care a fost condamnat nu corespund din punct de vedere obiectiv şi subiectiv tiparului de incriminare, prev. de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior, cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Astfel, s-a arătat că tipicitatea acestei infracţiuni se identifică în mod categoric cu elementul său material, ce constă în "pretinderea, primirea sau acceptarea promisiunii unor bani sau altor foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act". Or, s-a susţinut că, în cauză, instanţa de apel nu a identificat în concret care din aceste modalităţi alternative a fost comisă de către inculpatul E. în realizarea elementului material al infracţiunii de luare de mită.

În apărare, s-a mai susţinut că, din starea de fapt reţinută de Curtea de Apel Oradea, nu rezultă "ce conduită anume să întreprindă inculpatul E. şi ce act contrar îndatoririlor de serviciu să realizeze acesta", în cuprinsul motivelor făcându-se referiri la interceptările aflate la dosar, la declaraţii de martori, la probatoriul administrat în cauză, la starea de fapt care, în opinia apărării, nu are niciun suport probator şi, în fine "nu dovedesc absolut niciun aspect de natură penală".

Se reţine că, în cauză, inculpatul E. a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare, a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, aplicată de instanţa de apel pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior, cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (fiind reţinute două acte materiale de luare de mită din 31 ianuarie 2013 şi 14 aprilie 2013; rechizitoriul nr. x/2015).

Ca stare de fapt, în sarcina inculpatului s-a reţinut că inculpatul E., corelativ cu fapta inculpatului D., în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitatea sa de inspector fiscal în cadrul Serviciului de Inspecţie Persoane Juridice din cadrul Direcţiei Judeţene a Finanţelor Publice Satu Mare, fiind desemnat să efectueze un act de control fiscal la S.C. O. S.R.L. Vama, în perioada ianuarie - aprilie 2013, a pretins şi primit foloase materiale de la inculpatul D., administrator al S.C. O. S.R.L. Vama, după cum urmează: la data de 31 ianuarie 2013, a acceptat ca inculpatul D. să suporte contravaloarea cheltuielilor aferente consumaţiei celor circa 20 de persoane invitate la localul Valea Măriei din loc. Vama, cu ocazia celebrării zilei sale de naştere; la data de 14 aprilie 2013, a pretins inculpatul D., acordarea sumei de 1.000 de RON cu titlu de împrumut, iar în schimbul primirii acestor foloase materiale, în perioada mai sus amintită, inculpatul E. a efectuat un control fiscal formal la S.C. O. S.R.L. Vama, fără a constata nereguli majore cu privire la activitatea comercială a firmei în perioada 1 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2012, în ciuda faptului că existau evidente dubii cu privire la legalitatea relaţiilor comerciale supuse controlului.

Fapta astfel reţinută prin decizia recurată a fost caracterizată ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită în formă continuată, prev. de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior, cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (2 două acte materiale din 31 ianuarie 2013 şi 14 aprilie 2013).

Analizând criticile formulate în prezenta cale extraordinară de atac, se constată că, şi în cazul acestui inculpat, apărarea a subsumat noţiunii de "neprevedere a faptei de legea penală" elementele de fapt ce au format convingerea instanţelor că inculpatul E. se face vinovat de comiterea infracţiunii de luare de mită.

În realitate, toate argumentele enumerate de apărare în ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită vizează starea de fapt reţinută de instanţe, pe care inculpatul o contestă, solicitându-se rejudecarea cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţe şi care să conducă la o soluţie diametral opusă, favorabilă inculpatului, de achitare.

Şi în acest caz, Înalta Curte reaminteşte că limitarea obiectului judecăţii în recurs în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii procesual-penale sau a legii substanţiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund, în mod real, unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Instanţa de casare nu judecă procesul propriu zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare, fără a putea reevalua chestiunile de fapt, indiferent dacă ele au stat la baza reţinerii existenţei infracţiunii ori au justificat factual aplicarea legii penale sub aspectul tratamentului sancţionator.

Analiza conţinutului mijloacelor de probă pe baza cărora instanţa de apel a concluzionat că inculpatul E. se face vinovat de săvârşirea faptelor în modalităţile descrise în conţinutul hotărârilor recurate şi a relevanţei ori certitudinii acestor mijloace, este specifică evaluării unor elemente esenţialmente de fapt, care nu pot fi cenzurate în recurs în casaţie prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. sau a altui motiv expres prevăzut de lege.

Instanţa de casaţie nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea definitivă recurată.

Pe de altă parte, contrar celor susţinute de apărarea inculpatului E., Înalta Curte constată că maniera în care faptele inculpatului au fost reţinute de instanţe a făcut posibilă efectuarea examenului de tipicitate atât din punct de vedere obiectiv cât şi subiectiv privind infracţiunile de luare de mită pentru care a fost condamnat, fiind astfel neîntemeiată susţinerea apărării în sensul că nu sunt întrunite în cauză elementele constitutive ale acestora.

Pentru aceste motive, Înalta Curte subliniază că toate criticile recurentului inculpat nu se circumscriu cazului de casare invocat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. şi niciunui alt caz de casare expres prevăzut de art. 438 C. proc. pen.

Concluzionând cu privire la cererile de recurs în casaţie deduse judecăţii, Înalta Curte constată că inculpaţii A., B., C., D. şi E. nu au invocat veritabile aspecte de nelegalitate ale hotărârilor recurate, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., ci, în esenţă, au circumscris criticile aduse hotărârilor atacate, chestiunilor de fapt reţinute de către instanţe prin soluţiile pronunţate în cauză.

În acest context, a solicita Înaltei Curţi, pe calea recursului în casaţie, să cenzureze fundamentul faptic al concluziilor instanţei de apel echivalează cu a supune unei noi judecăţi nu legalitatea hotărârii prin raportare la particularităţile speţei, ci înseşi particularităţile în discuţie, ceea ce excedează scopului şi obiectului recursului în casaţie, astfel cum sunt reglementate de art. 433 şi art. 447 C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A., B., C., E. şi D. împotriva Deciziei penale nr. 448/A din data de 5 iulie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, ca nefondate.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiaşi articol, onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A., B., C., E. şi D. împotriva Deciziei penale nr. 448/A din data de 5 iulie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii inculpaţi, în sumă de câte 150 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 martie 2018.

Procesat de GGC - MM