Circumstanţe atenuante judiciare. Luare de mită. Trafic de influenţă
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Pedepsele
Indice alfabetic: Drept penal
- circumstanţe atenuante judiciare
- luare de mită
- trafic de influenţă
C. pen., art. 75 alin. (2) lit. b), art. 289, art. 291
1. În conformitate cu dispoziţiile art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., pot constitui circumstanţe atenuante judiciare împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului. Incidenţa dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. - teza referitoare la împrejurările legate de fapta comisă care diminuează periculozitatea infractorului - este determinată de existenţa unor elemente care particularizează contribuţia infractorului la fapta comisă sau poziţia sa subiectivă, reflectând o periculozitate scăzută a infractorului în contextul faptei comise. Elementele pozitive anterioare sau posterioare faptei, care caracterizează persoana infractorului, dar nu se raportează la fapta comisă, nu pot fi valorificate prin reţinerea circumstanţei atenuante judiciare prevăzute în art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen.
2. În cazul infracţiunii de luare de mită, atât caracterul necuvenit al folosului, cât şi caracterul acestuia de contraechivalent al conduitei funcţionarului public reprezintă cerinţe ale infracţiunii prevăzute în art. 289 C. pen., în absenţa cărora nu există o concordanţă între fapta concret comisă şi tiparul descris în norma de incriminare.
3. Condiţia privind existenţa promisiunii autorului infracţiunii de trafic de influenţă de a determina funcţionarul public la acţiunile sau inacţiunile prevăzute în norma de incriminare cuprinsă în art. 291 C. pen. nu impune ca promisiunea autorului să se realizeze într-o anumită formă verbală, ci presupune ca din conduita şi afirmaţiile acestuia să rezulte în mod neechivoc angajamentul său de a se prevala de influenţa pretinsă pentru a determina funcţionarul public să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze sau să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu ori să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 237/A din 1 octombrie 2018
Prin sentinţa nr. 108 din 21 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul dispozițiilor art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) cu referire la art. 76 alin. (1) C. pen., infracţiunea de trafic de influenţă, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare.
În baza dispozițiilor art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) cu referire la art. 76 alin. (1) C. pen., infracţiunea de luare de mită, a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare.
Potrivit art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 67 alin. (2) C. pen., art. 66 alin. (2) cu referire la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a exercita profesia de procuror pe o durată de 3 ani.
Conform art. 38 alin. (1) C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 45 alin. (1) C. pen., s-au contopit pedepsele de mai sus şi s-a stabilit ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 8 luni închisoare, la care s-a adăugat o treime din pedeapsa de 2 ani închisoare, în total pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., pe o durată de 3 ani.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești şi inculpatul A., care au criticat soluţia dispusă pentru motive de nelegalitate ori, după caz, de netemeinicie.
Examinând actele dosarului şi sentinţa penală apelată atât prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține, între altele, următoarele:
I. Cu privire la criticile inculpatului A. sub aspectul acuzației de trafic de influență:
Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză, atât în faza de urmărire penală, cât și pe parcursul celor două grade de jurisdicție, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că implicarea inculpatului A. în săvârșirea faptei de trafic de influență a fost confirmată de probatoriul administrat, cu certitudinea impusă de dispoziţiile art. 103 alin. (2) teza finală și art. 396 alin. (2) C. proc. pen.
Analiza coroborată a declarațiilor martorilor denunțători B. și C., a declarațiilor martorilor D., E., F. (ascultați cu toții, nemijlocit, și în faza apelului), dar și ale martorilor G., H. (audiați de prima instanță), alături de elementele ce rezultă din procesul-verbal de conducere în teren din data de 22 februarie 2016 și ansamblul înscrisurilor aflate la dosar, susține probator concluzia certă că, la data de 19 februarie 2015, anterior dezbaterilor în primă instanță purtate, la aceeași dată, la judecătorie, în dosarul nr. X., în care martorii B. și C. erau judecați pentru infracțiunea de tâlhărie, inculpatul A. - procuror în cadrul parchetului de pe lângă judecătorie și autor al rechizitoriului prin care judecătoria fusese sesizată - a avut inițiativa de a purta o discuție privată cu B., în biroul unității de parchet cu sediul în același imobil în care instanța își desfășura activitatea.
În acest scop, după ce martorul a dat curs solicitării telefonice a inculpatului de a se prezenta în biroul său, A. i-a comunicat celui dintâi că atât el, cât și C. vor primi o pedeapsă cu suspendare, afirmând că este „aranjată această soluție” și că poate merge liniștit la proces. În același context factual, inculpatul A. l-a întrebat pe B. dacă știe să efectueze lucrări de izolare cu polistiren și, urmare a răspunsului afirmativ al martorului, i-a solicitat acestuia să efectueze astfel de lucrări la o magazie, anexă a imobilului proprietatea inculpatului.
Acest prim episod al activității infracționale, descris concordant de martorul denunțător B. în toate declarațiile sale succesive, marchează consumarea actului de pretindere a unor foloase necuvenite, de către inculpatul care, într-un context factual menit, în mod evident, să confere credibilitate susținerilor sale (chemarea martorului în sediul unității de parchet și al instanței unde se desfășura procesul, prin folosirea implicită a calității de procuror), a lăsat să se creadă că are influență asupra judecătorului care urma a pronunța hotărârea, susținând că „ar fi fost” aranjată dispunerea unei modalități de executare a pedepsei neprivative de libertate.
Activitățile întreprinse, ulterior acestui episod, de martorii B. și C. confirmă faptul că, subsecvent pronunțării, la data de 26 februarie 2015, a sentinței penale prin care judecătoria a dispus condamnarea celor doi la pedepse de câte 2 ani închisoare, a căror executare a fost suspendată sub suspendare pe un termen de 3 ani, inculpatul A. a urmărit să intre în posesia folosului pretins. În acest scop, l-a contactat telefonic, din nou, pe B. și, împreună, s-au deplasat atât la imobilul unde urma a se efectua lucrarea pretinsă, cât și la un magazin, de unde inculpatul a achiziționat materialele necesare efectuării acesteia, recomandate de martor, materiale livrate în ziua următoare.
În săptămâna ce a urmat, plasată la începutul lunii martie 2015 (în perioada 2-6 martie), denunțătorii B. și C. au efectuat lucrări de placare cu polistiren a unei magazii, anexă a imobilului în construcție, aparținând inculpatului A.
Munca manuală prestată de martori în cele 5 zile lucrătoare ale săptămânii respective a fost evaluată la suma de 500 de lei, fără ca martorii să fie, însă, remunerați de către inculpat. Contravaloarea prestațiilor lor a reprezentat folosul necuvenit primit, în final, de inculpatul autor al faptei de corupție, urmare a tranzacționării ilicite a influenței pe care a pretins că ar avea-o asupra magistratului judecător.
Efectuarea lucrărilor de placare cu polistiren a magaziei marchează momentul consumării activității de primire a foloaselor solicitate, activitate la care a contribuit atât persoana de la care inculpatul pretinsese inițial folosul, în mod direct (martorul B.), cât și numitul C. Prealabil începerii lucrărilor, implicarea celui din urmă a fost cu certitudine cunoscută de apelantul-beneficiar și acceptată de acesta, tacit, dar neechivoc.
Săvârșită în contextul faptic descris, activitatea inculpatului A. realizează toate cerințele de tipicitate ale infracțiunii de trafic de influență, prevăzută în art. 291 C. pen. raportat la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000.
Elementul material al infracțiunii comise de inculpatul A. (la acel moment magistrat procuror) s-a realizat în două dintre variantele alternative prevăzute de norma de incriminare, respectiv, pretinderea în mod direct, la data de 19 februarie 2015, a unor foloase materiale de la martorul B., urmată de primirea foloaselor pretinse, în prima săptămână a lunii martie 2015.
Susținerea apărării privind contradicția dintre mențiunile rechizitoriului și sentinței apelate, sub aspectul datei consumării actului inițial de pretindere, deși formal juste, sunt lipsite, însă, de relevanță în analiza propriu-zisă a elementelor constitutive ale infracțiunii de trafic de influență. Momentul la care s-a realizat pretinderea, respectiv 19 februarie 2015, a fost stabilit cu certitudine în prezenta decizie și el corespunde integral celui indicat în rechizitoriu.
Statuările primei instanțe, referitoare la plasarea acestui moment inițial la data de 13 iunie 2014 (data ascultării denunțătorilor în calitate de inculpați) sunt nu doar factual nesusținute, cât mai ales juridic eronate, de vreme ce ele transferă data realizării actului de pretindere de foloase într-un interval de timp anterior, în care inculpatul, în calitate de procuror, exercita atribuții de supraveghere a urmăririi penale în cauza în care martorii erau cercetați penal.
Prin urmare, pretinderea unor foloase materiale într-un atare context, în conexiune cu modul de îndeplinire a îndatoririlor de serviciu ce îi reveneau inculpatului în calitate de procuror, s-ar fi circumscris, teoretic, conținutului unei infracțiuni distincte, de luare de mită.
O atare derulare a evenimentelor nu a fost confirmată, însă, de probatoriul administrat, declarația martorului B. reliefând echivocul modalității în care a fost abordat de către inculpat cu ocazia ascultării din data de 13 iunie 2014. În absența altor elemente probatorii clarificatoare, concluzia curții de apel, că traficul de influență s-ar fi consumat cu ocazia ascultării în calitate de inculpat a martorului B., este inexactă și nesusținută probator.
Faptul că pretinderea s-a realizat, în mod direct, față de martorul B., iar primirea foloaselor a fost asigurată de acesta cu ajutorul lui C., nu are nici el relevanță asupra existenței infracțiunii de trafic de influență. Sub aspect obiectiv, activitatea inculpatului s-a raportat la un unic potențial cumpărător, un folos unic și o unică prestație din partea autorului faptei, respectiv, tranzacționarea pretinsei influențe asupra aceluiași funcționar public magistrat, în scopul determinării celui din urmă să facă un anumit act privitor la îndatoririle sale de serviciu.
Din această perspectivă, coordonatele faptice exacte în care a intervenit, ulterior, implicarea lui C. în activitatea ilicită nu au vreo influență asupra acuzației de trafic de influență dedusă judecății, ci, cel mult, asupra formei de participație a martorului la fapta distinctă de cumpărare de influență, împrejurare ce excedează, însă, limitelor judecății și, implicit, ale învestirii instanței în apelul de față.
Este realizată, totodată, cerința laturii obiective a titlului cu care a fost pretins folosul material, respectiv, de preț al presupusei influențe pe care inculpatul A. a pretins că o avea asupra judecătorului cauzei. Dialogul purtat cu denunțătorul la data de 19 februarie 2015, anterior termenului de judecată, astfel cum a fost reținut în prezenta decizie, confirmă neechivoc raportul dintre „ajutorul” oferit de inculpat, din proprie inițiativă, martorului denunțător și efectuarea de către cel din urmă, în contraprestație, a unor lucrări la imobilul inculpatului.
Alegația apărării, în sensul că nu ar fi avut loc o prezentare detaliată a „variantelor” de soluționare a cauzei în care martorul era implicat, este irelevantă din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii analizate. Pe de o parte, obiectul „înțelegerii” intervenite la data de 19 februarie 2015 era neechivoc pentru ambele părți, astfel cum demonstrează conduita lor ulterioară, iar pe de altă parte, norma de incriminare a faptei analizate nu prevede o atare condiție, nejustificându-se interpretarea sa restrictivă sub acest aspect.
Cerința existenței promisiunii autorului traficului că îl va determina pe funcționarul competent să adopte o anumită conduită profesională este, de asemenea, îndeplinită în speță.
Pentru întrunirea acestei condiții, nu este necesar ca promisiunea făptuitorului să îmbrace o anumită formă verbală, fiind suficient ca din conduita și afirmațiile autorului să rezulte neechivoc angajamentul acestuia de a se prevala de o pretinsă influență pentru a determina funcționarul public să îndeplinească sau să nu îndeplinească o anumită îndatorire de serviciu. Or, comunicarea, de către inculpatul A., a unei pretinse „aranjări” a unei soluții favorabile și îndemnul subsecvent adresat martorului B. de a „merge liniștit” la proces, ambele efectuate în sediul unității de parchet, premergător dezbaterii fondului cauzei, au semnificația unei veritabile promisiuni ilicite făcute denunțătorului, că va obține un tratament sancționator mai blând.
În fine, este nefondată susținerea apărării privitoare la inexistența unui raport de echivalență între intervenția promisă de inculpat, pe de o parte, și valoarea (just stabilită) de 500 de lei a muncii efectuate în contraprestație de denunțători, pe de altă parte.
Probatoriul a confirmat că, la începutul lunii martie 2015, volumul de lucrări necesare pentru finalizarea construcției imobilului era însemnat, iar inculpatul A. nu avea disponibilități financiare suficiente pentru plata integrală a acestora. O atare împrejurare rezultă din declarația inculpatului în apel, coroborată cu depoziția martorului I. în aceeași fază procesuală (în care a arătat că inculpatul nu avea, în primăvara anului 2015, mijloace suficiente pentru placarea gardului cu piatră de munte).
În acest context factual, atitudinea subiectivă a inculpatului A. este specifică intenției directe, apelantul prevăzând că, prin pretinderea și primirea unor foloase necuvenite, creează o stare de pericol pentru relațiile sociale privitoare la încrederea în activitatea funcționarilor publici, urmare pe care a dorit-o.
Considerentele astfel expuse determină Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să conchidă că probatoriul administrat atât în faza de urmărire penală, cât și în cele două grade de jurisdicție a demonstrat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, implicarea inculpatului A. în activitatea ilicită ce a făcut obiectul judecății, activitate ce se circumscrie, atât din punct de vedere obiectiv, cât și subiectiv, conținutului infracțiunii de trafic de influență.
II. Cu privire la criticile inculpatului A. sub aspectul acuzației de luare de mită:
Spre deosebire de acuzația de trafic de influență, concluzia instanței de apel cu privire la caracterul penal al faptei de luare de mită, imputată apelantului-inculpat, este diferită de cea reținută prin sentința atacată.
Probatoriul administrat în scopul clarificării raporturilor real stabilite între inculpatul A. și denunțătorul J., în perioada în care acesta din urmă era cercetat penal în dosarul aflat în supravegherea apelantului, este insuficient pentru a fundamenta, dincolo de orice îndoială rezonabilă, reținerea certă a caracterului neremunerat al muncii efectuate de denunțător și al prestării sale cu titlu de contraechivalent al soluției favorabile dispusă de inculpatul procuror, în cauza instrumentată conform competenței sale.
Astfel, prima instanță a reținut că fapta de luare de mită comisă de inculpatul A. ar consta, în fapt, în aceea că, în calitate de magistrat procuror la parchetul de pe lângă judecătorie, în perioada aprilie - mai 2015, în timp ce efectua supravegherea urmăririi penale în dosarul în care se efectuau cercetări faţă de martorul denunţător J., inculpatul A. a pretins şi beneficiat din partea acestuia de executarea unei lucrări de placare cu piatră a gardului imobilului, pentru care a achitat martorului o sumă inferioară valorii reale a manoperei, de 4.000 lei. Folosul astfel obținut, evaluat la 3.000 de lei, a fost pretins și primit în schimbul adoptării unei soluţii favorabile în cauza respectivă, concretizată în încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției prin care s-a propus o pedeapsă cu amenda penală, cu amânarea aplicării sale, acord admis prin sentinţa penală a judecătoriei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că faptul obiectiv al executării, de către J., a lucrărilor de placare cu piatră a gardului împrejmuitor al imobilului reprezintă o împrejurare necontestată în materialitatea sa, demonstrată cu certitudine de probatoriul administrat, astfel că, sub acest aspect, o analiză detaliată a fiecărui mijloc de probă este superfluă.
În schimb, probatoriul existent este lipsit de gradul de certitudine necesar pentru clarificarea a două împrejurări factuale esențiale pentru decelarea cerințelor de tipicitate obiectivă a infracțiunii de luare de mită, respectiv: a) perioada de timp în care denunțătorul a inițiat și finalizat lucrările de placare (pentru a se stabili eventuala corelație cu atribuțiile de serviciu exercitate, în acea perioadă, de inculpatul fost magistrat); b) valoarea remunerației primite de cel dintâi și, implicit, a măsurii în care o eventuală diferență față de prețul practicat pe piață ar fi reprezentat un folos necuvenit pentru inculpatul A.
Pentru clarificarea acestor împrejurări factuale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să se raporteze la probatoriul preponderent testimonial existent în speță, a cărui analiză pune în lumină inadvertențe majore, de substanță, ce fac imposibilă stabilirea, cu certitudinea impusă de art. 103 alin. (2) C. proc. pen., a contextului temporal în care au debutat raporturile lucrative dintre inculpat și presupusul mituitor și a conținutului real al acestor raporturi.
Notând că, la data la care denunțătorul a comis fapta penală proprie, el presta deja activități la imobilul inculpatului, independent, așadar, de orice înțelegere ilicită cu fostul magistrat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă lipsa de suport factual a premisei pe care s-a fundamentat acuzarea, privitoare la cooptarea martorului ulterior înregistrării cauzei penale și în scopul exclusiv al obținerii, de către inculpatul A., a unui folos material decurgând din prestarea unei munci neremunerate, echivalent al modului în care magistratul își exercitase atribuțiile de serviciu.
Distinct de o atare constatare, admițând că lucrările efectuate de J. în vara anului 2015 s-ar fi aflat într-o conexiune cel puțin temporală cu soluția dispusă de A. în cauza penală pe care o supraveghea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, însă, că atât conținutul lucrărilor din acea perioadă, cât și valoarea remunerației real plătite reprezintă împrejurări marcate și ele de incertitudine.
Or, clarificarea acestor aspecte este absolut necesară pentru corecta identificare, în speță, a naturii și întinderii folosului necuvenit presupus primit de inculpat, de vreme ce acesta ar consta în diferența între prețul perceput pe piață pentru lucrări de acest tip și prețul real plătit denunțătorului. În egală măsură, identificarea certă a acestui presupus folos permite o eventuală analiză a titlului în baza căruia el a fost asigurat, respectiv, de contraechivalent al conduitei asumate de funcționarul public mituit.
Martorul J. a descris inconsecvent lucrările real executate, poziția sa procesuală oscilând între afirmația că ar fi placat singur elevația și toți stâlpii gardului și susținerea că, în fapt, ar fi lucrat doar stâlpii laturii vestice a împrejmuirii și parțial pe alte două laturi.
Restul declarațiilor persoanelor ascultate sunt contradictorii și inapte a permite clarificarea elementelor de împrejmuire la care denunțătorul ar fi lucrat, a suprafeței totale și, implicit, a remunerației cuvenite acestuia. Din coroborarea conținutului acestor mijloace de probă, se desprinde concluzia că, pe latura estică a împrejmuirii, placarea cu piatră a gardului a fost efectuată de F., context în care natura și valoarea lucrărilor efectuate de J. (reținute în faza de urmărire penală ca incluzând întreaga împrejmuire și având valoarea de 4.000 de lei) apar ca neconcordante realității și supraevaluate în raport cu munca obiectivă, real prestată de denunțător.
Incertitudinea existentă în privința lucrărilor real efectuate de acesta din urmă și, implicit, a măsurii în care plata sumei de minimum 1.000 de lei - menționată în denunț și necontestată - reprezenta sau nu o retribuție adecvată pentru munca prestată are efecte și asupra folosului pretins obținut de inculpat. Câtă vreme denunțătorul a susținut în mod constant că a fost remunerat pentru munca prestată cu o anumită sumă de bani, prezumtivul folos necuvenit primit de inculpat ar fi constat, teoretic, în diferența dintre valoarea reală a manoperei și cea efectiv plătită.
Or, în privința celui dintâi element, nu există dovezi certe care să permită stabilirea, dincolo de orice îndoială rezonabilă, a volumului de muncă prestat și a sumei ce s-ar fi cuvenit autorului său, raportat la prețurile practicate pe piață. Calculul efectuat de prima instanță are caracter speculativ, de vreme ce nu se bazează pe dovezi certe, astfel că exigențele prezumției de nevinovăție garantate de art. 4 C. proc. pen. se opun valorificării acestei incertitudini probatorii în detrimentul inculpatului.
În egală măsură, aspectul secund, al sumei primite de martorul J. pentru munca prestată, este cert în privința existenței, dar nesigur în privința întinderii sale. Probatoriul testimonial demonstrează că suma achitată denunțătorului a fost de cel puțin 1.000 de lei, sumă care, raportat la imprecizia volumului de muncă prestat, dar și la factori ce pot influența, în genere, prețul unei înțelegeri contractuale (cum ar fi durata termenului de finalizare, respectarea acestuia sau calitatea muncii), nu poate fi caracterizată, cu certitudinea impusă de art. 103 alin. (2) C. proc. pen., ca fiind inferioară celei real cuvenite prestatorului, denunțător în speță.
Din această perspectivă, neidentificând alte mijloace de probă potențial clarificatoare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie concluzionează că probatoriul administrat nu are aptitudinea de a demonstra neîndoielnic că munca prestată de J. ar fi fost parțial neremunerată.
Nu rezultă, astfel, nici obținerea unui folos necuvenit de către apelantul A. și, implicit, pretinderea/primirea sa ca echivalent al conduitei pe care acesta a adoptat-o cu ocazia îndeplinirii atribuțiilor specifice funcției de procuror, desemnat să supravegheze urmărirea penală. De vreme ce înțelegerea contractuală între inculpat și denunțător cu privire la lucrările supuse analizei a intervenit anterior și independent de inițierea cercetărilor în cauza penală, iar, în virtutea acestei înțelegeri anterioare, prestatorul a fost remunerat cu suma de cel puțin 1.000 de lei, nu se decelează în ce a constat, în mod obiectiv, prestația pretinsului mituitor ulterior începerii cercetărilor în dosarul menționat și nici în ce s-a obiectivat pretinsul folos primit de inculpatul A.
Or, regula in dubio pro reo complineşte prezumția de nevinovăție consacrată de art. 4 alin. (1) C. proc. pen. și exclude valorificarea, în defavoarea acuzatului, a probelor al căror conţinut este îndoielnic sub aspectul vinovăţiei sale. Altfel spus, atunci când probele administrate relevă variante divergente ale realităţii obiective, deopotrivă plauzibile, iar alte probe clarificatoare nu se întrevăd, exigenţele acestei reguli se opun valorificării ca sigure a variantei defavorabile inculpatului, dubiul persistent având, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa instanţei supreme, semnificaţia unei „probe pozitive de nevinovăţie” (decizia penală nr. 3465/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală).
Prin urmare, dând eficiență principiului in dubio pro reo, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată inaptitudinea probatoriului de a fundamenta, convingător și sigur, teza acuzării privind remunerarea martorului J., pentru lucrările efectuate în perioada aprilie - mai 2015, cu o sumă inferioară prețului pieței, diferența reprezentând folosul asigurat inculpatului, în contraprestație pentru modul în care își exercitase atribuțiile de serviciu.
În absența unei atare demonstrații probatorii, nu pot fi reținute caracterul necuvenit al folosului derivat din munca prestată de martor și nici oferirea acestuia cu titlu de contraechivalent al conduitei adoptate de inculpatul magistrat, neîndeplinirea acestor două cerințe de conținut obiectiv al infracțiunii prevăzute în art. 289 alin. (1) C. pen. având ca urmare neconcordanța dintre fapta concret comisă, în materialitatea sa, și tiparul legal al infracțiunii și, pe cale de consecință, incidența impedimentului la exercitarea acțiunii penale prevăzut în art. 16 alin. (1) teza I C. proc. pen.
III. Cu privire la apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești:
Critica Ministerului Public privind netemeinicia reținerii, în beneficiul inculpatului A., a unor circumstanțe atenuante, este fondată.
Pentru a se circumscrie circumstanței atenuante judiciare prevăzute în art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., împrejurările legate de fapta comisă trebuie să aibă caracter obiectiv și să evidențieze - fie din perspectiva contextului factual în care s-a comis acțiunea incriminată și s-a produs rezultatul socialmente periculos, fie din cea a particularităților infractorului - o gravitate a infracțiunii sau o periculozitate a autorului atât de scăzută încât numai o pedeapsă în limite reduse ar putea asigura o reală atingere a scopului său preventiv-educativ și a funcțiilor de prevenție generală sau specială.
În cauza de față, contrar exigențelor normei evocate, elementele atenuante valorificate de prima instanță nu se raportează la fapta comisă, ci exclusiv la conduita inculpatului A. anterior comiterii infracțiunii și la situația sa familială.
Or, aceste din urmă circumstanțe personale, anterioare sau posterioare comiterii faptei, reprezintă criterii legale generale de individualizare a pedepsei, expres prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. f) şi g) C. pen., ce trebuie valorificare în procesul de individualizare a sancțiunii, însă nu se confundă cu împrejurările ce pot constitui circumstanțe atenuante judiciare, conform textului anterior menționat.
Pentru a fi incidente prevederile art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., este esențială constatarea nu a unor date pozitive ce caracterizează, în genere, persoana infractorului, ci a unor elemente care particularizează de o așa manieră contribuția sa la fapta comisă ori poziția sa subiectivă (inclusiv prin raportare la mobilul sau scopul urmărit), încât reflectă, în contextul faptei, o periculozitate incontestabil scăzută a autorului său.
În cauza de față, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu identifică date obiective, care să justifice reținerea circumstanței atenuante judiciare valorificate de prima instanță. Infracțiunea de trafic de influență reținută în sarcina inculpatului A. a fost comisă într-un context agravant, atras de funcția de procuror pe care acesta o exercita la acel moment și de care s-a folosit, de altfel, pentru reușita activității sale infracționale.
În plus, specularea în interes personal, de către un magistrat procuror, a disponibilității autorilor unei fapte grave, de tâlhărie, de a presta o muncă neremunerată în scopul îmbunătățirii situației lor juridice potențează gravitatea concretă a faptei într-o asemenea măsură încât face complet irelevant elementul singular al valorii folosului primit.
Indiferent de valoarea sumei ce s-ar fi cuvenit, în mod efectiv, denunțătorilor B. și C. pentru munca prestată, împrejurarea că inculpatul A. (deținător al unei funcții judiciare de a cărei esență este identificarea și tragerea la răspundere penală a autorilor unei infracțiuni) a înțeles să speculeze interesul lor judiciar în folosul personal, afectând nu doar prestigiul propriei funcții, ci și pe cel al magistratului asupra căruia a pretins că are influență, pune în lumină o gravitate a faptei și o periculozitate a autorului său suficient de ridicate pentru a exclude valorificarea unor circumstanțe atenuante.
Prin urmare, reevaluând particularitățile cauzei prin raportare la criteriile prevăzute în art. 74 C. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține împrejurările concrete în care a fost desfășurată activitatea infracțională, mijloacele calificate folosite, starea de pericol semnificativ creată prin comiterea actului de corupție, valoarea redusă a folosului necuvenit primit, dar și circumstanțele personale pozitive ale inculpatului A., cu precădere nivelul înalt de educație și situația sa socială și familială. În egală măsură, notează conduita corespunzătoare a inculpatului pe durata procesului penal, acesta prezentându-se la termenele fixate și asumându-și respectarea obligațiilor procesuale ce i-au revenit pe durata măsurii preventive a controlului judiciar, dar și ulterior.
Ansamblul tuturor acestor elemente pune în lumină o gravitate ridicată a infracțiunii și o periculozitate moderată a inculpatului, în raport de care atingerea scopului preventiv-educativ al pedepsei este posibilă numai prin aplicarea acesteia într-un cuantum stabilit în limitele speciale prevăzute de lege, nereduse ca efect al unor eventuale circumstanțe atenuante.
Drept urmare, dând eficiență gradului ridicat de integrare socio-familială a inculpatului și posibilităților sale sporite de îndreptare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că o pedeapsă de 3 ani închisoare, ușor superioară limitei minime speciale prevăzute de lege, corespunde exigențelor unei juste individualizări a sancțiunii.
Raportat la natura și gravitatea infracțiunii comise, la împrejurările cauzei și particularitățile persoanei inculpatului, apreciază că atingerea scopului pedepsei principale și conștientizarea deplină, de către inculpat, a gravității și urmărilor faptei comise reclamă și aplicarea unei pedepse complementare, concretizată în interzicerea exercițiului drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. (dreptul de a ocupa funcția de procuror) pe o perioadă de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
În ceea ce privește modalitatea de individualizare a executării pedepsei principale, constată necesitatea reevaluării acesteia, luând în considerare unicitatea infracțiunii reținute în sarcina inculpatului (ca efect al achitării sale pentru fapta concurentă de luare de mită), dar și intervalul de timp scurs de la data faptei, suficient de îndelungat pentru a permite evaluarea posibilităților de îndreptare ale inculpatului.
În cauza de faţă, notând gradul de pericol social ridicat al infracțiunii de trafic de influență, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se raportează și la circumstanțele de ordin personal ale inculpatului, expuse în precedent, cu precădere la resursele sale interioare de conştientizare a consecinţelor faptelor comise şi de adaptare la exigenţele de convieţuire socială, precum și la comportamentul avut în intervalul de timp scurs până la data soluționării definitive a prezentei cauze. Aceste elemente, expres prevăzute în art. 91 alin. (1) lit. d) C. pen., susțin pertinent concluzia că aplicarea pedepsei închisorii este suficientă și, chiar fără executarea acesteia, inculpatul A. nu va mai săvârși alte infracțiuni.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești şi de inculpatul A. împotriva sentinței nr. 108 din 21 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, Secția penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
A desființat în parte sentința penală apelată şi, rejudecând, în fond:
A descontopit pedeapsa rezultantă de 3 ani și 4 luni închisoare aplicată inculpatului A. în pedepsele componente pe care le-a repus în individualitatea lor.
În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracţiunii de luare de mită, prevăzută în art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000.
A înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 75 alin. (2) lit. b) cu referire la art. 76 alin. (1) C. pen.
În baza art. 291 C. pen. raportat la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență.
În baza art. 67 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercițiul drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. (dreptul de a ocupa funcția de procuror) pe o perioadă de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. (dreptul de a ocupa funcția de procuror), pedeapsă ce se va executa numai în caz de executare a pedepsei principale, pe durata prevăzută în art. 65 alin. (3) C. pen.
În baza art. 91 C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii aplicată inculpatului A. pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, stabilit în condiţiile prevăzute în art. 92 C. pen.
În baza art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul va respecta următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; c) să comunice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informaţii și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., a impus inculpatului să frecventeze unul dintre programele de reintegrare socială derulate de serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.
În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Primăriei K. sau în cadrul societăţii L., în subordinea Consiliului Local K.
A atras atenția inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. privind cazurile de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
A menținut celelalte dispoziții ale sentinței care nu contravin prezentei hotărâri.