Cerere de intervenție principală formulată în calea de atac a apelului. Respingerea cererii în temeiul dispozițiilor art. 62 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Invocarea încălcării principiului egalității prevăzut de art. 8 din Codul de procedură civilă. Condiții și efecte
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Principiile fundamentale ale procesului civil
Index alfabetic: cerere de intervenție principală în interes propriu
- apel
- principiul egalității
- principiul dreptului la apărare
C. proc. civ., art. 8, art. 10, art. 13, art. 62 alin. (3), art. 64, art. 65 alin. (1)
Dreptul de acces la o instanță nu este un drept absolut, părțile și terții având în proces obligația de a îndeplini actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, astfel cum impun dispozițiile art. 10 C. proc. civ.
Nu este încălcat principiul egalității părților, prevăzut de art. 8 C. proc. civ., în cazul în care cererea de intervenție principală în interes propriu formulată în apel a fost respinsă de instanță, în temeiul dispozițiilor art. 62 alin. (3) C. proc. civ., ca urmare a lipsei acordului părților litigante, întrucât acest principiu operează între părți, iar intervenienții nu au dobândit această calitate, cererea lor nefiind admisă în principiu, astfel cum prevede art. 65 alin. (1) C. proc. civ.
Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1538 din 1 octombrie 2019
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 30 mai 2018 la Tribunalul Gorj, Secţia a II-a civilă, reclamantul A. a solicitat autorizarea convocării adunării generale a acţionarilor, S.C. B. S.A., conform art. 119 din Legea nr. 31/1990, indicând punctele aflate pe ordinea de zi.
Prin sentinţa civilă nr. 88 din 10 iulie 2018, pronunţată de Tribunalul Gorj, Secţia a II-a civilă s-a respins ca nefondată cererea de autorizare a convocării A.G.O.A. formulată de reclamantul A.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A.
C. şi D. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu în cadrul apelului, cerere care a fost respinsă ca inadmisibilă prin încheierea din 14 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă.
În considerentele acestei încheieri, instanţa de apel a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 62 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că intervenția principală se poate face și în instanța de apel, cu acordul expres al părților.
În cauză, instanţa a constatat că apelantul-reclamant A. şi intimata-pârâtă S.C. B. S.A. şi-au exprimat expres poziţia cu privire la cererea de intervenţie principală, în sensul că nu sunt de acord cu introducerea ei în faza de judecată a apelului. În acest context, s-a reţinut că cererea de intervenţie este inadmisibilă, fiind respinsă ca atare.
La 19 noiembrie 2019, C. şi D. au declarat recurs împotriva încheierii din 14 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea încheierii recurate şi admiterea cererii de intervenţie principală.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat că interesul justificat pentru admisibilitatea cererii de intervenţie principală rezidă în faptul că C. este acţionar al societăţii S.C. B. S.A., conform art. 132 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, iar D., deşi nu este acţionar, este interesat de ceea ce se întâmplă în cadrul societăţii S.C. B. S.A., întrucât această societate prezintă importanţă majoră pe plan local, obiectul principal de activitate fiind închirierea tuturor spaţiilor comerciale din X.
C. şi D. au susţinut că încheierea prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie principală este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 62 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere că acestea nu se aplică izolat, ci doar coroborat cu dispoziţiile art. 13 C. proc. civ., care reglementează dreptul la apărare şi cu cele ale art. 8 C. proc. civ., care reglementează principiul egalităţii în faţa legii.
În opinia petenţilor, încheierea din 14 noiembrie 2018 este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dreptului la apărare şi a principiului egalităţii, în contextul în care se limitează exercitarea dreptului terţului de a interveni în calea de atac a apelului, prin condiţionarea acestuia de voinţa exclusivă a părţilor din proces, stabilindu-se astfel un tratament juridic diferenţiat între terţii care primesc acordul părţilor de a interveni şi terţii care nu primesc acest acord.
Prin urmare, s-a subliniat că dreptul de a interveni în proces trebuie exercitat în acelaşi mod, indiferent de acordul sau de lipsa acordului părţilor din proces, prin asigurarea egalităţii în ceea ce priveşte formularea cererii de intervenţie principală, drept pe care legiuitorul l-a recunoscut, faţă de imperativul realizării unui act de justiţie temeinic şi legal.
Intimaţii nu au depus la dosar întâmpinare.
Recursul recurenţilor a fost legal timbrat cu suma de 100 lei.
Prin încheierea din 19 martie 2019 s-a dispus suspendarea judecării recursului, conform art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
La 8 mai 2019, intimatul-reclamant A. a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, legal timbrată, care a fost încuviinţată la termenul din 1 octombrie 2019.
Analizând recursul declarat prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
În esenţă, în motivarea recursului s-a susţinut că încheierea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului la apărare şi a principiului egalităţii în faţa legii, în contextul în care se limitează exercitarea dreptului terţului de a interveni în calea de atac a apelului, de acordul de voinţă al părţilor din proces, stabilind astfel un tratament juridic diferenţiat între terţii care primesc acordul părţilor de a interveni şi terţii care nu primesc acest acord.
Față de dispozițiile legale pretins încălcate și de argumentarea criticii formulate, instanța supremă apreciază că în cauză recursul nu poate fi examinat din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care fac referire la norme de drept material, ci din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin.(1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât atât dispozițiile legale pretins încălcate - art. 62 alin. (3) C. proc. civ., cât și dispozițiile art. 8 și cele ale art. 13 C. proc. civ. reprezintă norme de procedură.
Criticile sunt nefondate.
Înalta Curte constată că cererea de intervenţie principală a fost formulată de C. şi D. în calea de atac a apelului.
În acest context, Înalta Curte constată că sunt incidente dispoziţiile art. 62 alin (3) C. proc. civ., care prevăd că intervenția principală se poate face și în instanța de apel, cu acordul expres al părților, astfel cum a reținut și instanța de apel.
Verificând practicaua încheierii recurate, instanţa supremă constată că la termenul din 14 noiembrie 2018 curtea de apel a pus în discuţia părţilor admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu formulată de C. şi D.
Prezenţi prin avocat la termenul respectiv, reclamantul A. şi pârâta S.C. B. S.A. au menţionat că nu sunt de acord cu această cerere de intervenţie în interes propriu, context în care instanța de apel a făcut aplicarea întocmai a dispozițiilor legale evocate.
Înalta Curte constată, astfel, că nu poate fi reținută încălcarea sau greșita aplicare a art. 62 alin. (3) C. proc. civ., ci, dimpotrivă, riguroasa aplicare a acestei norme legale.
Apreciază că nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor art. 8 sau ale art. 13 C. proc. civ., în primul rând pentru că instanța de apel a pus în discuție cererea de intervenție principală formulată, în conformitate cu dispozițiile art. 64 C. proc. civ. și s-a pronunțat asupra acesteia după ce părțile litigante și-au expus punctul de vedere asupra ei.
Nu a fost încălcat principiul egalității părților, prevăzut de art. 8 C. proc. civ., pe de o parte pentru că acest principiu operează între părți, iar recurenții nu au dobândit această calitate, întrucât cererea lor nu a fost admisă în principiu, astfel cum prevăd dispozițiile art. 65 alin. (1) C. proc. civ.
În contextul aceleiași critici, instanța supremă constată, de altfel, că recurenții au invocat lipsa tratamentului egal nu față de părți, ci față de alți intervenienți la a căror introducere în cauză părțile nu se opun, ceea ce excede categoric ipotezei art. 8 C. proc. civ.
Nu au fost nesocotite nici dispozițiile art. 13 C. proc. civ., pe de o parte, pentru că recurenții nu au dobândit calitatea de părți, și, pe de altă parte, pentru că în realitate criticile vizează rigoarea textului legal, ca și rigoarea aplicării acestuia.
Or, dreptul de acces la o instanță nu este un drept absolut, părțile și terții având în proces obligația de a îndeplini actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, astfel cum impun dispozițiile art. 10 C. proc. civ.
Toate aceste considerente au fundamentat convingerea instanței supreme că dispozițiile de procedură analizate în precedent nu au fost nesocotite, ci, dimpotrivă, riguros respectate, astfel că în cauză nu poate fi reținută incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recursul fiind respins în conformitate cu dispozițiile art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.