Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 104/S din 27 mai 2014, pronunţată în dosarul nr. x/2011, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a admis cererea formulată şi precizată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. şi a încuviinţat executarea silită a Hotărârii pronunţate la 30 mai 2003 de către Curtea Supremă de Justiţie Ontario, în dosarul nr. 02-CV-238710 SR.
În considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut că hotărârea a cărei încuviinţare la executare silită se solicită a fost investită cu formulă executorie prin decizia civilă nr. 245/R din 06.10.2008 a Curţii de Apel Braşov, constatându-se îndeplinite condiţiile legale prevăzute de art. 167 din Legea nr. 105/1992. S-a constatat, totodată, că nu este prescris dreptul de a cere executarea silită potrivit legii române şi s-a recunoscut caracterul executoriu al hotărârii.
Reţinând aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 174 din Legea nr. 105/1992, instanţa de fond a constatat că printr-o hotărâre irevocabilă s-a constatat că hotărârea străină a cărei încuviinţare la executare silită se solicită îndeplineşte cerinţele legale prevăzute de art. 164 din acelaşi act normativ, respectiv că hotărârea străină este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată, că instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii menţionate, competenţa să judece procesul şi că există reciprocitate în ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea. De asemenea, s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor suplimentare prevăzute de art. 174 din Legea nr. 105/1992, respectiv caracterul executoriu al hotărârii, potrivit legii instanţei care a pronunţat-o şi neprescrierea dreptului de a cere executarea silită, potrivit legii române.
Pârâtul B. a formulat apel împotriva sentinţei de fond, solicitând admiterea acestuia şi schimbarea sentinţei în sensul respingerii cererii reclamantului.
Prin decizia civilă nr. 833/R din 22 august 2014, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins ca inadmisibilă calea de atac declarată de reclamantul B..
În considerentele deciziei, instanţa de control judiciar a apreciat aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 3731 alin. (5) teza I C. proc. civ. din 1865, care prevede că încheierea prin care s-a admis cererea de încuviinţare a executării silite nu este supusă nici unei căi de atac. A considerat că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 299 şi 282 C. proc. civ. din 1865, procedurile contencioase încetând la momentul obţinerii titlului executoriu.
Raportat la textul legal considerat aplicabil speţei, instanţa de control judiciar a reţinut că pârâtul nu are la dispoziţie o cale legală împotriva sentinţei prin care a fost încuviinţată executarea silită a hotărârii străine.
Decizia Curţii de Apel Braşov a fost contestată pe calea recursului de către pârâtul B., care a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii contestate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prin decizia nr. 456 pronunţată la data de 12.05.2015 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a respins excepţia inadmisibilităţii recursului; s-a respins excepţia nulităţii cererii de recurs; s-a admis recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 83/R din 22 august 2014 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale; s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru soluţionarea apelului.
În rejudecare după casare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Braşov sub nr. x/2011*.
Prin decizia nr. 411/Ap/2016 din 15.03.2016, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 104/S/2014, a Tribunalului Braşov, pe care a păstrat-o; totodată a obligat pârâtul B. să plătească reclamantului A. suma de 8910 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în apel şi a respins restul pretenţiilor privind cheltuielile de judecată din prima instanţă.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut, în esenţă, cu privire la primul motiv de apel, că acesta a rămas fără obiect, instanţa supremă statuând că sentinţa este supusă căilor de atac ale apelului şi recursului.
În ceea ce priveşte motivul referitor la autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 245/R/2008, a Curţii de Apel Braşov, s-a reţinut că acesta nu poate fi primit cât timp prin acea hotărâre, instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra fondului cererii de încuviinţare a executării silite, condiţie cerută de art. 1201 C. civ. (vechi).
Instanţa de apel a reţinut că cerinţa judecăţii pe fond nu este îndeplinită în speţă, unde prin decizia civilă nr. 245/R/2008, Curtea de apel Braşov a respins cererea de încuviinţare a executării silite pe motiv că imobilul urmărit nu se mai afla în proprietatea pârâtului-debitor B., deci nu a cercetat pe fondul dreptului capătul de cerere prin care s-a solicitat încuviinţarea executării silite şi în consecinţă nu există autoritate de lucru judecat.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că prin cererea adresată tribunalului, reclamantul a solicitat încuviinţarea executării silite a hotărârii judecătoreşti pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie Ontario, fără ca în petitul acţiunii să specifice vreo formă a executării, de unde concluzia că solicitarea a purtat asupra tuturor formelor de executare, aici fiind de amintit că potrivit art. 371 alin. (3) C. proc. civ., executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu.
Mai mult, în sistemul execuţional român, odată încuviinţată executarea silită, executorul judecătoresc este îndreptăţit să procedeze la executarea silită în oricare dintre formele prevăzute de lege, cum statuează expres art. 3731 alin. C. proc. civ.. Drept urmare, aserţiunea din apel că nelegal s-ar fi luat în considerare o veritabilă cerere de completare a cererii iniţiale, cu nesocotirea prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., nu a fost primită, nefiind cazul unei completări, din moment ce capătul din cererea iniţială are ca obiect încuviinţarea executării silite fără vreo altă precizare.
Faptul că în finalul motivelor cererii, reclamantul a solicitat încuviinţarea executării silite asupra unui anumit imobil, nu schimbă datele problemei, a mai reţinut instanţa de apel, întrucât în cadrul executării silite şi creditorul trebuie să aibă rol activ şi să sprijine activitatea executorului judecătoresc prin identificarea unor bunuri urmăribile, încât simpla solicitare a executării unui anumit bun nu poate avea decât această semnificaţie, dar nu i se poate răpi creditorului dreptul de a solicita executarea în toate formele în vederea realizării integrale a creanţei sale. De altfel, prima instanţă s-a limitat a admite cererea cum a fost formulată şi a încuviinţat executarea silită fără a face vorbire de aşa-zisa completare, la care pârâtul nu s-a opus.
S-a mai reţinut că prin sentinţa civilă nr. 11662/2010 a Judecătoriei Braşov, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 626/2014 a Tribunalului Braşov, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare prin care a fost înstrăinat de pârât imobilul pentru care, în finalul motivelor din cererea de încuviinţare s-a solicitat executarea, astfel că bunul s-a reîntors în patrimoniul pârâtului-debitor şi poate fi urmărit silit conform art. 3716 alin. (2) C. proc. civ.
Instanţa de apel a respins şi motivul prin care s-a invocat excepţia de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, reţinând, contrar criticilor din apel, că termenul a fost întrerupt, iar prescripţia nu s-a împlinit.
Astfel, conform art. 405 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul unui termen de prescripţie, acesta este susceptibil de suspendare sau întrerupere, fiind de amintit prevederile art. 4051 lit. c) C. proc. civ., după care cursul prescripţiei se suspendă cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la urmărire şi art. 4052 lit. b) C. proc. civ., conform cu care cursul prescripţiei se întrerupe pe data depunerii cererii de executare, însoţită de titlul executoriu, chiar dacă a fost adresată unui organ de executare necompetent.
Totodată, s-a reţinut că în termenii art. 374 alin. (3) C. proc. civ., încuviinţarea executării silite în România a hotărârilor date în ţări străine se face potrivit legii speciale, în cauză fiind incidente prevederile speciale din Legea nr. 105/1992, respectiv art. 167-172, ce reglementează recunoaşterea hotărârii străine şi art. 173-178, privitoare la încuviinţarea executării silite.
Aşa cum a reţinut instanţa supremă prin decizia de casare, creditorul se poate adresa tribunalului cu o singură cerere prin care să solicite întreaga procedură de exequatur, recunoaştere şi încuviinţare, sau separat prin cereri distincte, prima fiind cea de recunoaştere. Trebuie reţinut că în sistemul de drept internaţional privat, reglementat de Legea nr. 105/1992, hotărârea judecătorească străină dobândeşte deplină autoritate de lucru judecat şi forţă executorie numai prin parcurgerea ambelor etape, încât fiecare dintre acestea au natura unor cereri de executare silită, dat fiind că în absenţa unei hotărâri de exequatur, urmărirea nu poate fi declanşată.
În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că prin introducerea cererii de recunoaştere a hotărârii străine şi admiterea acesteia se produce efectul întreruptiv de prescripţie, conform art. 4052 lit. b) C. proc. civ., întrerupere care generează curgerea unui nou termen de aceeaşi durată, de 3 ani în speţă, cum dispune expres art. 4052 alin. (2) C. proc. civ.
Instanţa de apel a mai reţinut că, în cauză, recunoaşterea hotărârii străine a avut loc prin decizia civilă nr. 245/R/06.10.2008, în urma cererii formulată de reclamant în anul 2005 (deci în cadrul termenului de prescripţie), astfel că termenul de prescripţie, care într-adevăr a început să curgă în anul 2003, s-a întrerupt, un nou termen de 3 ani începând să curgă de la data de 06.10.2008. Cererea de încuviinţare a executării silite a fost introdusă la data de 29.09.2011, deci în cadrul termenului de prescripţie de 3 ani, astfel că excepţia nu a fost primită.
Instanţa de apel a reţinut că, pe fondul cauzei, nu se aduce vreo critică asupra greşitei aplicări a prevederilor art. 173-178 din Legea nr. 105/1992, ci doar se face vorbire de o altă hotărâre străină, dată de aceeaşi instanţă din Ontario, dar care nu a anulat titlul executoriu, cum eronat se susţine, ci nu a mai permis executarea pe teritoriul statului străin, fără efecte însă în România.
Apelantul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimat în cuantum de 8910 RON, reprezentând onorariu de avocat justificat cu chitanţele depuse la dosar în primul ciclu procesual în apel, în judecata recursului şi rejudecarea în apel după casare, fiind respinse pretenţiile pentru judecata în primă instanţă întrucât deşi tribunalul nu s-a pronunţat asupra acestor cheltuieli, reclamantul nu a declarat apel pe acest considerent.
Împotriva deciziei nr. 411/Ap/2016 din 15.03.2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, a declarat recurs pârâtul B., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea în totalitate a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi respingerii cererii de încuviinţare a executării silite introduse iniţial, precum şi obligarea intimatului la suportarea cheltuielilor de judecată aferente tuturor fazelor procesuale.
În argumentarea memoriului de recurs, după evocarea parcursului procesual al cauzei, recurentul-pârât susţine că decizia instanţei de apel este nelegală, intrând sub incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (1865), fiind pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale aplicabile, respectiv a art. 1201 C. civ. (1864), art. 3711 alin. (3), art. 3731 alin. (3), art. 132 alin. (1), art. 405 alin. (1), art. 274 C. proc. civ. (1865), art. 16 din Decretul-Lege nr. 167/1958, art. 167 - 168, art. 173 - 178 din Legea nr. 105/1992.
Într-o primă critică, recurentul-pârât susţine că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 1201 C. civ. (1864), art. 3711 alin. (3) şi art. 3731 alin. (3) C. proc. civ. (1865) în soluţionarea motivului de apel referitor la incidenţa autorităţii de lucru judecat cu referire la decizia civilă nr. 245/R/6.10.2008.
În acest context, se arată că prin apelul declarat a susţinut că cererea soluţionată pe fond prin decizia civilă nr. 245/R/2008 de către Curtea de Apel Braşov şi cea care face obiectul prezentei cauze au aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză şi este astfel împiedicată pronunţarea unei noi hotărâri cu acelaşi conţinut. Astfel, prin această decizie, definitivă şi irevocabilă, Curtea de Apel Braşov a respins cererea de încuviinţare a executării silite a hotărârii străine pronunţate de Curtea Superioară de Justiţie din Ontario, Canada, instanţa evocând fondul cererii, chiar dacă raţiunea pentru care a respins cererea nu privea exclusiv îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 173 - 178 din Legea nr. 105/1992. De asemenea, cererea care face obiectul prezentului dosar are exact acelaşi obiect, respectiv încuviinţarea executării silite a aceleiaşi hotărâri judecătoreşti străine, în contradictoriu cu aceeaşi parte şi cu privire la acelaşi imobil.
Recurentul-pârât susţine că, probabil, pentru a încerca să evite invocarea acestei excepţii, printr-o cerere intitulată "de îndreptare a erorii materiale" depusă în dosarul de fond, reclamantul a arătat că "în mod eronat" a solicitat doar executarea silită imobiliară, precizând că se referă la toate formele de executare (mobiliară, imobiliară şi prin poprire), încercând să creeze o distincţie artificială între cele două cereri.
Recurentul-pârât susţine că în apel a arătat că această cerere este o modificare a cererii introductive şi că prima instanţă nu a calificat-o ca atare, nu a comunicat-o şi nu i-a permis să formuleze apărări cu privire la aceasta, încălcându-i astfel dreptul la apărare şi la un proces echitabil.
Instanţa de apel a motivat respingerea acestui motiv de apel prin aceea că, în conformitate cu prevederile art. 3711 alin. (3), art. 3731 alin. (3) C. proc. civ. (1865), executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv şi, ca atare, este irelevant dacă intimatul-reclamant a cerut încuviinţarea executării silite cu referire la un anumit bun sau şi în alte modalităţi.
Astfel, recurentul-pârât susţine că instanţa de apel opinează în sensul că cererea "de îndreptare a erorii materiale" formulată de intimatul-reclamant nu a avut efectul completării sau modificării cererii introductive, cât timp se solicitase deja încuviinţarea executării silite, iar aceasta, de drept, priveşte executarea în toate formele prevăzute de lege.
Totuşi, arată recurentul-pârât, instanţa de apel nu duce acest raţionament până la concluzia sa finală, neaplicându-l şi hotărârii faţa de care s-a invocat autoritatea de lucru judecat.
Recurentul-pârât mai arată că, dacă se adoptă această interpretare, rezultă că nu doar cererea de încuviinţare din prezentul dosar ar avea ca finalitate încuviinţarea executării silite în toate formele ei, ci şi decizia civilă nr. 245/R/2008.
Astfel, îmbrăţişând interpretarea conform căreia, indiferent dacă încuviinţarea executării silite a fost cerută cu privire la un anumit bun sau în general, în toate formele sale, hotărârea pronunţată are ca efect încuviinţarea acesteia în condiţiile art. 3711 alin. (3) C. proc. civ. (1865), rezultă că şi cererea ce a făcut obiectul dosar civ. nr. x/2005 trebuie înţeleasă ca referindu-se la încuviinţarea executării silite în toate modalităţile legale.
Altfel spus, opinează recurentul-pârât, dacă instanţa nu poate admite executarea silită numai într-o modalitate specifică, înseamnă că nici nu o poate respinge numai cu privire la o modalitate specifică, de unde rezultă ca soluţia de respingere a cererii de încuviinţare pronunţată prin decizia civilă nr. 245/R/2008 se referă la executarea silită în toate modalităţile ei, şi nu doar la executarea silită a unui anumit bun.
Într-adevar, în această interpretare, susţine recurentul-pârât, motivarea deciziei civile nr. 245/R/2008 (cu referire la lipsa calităţii de proprietar asupra imobilului) apare ca fiind eronată, însă caracterul său irevocabil nu poate fi ştirbit.
In acest context, recurentul-pârât susţine că se impune cu şi mai multă forţă concluzia că judecarea pe fond a prezentei cereri este împiedicată de autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 245/R/2008, ambele fiind cereri de încuviinţare a executării silite a aceleiaşi hotărâri, judecate între aceleaşi părţi şi având aceleaşi temeiuri faptice şi juridice.
Într-o altă critică, recurentul-pârât susţine aplicarea greşită a prevederilor art. 86 şi art. 132 alin. (1) C. proc. civ. (1865), precizând că, aşa cum a invocat în cuprinsul motivelor de apel, cererea "de îndreptare" depusă de reclamant era în fapt o completare a cererii introductive, formulată cu mult după trecerea primei zile de înfăţişare, astfel că instanţa era obligată, în temeiul art. 132 alin. (1) C. proc. civ. (1865), să acorde un termen de judecată şi să o comunice celeilalte părţi, pentru a se putea discuta în cunoştinţă de cauză o eventuală tardivitate a acesteia sau pentru ca partea să-şi expună un punct de vedere, prin formularea unei întâmpinări.
În acest context, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii şi dreptul său la un proces echitabil, iar instanţa de apel a aplicat greşit prevederile legale mai sus identificate în respingerea acestui motiv de apel.
De altfel, opinează recurentul-pârât, aplicarea corectă a acestor dispoziţii legale ar fi condus, din nou, la incidenţa în cauză a autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 245/R/2008, existând tripla identitate cerută de către lege, în condiţiile în care cererea de încuviinţare a executării silite ar fi avut ca obiect doar imobilul asupra căruia nu deţinea la acea dată vreun drept de proprietate.
În continuare, recurentul-pârât invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 405 alin. (1) C. proc. civ. (1865) şi art. 16 din Decretul-Lege nr. 167/1958, susţinând că un al doilea motiv de apel înlăturat în mod greşit de instanţa de apel priveşte excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită.
În acest context, se susţine că prin apelul formulat a arătat că dispoziţiile art. 174 lit. b) din Legea 105/1992 nu permit încuviinţarea executării unei hotărâri judecătoreşti străine cu privire la care a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită conform legii române. Astfel, a susţinut ca termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită conform legii române a început să curgă la data de 30.05.2003 şi a fost întrerupt prin introducerea cererii de recunoaştere a hotărârii străine şi încuviinţare a executării silite, cererea înregistrată sub nr. x/2005, care a fost admisă numai în parte prin decizia civilă nr. 245/R/6.10.2008 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, fiind respinsă încuviinţarea executării silite.
Recurentul-pârât susţine că, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a apreciat în mod corect că înregistrarea acestei cereri în anul 2005 (cu mai puţin de 3 ani de la pronunţarea hotărârii străine) a fost făcută în termen, însă a considerat în mod eronat că ar fi întrerupt termenul de prescripţie, aplicând astfel greşit dispoziţiile art. 16 şi 17 din Decretul-Lege nr. 167/1958.
Astfel, conform art. 16 din acest act normativ, prescripţia se poate întrerupe în doar trei situaţii - recunoaşterea creanţei de către debitor, introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitraj şi efectuarea unui act începător de executare.
In speţă, susţine recurentul-pârât, nu a intervenit recunoaşterea creanţei iar cererea de recunoaştere a hotărârii străine nu echivalează cu o cerere care pune în discuţie fondul creanţei, pentru a putea fi aplicabil cazul de întrerupere prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul-Lege nr. 167/1958.
Se mai arată că, în acest caz, cererea înregistrată sub nr. x/2005 ar fi putut întrerupe termenul de prescripţie doar dacă ar putea fi calificată drept un act începător de executare, apreciind că priveşte formalităţi prealabile declanşării executării silite, totodată, subliniindu-se că, totuşi, în practica judecătorească s-a reţinut în mod constant că cererea de executare nu reprezintă un act începător susceptibil a întrerupe termenul de prescripţie dacă nu a fost continuată şi confirmată prin încuviinţarea executării silite.
Or, în speţă, cererea de încuviinţare a executării silite formulată de creditor a fost în cele din urmă respinsă de instanţa de judecată prin decizia civilă nr. 245/R/2008, neputând deci produce efectul interuptiv al termenului de prescripţie, momentul de la care aceasta începea să curgă rămânând acelaşi, 30.05.2003 şi doar cererea de recunoaştere a hotărârii străine nu poate avea efectul întreruperii termenului de prescripţie, nefiind nici o judecată pe fond, nici un act începător de executare, mai susţine recurentul-pârât.
Într-o altă critică, recurentul-pârât invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 167, art. 173 -178 din Legea nr. 105/1992 susţinând că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale ce guvernează procedura încuviinţării executării silite a hotărârii străine, neobservând faptul că efectele hotărârii exhibate de intimatul-reclamant sunt paralizate de o altă hotărâre judecătorească, pronunţată în procedura falimentului personal, prin care pârâtul a fost descărcat de toate datoriile, inclusiv de cea ce face obiectul hotărârii.
În acest context, se susţine că ordinea juridică nu poate diferi de la stat la stat şi o hotărâre care nu mai poate produce efecte în statul în care a fost pronunţată nu mai produce efecte nicăieri, fiind evident că motivul pentru care intimatul-reclamant insistă de peste 13 ani să obţină executarea hotărârii în România şi nu în Canada, ţara în care ambele părţi locuiesc şi unde se găsesc majoritatea bunurilor pârâtului, este că aceasta nu mai produce efecte pe teritoriul canadian.
Recurentul-pârât arată că, în condiţiile în care a beneficiat de procedura falimentului personal şi nu mai are obligaţii pecuniare faţă de dl. A. în Canada, demersurile acestuia pe teritoriul României forţează legea şi morala pentru a produce un rezultat ce nu poate fi primit - renaşterea unei creanţe ce a încetat să existe de mai mult de şapte ani.
Consideră recurentul-pârât că ignorând aceste aspecte, instanţa de apel a aplicat greşit prevederile Legii nr. 105/1992, cu referire specială la condiţia prevăzută de art. 167 alin. (1) lit. a), apreciind că hotărârea judecătorească pronunţată de instanţa canadiană în procedura falimentului personal, respectiv hotărârea din 28.10.2008, pronunţată de Curtea Superioară de Justiţie din Ontario în dosarul 02-CV-238710SR, lipseşte de caracter definitiv hotărârea cu privire la care se solicită încuviinţarea executării silite în prezenta cauză.
Într-o ultimă critică, recurentul-pârât invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. (1865), solicitând, în condiţiile în care instanţa de recurs va înlătura toate motivele de nelegalitate şi va menţine pe fond decizia recurată, modificarea acesteia în parte cu privire la modalitatea în care au fost acordate cheltuielile de judecată.
În acest sens, recurentul-pârât susţine că prezenta cauză s-a aflat la al doilea ciclu procesual în apel, după ce apelul său a fost iniţial respins ca inadmisibil, iar instanţa supremă a casat respectiva decizie şi a trimis cauza spre rejudecare, context în care în mod greşit instanţa de apel a acordat intimatului-reclamant nu doar cheltuielile dovedite în acest ciclu procesual, dar si cele din prima judecată în apel şi cele din recurs.
Astfel, recurentul-pârât susţine că a câştigat recursul, iar intimatul-reclamant a căzut în pretenţii cu privire la aceasta fază procesuală, neputându-i fi acordate cheltuielile de judecată aferente.
De asemenea, consideră recurentul-pârât că, în condiţiile în care hotărârea pronunţată în apel în primul ciclu procesual a fost casată şi apelul rejudecat în întregime, intimatul-reclamant nu are dreptul la rambursarea dublă a cheltuielilor efectuate în aceeaşi fază procesuală.
In drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 299 şi urm., art. 304 pct. 9, art. 312 şi urm., art. 274, art. 3711, art. 3731, art. 405 C. proc. civ. (1865), art. 1.201 C. civ. (1864), art. 167, art. 168, art. 173 -178 din Legea 105/1992.
Intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentului la cheltuieli de judecată.
Analizând recursul declarat de pârâtul B. prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Literatura juridică a stabilit că hotărârea este lipsită de temei legal atunci când din modul în care aceasta a fost redactată nu se poate determina dacă legea a fost corect sau nu aplicată. Ipoteza potrivit căreia, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii înseamnă că instanţa a cărei hotărâre se atacă a recurs la aplicarea dispoziţiilor legale incidente speţei, însă, fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greşit.
Din această perspectivă precum şi din perspectiva criticilor deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei. Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 245/R/2008, a Curţii de Apel Braşov, nu poate fi opusă în cauza dedusă judecăţii cât timp prin acea hotărâre, instanţa nu s-a pronunţat asupra fondului cererii de încuviinţare a executării silite, condiţie cerută de art. 1201 C. civ.
În cauză, nu se pot reţine elementele autorităţii de lucru judecat, respectiv identitatea de părţi, obiect şi cauză având în vedere că, pe de o parte cererea de încuviinţare a executării silite este o cerere specifică unei proceduri necontencioase, iar, pe de altă parte, faptul că decizia civilă nr. 245/R/2008 a Curţii de Apel Braşov vizează doar încuviinţarea executării silite asupra imobilelor din patrimoniul debitorului, pe când cea de-a doua cerere se referă la încuviinţarea executării silite asupra întregului patrimoniu al debitorului.
În cauză nu se pot reţine elementele puterii lucrului judecat, respectiv identitatea de părţi, obiect şi cauză având în vedere că prin decizia civilă nr. 245/R/2008 a Curţii de Apel Braşov a fost respinsă cererea de încuviinţare a executării silite asupra imobilului din patrimoniul debitorului cu motivarea că debitorul pârât B. nu mai deţine în proprietate imobilul din Braşov, str. x, acesta fiind înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.08.2005.
În cauza dedusă judecăţii, pe lângă faptul că cererea se referă la încuviinţarea executării silite, sub toate formele prevăzute de lege, asupra întregului patrimoniu al debitorului, s-a schimbat şi situaţia de fapt, în sensul că, prin sentinţa civilă nr. 11662/2010 a Judecătoriei Braşov, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 626/2014 a Tribunalului Braşov, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.08.2005.
Prin urmare, se reţine că instanţa de apel a făcut o corectă aplicarea a dispoziţiilor art. 3711 alin. (3) C. proc. civ. coroborate cu art. 3731 alin. (3) din acelaşi cod, precum şi ale art. 1201 C. civ. şi că soluţia de respingere a cererii de încuviinţare a executării silite din litigiul anterior nu se impune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.
Prin rezolvarea cererii de încuviinţare a executării silite anterioare instanţa nu a pronunţat o hotărâre susceptibilă de a fi guvernată de principiul imutabilităţii actului jurisdicţional, întrucât, în măsura în care condiţiile s-au schimbat, titularul cererii o poate reitera, neputându-i fi opusă excepţia autorităţii de lucru judecat, chiar dacă cererea ar avea acelaşi obiect, aceleaşi părţi şi acelaşi temei juridic. Aceasta deoarece în cazul acestui tip de cerere, în soluţionarea sa nu se urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic faţă de cealaltă parte, ci doar obţinerea autorizării în vederea declanşării procedurii de executare silită.
Critica recurentului ce vizează greşita aplicare a prevederilor art. 86 şi art. 132 alin. (1) din C. proc. civ. se constată că este nefondată, urmând a fi înlăturată.
Astfel, instanţa de apel a reţinut în mod corect că nu poate fi primită critica referitoare la faptul că s-ar fi luat în considerare o veritabilă cerere de completare a cererii iniţiale, cu nesocotirea prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ. şi că nu poate fi vorba de o completare a acţiunii. Şi aceasta întrucât capătul din cererea iniţială are ca obiect încuviinţarea executării silite a hotărârii judecătoreşti pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie Ontario asupra tuturor formelor de executare până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, fără vreo altă precizare.
Instanţa de apel a reţinut legal şi temeinic faptul că prima instanţă a admis cererea şi a încuviinţat executarea silită fără a face vorbire de o pretinsă completare a acţiunii, la care pârâtul nu s-a opus.
În ceea ce priveşte critica referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 405 alin. (1) C. proc. civ. (1865) şi art. 16 din Decretul-Lege nr. 167/1958, privitoare la înlăturarea de către instanţa de apel în mod greşit a excepţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, se reţine că această nu este întemeiată.
Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei şi că, în mod corect, a constatat instanţa de prim control judiciar că cererea de încuviinţare a executării silite a fost introdusă în cadrul termenului de prescripţie de 3 ani, la data de 29.09.2011.
Astfel, potrivit art. 405 alin. (1) C. proc. civ., dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel, acest termen fiind susceptibil de suspendare sau întrerupere, în condiţiile art. 4051 lit. c) C. proc. civ. şi 4052 lit. b) din acelaşi cod.
Conform art. 374 alin. (3) C. proc. civ., încuviinţarea executării silite în România a hotărârilor date în ţări străine se face potrivit legii speciale, în cauză fiind incidente prevederile speciale din Legea nr. 105/1992, respectiv art. 167-172, ce reglementează recunoaşterea hotărârii străine şi art. 173-178, privitoare la încuviinţarea executării silite.
Potrivit Legii nr. 105/1992, hotărârea judecătorească străină dobândeşte deplină autoritate de lucru judecat şi forţă executorie prin recunoaştere şi încuviinţare, fiecare dintre aceste etape având natura unor cereri de executare silită, dat fiind că în absenţa unei hotărâri de exequator, urmărirea nu poate fi declanşată.
În cauză, se reţine că instanţa de apel în mod judicios a statuat că termenul de prescripţie a fost întrerupt, iar prescripţia nu s-a împlinit, întrucât prin introducerea cererii de recunoaştere a hotărârii străine şi admiterea acesteia se produce efectul întreruptiv de prescripţie, conform art. 4052 lit. b) C. proc. civ., întrerupere care generează curgerea unui nou termen de aceeaşi durată, respectiv de 3 ani, cum dispune expres art. 4052 alin. (2) C. proc. civ.. Cum recunoaşterea hotărârii străine a avut loc prin decizia civilă nr. 245/R/06.10.2008, în urma cererii formulată de reclamant în anul 2005, termenul de prescripţie, care într-adevăr a început să curgă în anul 2003, s-a întrerupt, iar un nou termen de 3 ani a început să curgă de la data de 06.10.2008, data rămânerii irevocabile a deciziei civile nr. 245.
Înalta Curte constată că promovarea unei acţiuni în recunoaşterea unei hotărâri străine întrerupe termenul de prescripţie, dreptul de a cere încuviinţarea executării silite nu se poate naşte înainte de recunoaşterea acestei hotărâri, iar, în speţă, dreptul de a cere încuviinţarea executării silite începe să curgă din 6 octombrie 2008, dată la care a rămas irevocabilă decizia civilă nr. 245 a Curţii de Apel Braşov prin care hotărârea pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie Ontario a fost recunoscută.
În speţă, nu poate fi vorba de aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 16 şi 17 din Decretul nr. 167/1958, întreruperea termenului de prescripţie fiind apreciată de instanţa de apel din perspectiva dispoziţiilor exprese referitoare la termenele de prescripţie şi la cursul prescripţiei, prevăzute de art. 405 C. proc. civ., art. 4051 şi art. 4052 din acelaşi cod.
Cât priveşte critica prin care recurentul-pârât invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 167, art. 173 -178 din Legea nr. 105/1992 susţinând că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale ce guvernează procedura încuviinţării executării silite a hotărârii străine, neobservând faptul că efectele hotărârii exhibate de intimatul-reclamant sunt anihilate de o altă hotărâre judecătorească, pronunţată în procedura falimentului personal, prin care pârâtul a fost descărcat de toate datoriile, inclusiv de cea care face obiectul hotărârii, Înalta Curte reţine că această este neîntemeiată şi urmează a fi înlăturată.
Astfel, se constată că, susţinerea privind problema greşitei aplicări a dispoziţiilor legale ce guvernează procedura încuviinţării executării silite a hotărârii pronunţate la 30 mai 2003 de către Curtea Supremă de Justiţie Ontario, în dosar nr. 02-CV-238710SR, prin raportare la o altă hotărâre judecătorească, pronunţată în procedura falimentului personal, nu mai poate fi adusă în discuţie, atâta vreme cât această chestiune a fost tranşată definitiv şi irevocabil, cu putere de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 245 din 6 octombrie 2008 a Curţii de Apel Braşov, prin care a fost învestită cu formulă executorie hotărârea din 30 mai 2003.
Totodată, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că, pe fondul cauzei, nu s-a adus vreo critică asupra greşitei aplicări a prevederilor art. 173-178 din Legea nr. 105/1992, ci doar s-a făcut vorbire de o altă hotărâre străină, dată de aceeaşi instanţă din Ontario, dar care nu a anulat titlul executoriu, cum eronat se susţine, ci nu a mai permis executarea pe teritoriul statului străin.
În ceea ce priveşte critica referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., se constată că şi aceasta este neîntemeiată.
Astfel, în cauză instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. conform cărora partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câştigat procesul.
În alţi termeni, culpa procesuală reprezintă formularea unei cereri, exercitarea unei acţiuni ori susţinerea unor apărări neîntemeiate.
Prin urmare, textul de lege invocat constituie prezumţia de culpă procesuală a celui ce cade în pretenţii, pentru că, dacă debitorul din raportul juridic ce face obiectul judecăţii şi-ar fi respectat obligaţia, creditorul obligaţiei nu ar fi trebuit să suporte sarcinile pecuniare ale unui proces.
Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.
În cauză, prin casarea deciziei instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare în primul ciclu procesual, acţiunea nu a fost soluţionată. La baza solicitării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a celui care a pierdut procesul, iar poziţia juridică de parte câştigătoare este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului. Se constată că prin trimiterea cauzei spre rejudecare nu s-a stabilit partea câştigătoare, astfel încât, în mod corect, la momentul soluţionării litigiului după casare, instanţa de apel s-a pronunţat asupra tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în fazele procesuale anterioare, cheltuieli pe care le suportă partea care cade în pretenţii.
Înalta Curte, în temeiul considerentelor arătate, constată că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, astfel că recursul urmează a fi respins, ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât B. la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 4.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, conform chitanţei aflate la dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 411/Ap/2016 din 15.03.2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.
Obligă pe recurentul-pârât B. la plata sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A..
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 ianuarie 2017.